ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA LUI DUMITRU MATCOVSCHI

(UN POET ÎN ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI)

Anchetă personală:

Crez: poziția artistului contează poate mai mult decât artistul;

Păcate: destule, cu unul mă mândresc – în timpul regimului totalitar

mi-a fost arestată și dată la cuțit cartea „Descântece de alb și negru”;

Dureri: luptă omul cu omul și nu întotdeauna învinge;

Limba cea mai limbă: română;

Poetul cel mai poet: M. Eminescu;

Locul cel mai Sfânt: Basarabia;

Cea mai nobilă stare sufletească: dorul;

Veșnicie: Veșnic e numai cuvântul – cel dăruit cu har.

Am încercat să trăiesc în Cuvânt.

Extras din Dosarul personal Dumitru Matcovschi.

Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei.

Fond 8303, Dos. 29, f. 6, 24.

Poetul și scriitorul Dumitru Matcovschi a avut o contribuție substanțială la dezvoltarea literaturii române, una din valorile spirituale supreme ale tuturor românilor și mai ales ale celor din Republica Moldova, supuși mai bine de jumătate de veac unui proces înșelător de moldovenizare. Numele lui Dumitru Matcovschi ne duce spre mișcarea de renaștere națională  a cărui vârf de lance a fost.

În Dosarul personal al academicianului Dumitru Matcovschi, aflat în cadrul Arhivei Științifice Centrale a Academiei de Științe a Moldovei, se reflectă aspecte inedite din viața și activitatea lui Dumitru Matcovschi din prima sursă, adică vom încerca să-l portretizăm apelând la o serie de fragmente culese din autobiografia și dosarul personal al acestuia.

Activitatea lui Dumitru Matcovschi în Academia de Științe a Moldovei trebuie racordată și reevaluată la fenomenul de epocă, care lejer poate fi definit drept fenomenul „Matcovschi”. E poetul cu talent și caracter, cel care a suferit, răbufnit și punctat. Academicianul Dumitru Matcovschi a fost un nonconformist nu doar în lumea oamenilor din domeniul literaturii, ci și în cea din perimetrul comunității științifice. În domeniul creației literare s-a comportat ca un academician, iar în cadrul Academia de Științe a Moldovei s-a comportat ca un poet.

În autobiografia sa D. Matcovschi scria: „Ordine, medalii nu-mi place să port: în anii de grea pomină le-am așteptat, nu mi s-au dat; în anii de după «revoluție» nu le mai aștept, le refuz… Premii: multe (pentru dramaturgie și proză, cântece)…”. Tot despre distincții, D. Matcovschi scria: „multe, nu le duc contul, pe unele le-am refuzat, pe altele le-am acceptat; dintre toate două rămân să-mi întregească biografia: Scriitor al Poporului (octombrie, 1989) și Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru volumul „Soarele cel Mare” (1990)”. Pe lângă cele amintite de academician a fost, inclusiv, laureat a numeroase premii din țară și de peste hotare: ‹‹За трудовое отличье›› (1986), Medalia „Mihai Eminescu” (1998, România), Ordinul „Steaua României” cu grad de comandor (2000), „Ordinul Republicii” (1996), cavaler al ordinului „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer (2011, România), Premiul Național (2011).

1. Dumitru Matcovschi s-a născut la 20 octombrie 1939, în satul Vadul-Rașcov, județul Soroca. Cu referire la data nașterii, scria: „m-am născut când au vrut să mă nasc părinții mei”. Provenea dintr-o familie de țărani-plugari, Eudochia și Leon Matcovschi care „au muncit la pământ toată viața și au crescut cinci copii…”. Când au venit sovieticii în 1940 și ulterior în 1944, aceștia „nu au plecat în România cu frații și surorile dimpreună”, ci au ales să trăiască „frumoși în naivitatea lor… la Mărgioară, cu nevoile și păcatele lor”. „Cu apele Nistrului au plâns, cu apele Nistrului au tremurat și zile mai zile au așteptat…”.

Membri Academiei de Științe a Moldovei purtând fracul de membru al forului științific suprem din Republica Moldova (la Sesiunea Jubiliară 60 ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei și lansarea cărții „Academia de Științe a Moldovei – istorie și contemporaneitate”. De la stânga la dreapta: M.c. Ch. Stratievschi, acad. D. Matcovschi, acad. A. Eșanu, m.c. D. Moldovanu și D. Dragnev, 2006. Foto: Vladimir Colos. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00119d

2. Școala, poetul și scriitorul, a absolvit-o în satul natal. Ulterior, între anii 1956 și 1961 a devenit student la Facultatea de Istorie și Filologie a Universității de Stat din Chișinău, specialitatea învățător de limbă și literatură. A lucrat învățător „doar în lunile de practică”. La anul cinci de facultate a fost invitat în calitate de colaborator literar la ziarul, pe vremuri, „Moldova socialistă”.Activitatea scriitoricească de redacție însă i-a fost întreruptă de serviciul militar pe care l-a îndeplinit în orașul Kaliningrad între anii 1962 și 1964. Acolo, potrivit propriilor afirmații, a „absolvit cursurile de ofițer-artilerist” și a „scris poeme soldățești”.În perioada stagiului militar, în anul 1963, poetul a debutat cu placheta de versuri „Maci în rouă”.După doi ani „de cătănie”, s-a reîntors, în calitate de lucrător literar și șef de secție cultură și literatură, la același ziar, „Moldova socialistă”, iar din 1966 până în 1970 a fost redactor-adjunct al săptămânalului „Cultura”. După patru ani de activitate a fost eliberat din funcție deoarece creația-i „nu corespundea postului pe care-l ocupa”.

3. La scurt timp însă a fost angajat la Editura „Lumina”, apoi a devenit colaborator literar la revista „Nistru”, unde „au urmat opt ani de muncă cerșită”, timp în care a scris cinci romane și câteva volume de versuri, inclusiv piese montate la teatrul „A.S. Pușkin” (astăzi, „Mihai Eminescu”) din Chișinău. Creația teatrală a lui Dumitru Matcovschi se remarcă prin arta dialogului și a replicii, a sugestiei figurative și arhitectonicii, a auto-exprimării personajelor etc.

4. În anul 1988 a fost confirmat drept redactor-șef al revistei „Nistru”, denumită, ulterior, „Basarabia”, cea mai prestigioasă revistă pe vremuri. Pe marginea acestei reviste a desfășurat o fructuoasă activitate de trezire a conștiinței naționale a populației și de integrare a literaturii din Moldova sovietică în spațiul general românesc. Cu referire la revistă, scriitorul Paul Goma spunea: „redactată de Dumitru Matcovschi, „Basarabia”, este cea mai bună revistă românească la ora actuală”.Publicația patronată de Dumitru Matcovschi readucea literatura română la ea acasă, valorificând procesul literar interbelic și permițând publicarea articolelor de istorie națională, cultură și sociologie. În calitate de redactor-șef, Dumitru Matcovschi, găsea sponsori și promova revista în timpuri deloc ușoare.

5. Poetul a fost printre primii care a avut curajul să facă o revizuire a activității sale din perioada sovietică, atunci când „se cântau ode” regimului. Condamnându-se pentru activitatea de altădată, Dumitru Matcovschi și-a reformulat crezul cetățenesc și misiunea poetică. Poetul își vedea menirea de-a fi un tribun și luptător consecvent pentru schimbarea lucrurilor în spațiul strămoșesc, de-a fi crainic al adevărului. În anii redeșteptării naționale, Dumitru Matcovschi s-a impus printr-un neastâmpăr creator și accentuat spirit militant, fapt care i-a adus numeroase neplăceri. De exemplu, placheta de poezii „Descântece de alb și negru”, publicată în 1989, a fost supusă cenzurii.

6. Activitatea sa publicistică, inclusiv cu rubrici în ziarele „Cultura” sau „Literatura și arta”, s-a desfășurat sub „semnul slujirii adevărului, curajului civic și al implicării în problemele realităților social-economice de la sfârșitul anilor 1980”. Scriitorul s-a încadrat intransigent „în lupta pentru oficializarea limbii române, revenirii la grafia latină și la simbolurile naționale”. Tot atunci, Dumitru Matcovschi s-a implicat activ în politică, devenind din mai 1989 până în iunie 1991 deputat în Sovietul Suprem al URSS. Acțiunile de alegere în calitate de deputat s-au soldat, după spusele poetului, cu trecerea sa „prin moarte”. La doar trei zile, 17 mai 1989, după învingerea lui Gheorghe Lavranciuc, șeful Securității RSSM, la alegerile pentru funcția de deputat al poporului din URSS, Dumitru Matcovschi a fost accidentat. În legătură cu acest fapt au fost lansate mai multe ipoteze care conchid că asupra scriitorului s-ar fi săvârșit o tentativă de asasinat. Ipoteza, însă nu a fost demonstrată nici până astăzi. În iunie 2013, când Dumitru Matcovschi era internat în spital și diagnosticat cu un proces expansiv de tumoare cerebrală de etiologie post-traumatică, medicii afirmau că boala s-ar fi datorat accidentului prin care a trecut poetul la sfârșitul anilor 1980.

7. În pofida tuturor impedimentelor, activitatea acestuia în anii 1990 este foarte productivă. Scrie „Soarele cel mic” (1990),„Imne și blesteme” (1991), „Floare Basarabie” (1992, București), „Al țării fiu” (1993), „Of” (1993), „Capul și sabia” (1993, București), „Vad” (1998), „Veșnica teamă” (2001). Scriitorul a devenit un mesager al dorului: dor de viață și patrie, de neam și de grai, de casă părintească și strămoși, de femeie și natură, de adevăr și dreptate, de bine și frumos, de omenie și demnitate. Opera lui Dumitru Matcovschi aduce un omagiu de pietate marilor înaintași, valorilor morale și spirituale perene. Temele persistente în arta acestuia sunt: dragostea, responsabilitatea, datoria, lupta dintre bine și rău, dintre frumos și urât, sentimentul acut al trecerii timpului.

8. Ultima carte de versuri și eseuri elaborată în perioada în care poetul era internat în spital (a reușit să o vadă!), în primăvara anului 2013, are titlu de „Poeme în genunchi”. Așa cum a dorit autorul, cartea a fost lecturată de criticul literar, poetul, traducătorul și redactorul Tudor Palladi. Concepția artistică a lucrării a fost realizată de designerul Vitaliu Pogolșa. Lucrarea a fost finanțată de banii proprii a doctorului în politologie Constantin Manolache. Manuscrisul volumului au fost predat spre păstrare,la 21 decembrie 2018, Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” (director Vasile Malanețchi).

Acad. Dumitru Matcovschi, cercetătorul care prezenta rapoartele de activitate științifică în formă poetică. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00533

9. Ținând seama de calitățile sale de militant al valorilor naționale și de munca asiduă depusă în domeniul scriitoricesc, la 12 decembrie 1995, Asociația Oamenilor de Știință, Cultură și Artă din Republica Moldova decidea să-i confere lui Dumitru Matcovschi titlu de academician la specialitatea „Literatura română”, iar la 27 decembrie 1995 prezidiul Academiei de Științe a Moldovei aproba candidatura acestuia. În legătură cu acordarea titlului de academician, într-o caracteristică semnată de Aureliu Scobioală se menționa: „crezul estetic al poetului se asociază celui civic, neliniștile pentru frumusețea cuvântului ce exprimă adevărul îmbinându-se organic cu neliniștile pentru tot ce tulbură frumusețea morală a omului, echilibrul naturii, pacea și dominarea binelui”.

10. În calitate de membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, D. Matcovschi a avut o activitate dinamică. În cele câteva rapoarte de activitate surprinse în dosar, acesta menționa: „A fost un an jubiliar pentru mine (2009). Mai greu adică” sau „Am muncit ca în anii cei buni… am publicat multe, multe, multe articole de ziar, nu le-am publicat însă pentru darea de seamă și nu voi face trimitere la ele”, „am avut emisiuni radiofonice, televizate, întâlniri cu cititorii mei, în școli, în colectivele de muncă, nu știu câte, nu le-am numărat, eu nu trăiesc și nu scriu după plan…”. Nu rareori D. Matcovschi se întreba: „care e statutul meu în Academiei? Nu e ca și a lui Druță, Doga?” La care tot el răspundea: „am trăit, am luptat – și pentru viață, dar și pentru cuvânt, am scris până la extenuare, cum am socotit de cuviință, nu ca să-mi dau seama, ca să fiu, aici și acum”. Cei care și-l amintesc pe academicianul Dumitru Matcovschi la ședințele Academiei de Științe a Moldovei țin minte replicile sale tăioase și discursurile sale filipice la adresa inechităților din societate.

După ce se retrăsese din viața politică,în rapoartele sale se desprinde adesea o notă de tristețe și amărăciune. Cu referire la activitatea de zi cu zi, academicianul D. Matcovschi scria: „Omul de artă, omul de cultură, omul de știință dintotdeauna n-a avut ore precise de muncă. Nu am nici eu. În primul rând din cauza sănătății, dar și din cauza unui anume specific al profesiei mele de credință: muncesc, scriu, creez, nu întotdeauna când vreau, ci doar când pot. Nu-mi planific ziua, știu că voi fi numai și numai la masa de scris, nu mai am timp de pierdut, muncesc zi și noapte, ca un osândit, o fac însă din convingere, din plăcere, dar și din datorie. Avem obligațiuni, dacă nu în fața instanțelor, în fața Celui de Sus”.

Tot despre activitatea zilnică, Dumitru Matcovschi însera următoarele:

„Ziua mea de muncă începe la masa de scris

și tot aici sfârșește.

N-aș fi fost membru al Academiei, tot așa începea.

Unde public, unde sunt republicat nu știu,

știu ce scriu, cum scriu, când scriu”.

Dumitru Matcovschi este unicul membru titular al Academiei de Științe a Moldovei care și-a prezentat realizările în rapoarte sub formă de versuri:

„A fost un an jubiliar pentru mine..!

Munca de fiecare zi pentru mine este lege,

să fie așadar și pentru ceilalți colegi de breaslă…

scrisul ține de har, nu există zi să nu mă aplec asupra hârtiei,

niciodată însă nu am numărat paginile, cuvintele, cărțile scrise,

știu că sunt multe, foarte multe…”.

În raportul pe anul 2011, poetul scria: „a fost poate cel mai bun an dintre ultimele douăzeci pentru mine, cel mai rodnic. Au văzut lumina zilei două volume de versuri…”.

Daniela HADÎRCA, Lidia PRISAC, Ion Valer XENOFONTOV

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI ION TODERAȘ

(Per aspera ad astra)

Motto: „Viaţa însăşi este magie, iar dacă nu crezi asta,

măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva magic”.

Albert Einstein (1879–1955), fizician, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1921)

„Viața este o ciudataă comedie care amestecă împreună și dureri

și bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”.

 Alexandru Macedonski (1854–1920), poetul rondelurilor,

membru post-mortem al Academiei Române (2006)

Academicianul Ion Toderaș este fondatorul şcolii Biogeochimia ecofiziologică a animalelor, care a deschis noi frontiere vizând fundamentarea unor principii necunoscute antecedent în cuantificarea funcţionării populaţiilor de animale în ecosistemele acvatice şi cele terestre. A pregătit 10 doctori habilitaţi şi 30 doctori în ştiinţe. Este autor a circa 600 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 25 de monografii publicate în ţară şi peste hotare, coautor a 46 de brevete de invenție.

Cercetători științifici de la Institutul de Zoologie al AȘM în discuții referitoare la „Cartea Roșie a Republicii Moldova”, ediția a doua, 2001. De la stânga: profesorul universitar Andrei Munteanu, membru corespondent Ion Toderaș, doctorul Mircea Vicol, doctorul habilitat Anatol David, doctorul habilitat Dumitru Erhan, doctorul habilitat Valeriu Derjanschi. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00053

Savantul Ion Toderaș este cunoscut în mediul științific drept o personalitate sobră, echilibrată, întotdeauna cu o poziție fermă, argumentată și bine conturată în problemele cardinale ale managementului academic. În mediul privat, într-o atmosferă distinsă, cu rudele și prietenii se prezintă ca un om bine dispus, plin de vorbe înaripate, uneori pus pe glume… Din amintirile celor trei surori (lelea Elena, Dora, mezina Veruța) și ale fratelui mai mic Dumitru, desprindem crâmpeie inedite din biografia privată a notoriului zoolog. Omul de știință își amintește cu mult drag de copilărie și de micile șotii, pe care le comentează cu o vorbă din bătrâni: „copil cuminte și babă frumoasă nu există”.

 Ion Toderaș analizând strategic programul de activitate pentru anii 2014–2018 în calitate de candidat la postul de director al Institutului de Zoologie al AȘM, 2014. Foto: Eugenia Tofan

1. Tata academicianului Ion Toderaș, Chirică Ion Toderaș (20.10.1921–05.02.2005), era un „om vesel și isteț”, sufletul petrecerilor, nu-i plăceau oamenii ursuzi și bârfitori. Avea „patru clase românești” și nu-l întrecea nimeni la capitolul cultură generală și vorbe de duh. Găsea replici spirituale la orice expresie. Învățătorii din școala medie din Logănești îl ocoleau „pentru a evita încurcătura cu înțeleptul satului”. Odată a intrat chiar în polemici socratice cu poetul Iulian Filip, oaspete de onoare la Logănești. Chirică Ion Toderaș avea un bagaj bogat de exemple de înțelepciunea populară încât sătenii îl numeau „Ion Creangă de Logănești”. Făcea zilnic naveta, pe jos, la serviciu, aflat la o depărtare de 4-5 km de casă. Consuma o mâncare modestă și practic nu a fost bolnav. Nu avea încredere în nimeni ca să-i lucreze ogorul privat.

Chirică Toderaș (tatăl acad. Ion Toderaș), Mihai Toderaș (fratele tatei) și Alexandru (?) în armata română. Arhiva privată Ion Toderaș

2. Mama, Maria Mihail Toderaș (15.01.1924–18.01.1995) nu avea școală, însă avea o înțelepciune nativă, își iubea familia și avea grijă să nu le lipsească nimic copiilor. Vorba mamei despre sănătate și pace în țară și acuma este laitmotivul vieții copiilor. Academicianul Ion Toderaș a împrumutat armonios aceste calități native de la părinți.

Ion Toderaș cu feciorul Alexandru la Baza de Odihnă „Știința” a Academiei de Științe a RSS Moldovenești. Satul Nikolaevka (Balabanovka), raionul Belgorod-Dnestrovsk, regiunea Odesa (Basarabia de altădată), 1980. Arhiva privată Ion Toderaș

3. Viitorul academician a trecut prin mari greutăți pentru a ajunge la realizările arhicunoscute de toată lumea. Mama vindea câte o desagă de varză pentru a întreține cheltuielile studentului, iar tata muncea câte o vară întreagă ca să aducă o mașină de lemne pentru a crea condiții elementare tinerei familii Toderaș, care sta în gazdă la Chișinău.

Portretul acad. Ion Toderaș la 50 de ani, executat de nepotul Nicolae Catan. Arhiva privată Ion Toderaș

4. Cunoscuții îl descriu pe academicianul Ion Toderaș ca pe un om dependent de muncă („workaholism”). Veruța, sora mai mică a savantului, își amintește: „Numai la lucru stătea, venea acasă, ca să plece… Mama zicea că trebuie să se mai oprească din munci. Deseori era lipsă de la evenimentele de familie: nunți, cumetrii, botezuri…”

5. În copilărie, frații Ion și Dumitru Toderaș deseori improvizau în gospodărie. Odată au încercat să pregătească, după exemplul mamei, niște plăcinte. Lucrul la bucătărie le-a fost însă încurcat de o pisică șireată, care a răsturnat vasul cu amestecul de făină și apă și a reușit să „picteze” cu aluat toată casa… și perdelele, și așternutul de pe jos, și păretarele… Sărmana mama… abia a putut salva băieții de furia justițiară a tatei.

6. O tradiție de familie, în ziua de Crăciun, a fraților Ion și Dumitru era vânătoarea de vrăbii. Acestea erau fripte la foc și constituiau un deliciu la masa de sărbătoare a întregii familii…

7. Pentru oamenii apropiați, academicianul Ion Toderaș este considerat un exemplu de disciplină. Surorile consideră că ordinea spartană creată de fratele lor renumit pot fi considerate „elemente extrase din perimetrul vieții cazone”. Abia sosit acasă, Ion Toderaș își anunța cu grijă familia că trebuie să plece, deoarece îl așteptau noile experimente de laborator…

8. Pe când frații Toderaș învățau la „școala veche”, încercau să trișeze drumul peste podul de peste Cogâlnic. Îl treceau direct. Odată însă s-a întâmplat un mic necaz. Frații n-au reușit să treacă râul, umplându-și cizmele cu apă. În așa stare era dificil să ajungi acasă și să nu fii pedepsit de mama. Colacul de salvare a fost bunica Vera, care a trecut nepoții direct pe cuptor, la cald. Cizmele le-a umplut cu cenușă pentru a se usca, deoarece a doua zi copiii trebuiau să plece la școală. Astfel, bunica și-a salvat nepoții fără a spune despre mica ispravă nimănui.

9. Odată frații Toderaș împreună cu un băiat mai mare pășteau vacile în zona Bucium a satului Logănești. Spre seară au trecut prin pădurea din apropiere. Deodată băiatul a început a țipa ca din gură de șarpe și să arate într-o direcție. Copiii și-au îndreptat ochii spre locul respectiv și li s-a ridicat părul în cap… au văzut un lup… care se orienta spre ei. Copiii s-au ascuns în mijlocul vitelor timorate… însă lupul avea calea lui… spre turma de oi. Drept urmare a acestei situații, s-a decis ca cireada de vite să fie adusă mai devreme acasă.

10. Într-o toamnă elevul Ion Toderaș, aflat la lucrări agricole, și-a fracturat mâna. A stat vreo două luni cu mâna bandajată în ghips. După ce i-a fost extras ghipsul, era necesară o perioadă de recuperare. De masare se ocupa o doamnă în vârstă. Tata a venit cu o idee ingenioasă. A cumpărat un acordeon rusesc (garmoșkă). Ținta a fost atinsă: s-a asigurat un exercițiu benefic al mâinii și, totodată, pacientul s-a învățat a cânta bine. Mai mult ca atât, dexteritățile de muzicant au fost testate cu mare succes, într-o toamnă tardivă și friguroasă, la o nuntă în sat. Munca i-a fost răsplătită pe măsură, căci nuntașii i-au majorat la maximum plata – 10 ruble. Ulterior, cu mare inspirație și talent interpreta melodii la nunți la „dezbrăcatul miresei” și la petrecerile flăcăilor din sat „la armată”. Această situație l-a făcut și pe fratele Dumitru să învețe a cânta la instrumente muzicale… n-a reușit însă să-l întreacă niciodată pe fratele său mai mare, care între timp s-a învățat să interpreteze bine și la chitară.

Ion Valer Xenofontov,

doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-ion-toderas-per-aspera-ad-astra_25097

Pașaportul localității

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL LOGĂNEȘTI, RAIONULUI HÂNCEȘTI

Motto: „Cu un murmur de izvor ne amintește/

Să nu uităm de vatra strămoșească/

 De cuibușorul nostru „Logănești”/

Să mai venim la casa părintească”.

Fragment din Imnul satului Logănești.

Versuri și muzică de Viorel Martin

Satul Logănești este situat în nordul raionului Hâncești, la o distanță de 9 km de centrul raional și la 46 km de stația de cale ferată Chișinău. Localitatea, amplasată pe o regiune de deal, este traversată de râul Cogâlnic, cunoscut și cu formele Kogâlnic, Cohâlnic sau Cunduc. Fondul apelor din Logănești este format din 32 ha – râul Cogâlnic și un iaz.

În 1973, localitatea număra 3 796 de locuitori. Din anii 1990, numărul populației din sat este relativ stabil. În 1994 în localitate trăiau 4 149 de oameni, iar în 2004 – 4 117 locuitori. La 24 iulie 2018, numărul total al populației era estimat la 4 200 de locuitori. Peste hotare activează peste 1 000 de persoane, ale căror bani sunt utilizați la procurarea tehnicii agricole, construcția caselor de locuit și alte activități. În localitate sunt 1 476 case de locuit cu o suprafață de 229 ha. La 1966, școala a obținutp statutul de școală medie, iar în 1981 instituția de învățământ din localitate a fost transferată într-o clădire de trei etaje cu 1100 de locuri. În prezent, în Gimnaziul „Logănești” învață 270 de elevi. Grădinița de copii „Andrieș” este frecventată de 160 de copii. În Centrul de Sănătate activează doi medici cu studii superioare și șase surori medicale. Timp de șase zile pe săptămână, medicul de familie este prezent în localitate. Viața socioculturală este întreținută de două biblioteci înzestrate cu calculatoare din proiectul „Novoteca”, un stadion cu teren de fotbal etc. Fondul funciar al localității are o suprafață de 4 403 ha. Fondul forestier gestionat de Agenția de Stat pentru Silvicultură „Moldsilva” este constituit din 1 543 ha, cel al APL „Logănești” – 120 ha. În sat funcționează 11 întreprinderi comerciale/SRL-uri: SRL „IMD” dispune de 25 ha de plantații cu prune și o secție de uscare și prelucrare a prunelor; SRL „Crist-Valg” activează în domeniul agricol și al comerțului, dispune de brutărie; SRL „Dovimar-Trans” activează în domeniul transportului peste hotare; SRL „Tehnostel-Car” dispune de 94 ha de teren agricol, iar în or. Hâncești deține o fermă cu 3 000 de capete de bovine pentru carne și un abator modern; SRL „V.V. Valster” are 43 ha de teren agricol pe care cultivă culturi agricole ș.a. Populația satului lucrează peste 1 300 ha de teren agricol. Se pune accent pe creșterea animalelor. Carnea este comercializată la abatorul din or. Hâncești, iar laptele este colectat la Cooperativa „Lăptișor Com” din localitate. Viața economică este animată și de alte unități: o moară pentru procesarea cerealelor și una pentru procesarea florii-soarelui, șapte magazine alimentare, două magazine de materiale de construcții, un magazin agricol. Prin sat trece drumul național R 44 Hâncești–Ungheni, 25 km, drumuri locale, din care 1,2 ha asfaltate, 10 km cu pietriș. Anual din fondul primăriei se repară 1,5 km de drum în variantă albă. Mai nou, în sat este cunoscut „drumul Gaburici”, care trece pe lângă casa părintească a actualului ministru al Economiei și Infrastructurii a Republicii Moldova. La capitolul comunicații menționăm activitatea „Moldelectrica”, cu rețele electrice cu tensiune înaltă (10 KV); SA „Moldtelecom” deține o stație ce asigură activitatea serviciilor de telefonie fixă a satului, cu peste 1200 de telefoane și internet; SA „Voxtel”, „Moldcell”, care asigură funcționarea telefoniei mobile. În sat derulează proiectul „Aprovizionarea cu apă potabilă și sistemele de evacuare și purificare a apelor uzate în s. Logănești”. Rețeaua de apă este de 11 km, cu 267 de conexiuni pentru 560 de persoane. În paralel, se efectuează și lucrări la instalarea rețelelor de canalizare constituite din 3 km. Lungimea totală a rețelelor sistemelor de canalizare este formată din 16 km. În anul 2006 a început gazificarea localității. În prezent sunt instalate 12,8 km cu rețele de tensiune medie și joasă la care sunt conectate peste 600 de case, toate instituțiile administrative, trei agenți economici. Săptămânal prin localitate trec 105 rute regulate. Suprafața totală a celor opt clădiri publice este de 8 038 m^². Una din clădirile publice utilizează surse de energie regenerabilă.

Școala primară din Logănești, în construcție, 1936. Sursă: Mihai M. Voia, Județul Lăpușna. 1934–1937, București, „Cartea românească”, 1937, vol. II, p. 124

1. Așezarea are vestigii istorice milenare. În 2017, în proximitatea satului Logănești, specialiștii au descoperit un sit arheologic, care se întinde pe o lungime de 500 m și lățime de peste 250 m. Un strat arheologic este datat cu sec. XII î. Hr. O altă conexiune istorică este descoperirea unui cimitir medieval. În urma alunecărilor de teren, mormintele au ieșit la suprafață. În zonă au fost descoperite două monede medievale de origine suedeză, ceramică din sec. XVI–XVII.Proiectul de edificare a bisericii din s. Logănești. Pânză, dimensiunile 70×60 cm. Arhiva curentă a Bisericii „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”
2. În profilul unei justiții a istoriei, sfidând istoriografia, localnicii consideră că anul de întemeiere a localității începe din timpul domnului Țării Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt. Într-un uric din 1457 al voievodului Ștefan se amintește numele boierului Lohan, împroprietărit cu câteva fălci de pământ, vatra numită „siliștea Lohanului”. În anul 1600, urmașii boierului au vândut pământul logofătului Patrașco. Pe parcurs, „siliștea Lohanului” s-a contopit cu „Pulberenii din matca Cogâlnicului”, devenind moșie a Mănăstirii Neamț. La 5 aprilie 1655, în Divanul Moldovei s-a judecat neînțelegerea dintre localnici și clericii lăcașului sfânt. Într-un zapis de hotărnicire din 28 iulie 1667 a câtorva boieri moldoveni despre împărțirea satului Stolniceni, în ținutul Lăpușna, se amintește „di ocină… dinspre Lohănești”. La 25 aprilie 1740, din indicația lui Grigore Ghica Vodă, Ștefan, pârcălab de Lăpușna împreună cu căpitanul Onofrei Pojoga și vornicul Ursu din Stolniceni urmau să cerceteze cazul lui Nicolae Grosul din Ciuciuleni, care susținea că a avut scrisori de recomandare de răscumpărare a satului de la Postolache Covrig și alte rude de-ale lui, de la care pretindea că le-ar fi pierdut atunci când „i-au arsu casa lui de vreo 5 ani”. Ulterior, la 20 iunie 1740, Nicolae Grosul răscumpără cu 50 de lei de la Sandu și feciorul său, Constantin, Cărăbăț, „seliștea cu loculu Lohăneștii pe Cogâlnicu la ținutul Lăpușnii. Potrivit istoricului Sergiu Bacalov, acești Cărăbăț ar fi fost urmașii lui Ion Cărăbăţ, pârcălabul Lăpușnei. Neamul Cărăbăț a avut un rol însemnat în istoria medievală a Țării Moldovei.                     Parohul Bisericii „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” Leontie Lilicu în fața ușilor împărătești. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
3. Potrivit cercetătorului Alexandru Cerga, prima biserică cu hramul „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din Logănești a fost atestată în 1797. Lăcașul sfânt era din lemn, acoperit cu stuf, îndestulat cu podoabe, veșminte și cărți. În 1862, în localitate funcționa o școală elementară, transferată în 1876 într-un nou edificiu. La începutul secolului al XX-lea, satul avea 258 de case, în care locuiau 1 324 de oameni. În localitate funcționa o școală de băieți cu o clasă, unde se învăța în limba rusă. Sătenii dețineau împreună cu țăranii din Pulbereni, 1 440 desetine de pământ. Armeanul Grigore I. Manuc Bey avea o proprietate funciară mai mare de două ori – 3 238 de desetine. Printre participanții la Marele Război sau Primul Război Mondial (1914–1918) menționăm logăneștenii Afteni I. Ababii, Teodor Gh. Antohi, Afteni I. Bulac, Toma I. Bunesco, Gheorghe I. Butnariu, Vasile A. Gaburici, Nistor Gh. Guba, Ion Gh. Morariu, Ion Gh. Sturzu. În anul 1923, în sat erau 520 de clădiri locuite, 484 de menage, o moară de vânt, poștă rurală. Primăria se afla în Șișcani. În anii 1930, în localitate s-au efectuat lucrări de construcții ale noilor obiective sociale și de reparație a infrastructurii. Astfel, între 1936 și 1937 au fost alocate 300 000 lei pentru construcția a două săli de clasă și locuința directorului școlii, edificându-se astfel o nouă școală. În 1936, s-au executat lucrări cu mașinile „Caterpillar” pe segmentul Dahnovici–Stolniceni–Logănești pe un segment de 12 km. Iar peste un an, în 1937, la Logănești s-a edificat un pod de 7 m în valoare de 42 000 lei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locuitorii din satul Logănești au participat în marea conflagrație mondială atât în componența Armatei Române, cât și a celei sovietice.                               Secvențe de la sărbătorirea a 560 de ani ai satului Logănești. Foto: 27 august 2017. Arhiva curentă a Primăriei Logănești
4. Ca și în alte localități din Moldova sovietică, locuitorii din Logănești au fost supuși deportărilor, foametei. Meletie Moraru, primarul comunei Logănești în anii 1995–2003, își amintește că părinții lui în timpul foametei au fost nași de cununie la o familie „care au făcut o nuntă cu un castron de zeamă… asta a fost toată nunta”.                                 Gospodari din satul Logănești în ambianța unui covor moldovenesc. De la stânga la dreapta: Natalia Movilean, Elena și Chiril Catan, Meletie Moraru (primarul s. Logănești în anii 1995–2003). Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
5. Între 1949 și 1953, în localitate au activat trei colhozuri: „Cuibîșev,” „Mikoian” și „Stalinistul”. După moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878–1953), secretar general al PC al URSS (1922–1953) și prim-ministru al Uniunii Sovietice (1941–1953), în perioada 1953–1980, în Logănești a activat colhozul „Дружба” („Prietenia”). Primul președinte al colhozului „Drujba” (1953– 1959) a fost bunicul lui Chiril Gaburici (care poartă numele și prenumele bunicului), prim-ministru Republicii Moldova în perioada 18 februarie 2015 – 22 iunie 2015. În anul 1972, producția globală a satului a constituit 1,2 mil. ruble, producția realizată – 819 mii ruble, inclusiv viticultură și pomicultură – 287 mii ruble, creșterea vitelor – 205 mii ruble, culturi tehnice – 131 mii ruble, cereale – 65 mii ruble. Venitul net constituia 180 mii ruble. La 1 ianuarie 1973, mijloacele fixe valorau 2,0 mil. ruble. În gospodărie erau 35 de tractoare, 17 autocamioane, 7 combine. În anii 1980–1994 gospodăria colectivă din localitate s-a numit sovhozul „Logănești”, iar între 1994 și 1998, CAP „Logănești”.                     Maria și Chirilă Toderaș (născuți în anul 1933), părinți a șapte copii, oameni respectați în localitate. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
6. Sub aspect toponimic al satului Logănești desprindem următorii termeni: Bucium (3 km de la Hâncești), Ciuta, Cloanța, Șiereni, Șucvenil. Ciută, de exemplu, semnifică „căprioară” . Sunt cunoscute Mahala de Jos, Mahala de Sus. În partea de răsărit a localității sunt râpi cu următoarele denumiri: Budăi, Cornul (în formă de corn), Irești (în proximitatea iazului) ș.a. Sunt izvoare care se revarsă în Cogâlnic. Mai există râpile Valea Cailor, Clanța (unde erau stânele, acolo sunt izvoare), Grosu (unde există o stână). Într-o zonă de pâraie există râpa Șuierenilor, care duce în Cogâlnic. În altă direcție se află râpile Mărculesei, Laiu, Mitocul, Fâneței, Ciuta (era și o băltoacă unde se scăldau copiii). Moș Nistor Topală a fost un gospodar care avea grijă de toate izvoarele din sat. De la el a rămas în memoria colectivă izvorul lui Topală, în locul numit Fântâna Tâlharului, o topofobie, spațiu unde „lucra echipa lui Cotovschi”. În zona respectivă „sunt niște spini că nici vrăbiile nu pot intra prin ei”. La Cramă a existat o fântână frumoasă.Secvențe din s. Logănești, rn. Hâncești. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
7. Lângă stâna de oi, aflată la marginea satului, „întotdeauna dădeau târcoale lupii”.
8. Sătenii sunt oameni veseli, spirituali, fac haz de necaz. De exemplu, la băutura fermentată din mure îi zic „muriovka” .
9. Odată cetățenii „autohtoni” ai satului, aflați la munci agricole, au întocmit o listă a tuturor „veneticilor” (celor neoriginari din localitate), au pus-o într-o sticlă de șampanie și au îngropat-o în pământ pentru ca generațiile viitoare „să afle de unde a venit vița”.Satul Logănești, frumos în orice anotimp. Foto: 22 martie 2018. Arhiva curentă a Primăriei Logănești
10. Spre deosebire de alte localități din împrejurimi (Stolniceni, Ciuciuleni ș.a.), logăneștenii nu prea au porecle. „Mai cu seamă au porecle cei din Mahala de Sus… acolo nu-l găsești fără porecle”. Toți locuitorii din Logănești numiți Rusu, în realitate, în documente, sunt trecuți ca Rotaru. Se presupune că sunt de origine etnică rusă. În localitate exista o tradiție ca numele bunicilor să-l poarte nepoții.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE INIMĂ

Motto: „O minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa

unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice…”.

Mihai Eminescu

Din perspectivă biologică, inima este considerată un „organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare”. În cazul în care vom avea grijă fizică și spirituală de inimă, atunci și inima ne va asigura o viață îndelungată, sănătoasă și armonioasă.

1. Bătăile inimii încep deja la fătul cu vârsta de patru săptămâni. Inițial, inima umană seamănă cu cea a unui pește, ulterior are două camere, ca inima unei broscuțe, apoi trei camere, ca inima unui șarpe. Se estimează că, la opt săptămâni de sarcină, inima fătului este complet formată, având cele patru camere caracteristice ființei umane, precum și altor mamifere.
2. Acest mic, enigmatic și neobosit organ reușește să pompeze fără încetare sânge în vasele corpului, grație unui înveliș muscular foarte bine dezvoltat. Inima poate forma o presiune capabilă să arunce jetul de sânge la o distanță de 9 m. Medicul englez William Hurvey (1578–1657), cel care avea în grijă sănătatea regilor, a descris pentru prima dată „ingineria” construcției sistemului cardiovascular în centrul căruia se află inima și a intuit „puterea uriașă” a acesteia, estimând lungimea totală a vaselor sangvine drept enormă, ea putând înconjura perimetrul Angliei.
3. Pe parcursul unei vieți medii, inima omului bate, fără încetare, peste 3 miliarde de ori. Inima poate degaja zilnic o cantitate de energie necesară deplasării unui camion pe o distanță de 32 km. Într-o viață, energia produsă de inimă poate asigura unui automobil energia necesară parcurgerii unui drum tur-retur până la Lună. Pe durata unei zile, o inimă ar putea umple o cisternă de 15 000 l. Inima are circa 15 cm, un diametru de 11–12 cm (volumul unui pumn) și o greutate de circa 300–350 g la adult. Inima bărbaților este mai mare decât a femeilor, însă bate mai lent.
4. Cea mai mare inimă din lume (circa 600 kg) o deține balena albastră (Balaenoptera musculus), mamiferul marin care are o lungime de 30 m și o greutate de circa 170 t.
5. În structura celulară a inimii se găsesc celule nervoase indispensabile creierului, care pot destul de inteligent să perceapă, să analizeze și să se conformeze în mod optim la variațiile eferente ale creierului și la oscilațiile neuroendocrine iminente. În condiții de izolare absolută, inima știe perfect cum să se adapteze la modificările de temperatură, presiune, volum etc. Câmpul magnetic al inimii este de 5 000 de ori mai puternic decât cel al creierului, iar în cadrul dezvoltării intrauterine inima întrece în timp evoluția acestuia. Inima transmite mai multe informații spre creier decât creierul spre inimă. Din această perspectivă se vorbește chiar că „inima are creier” și, mai puțin, despre faptul că „creierul are inimă”.
6. Etimonul vocabulei inimă este latinesculanima, care semnifică aer, suflare, răsuflare, suflet, viață. Pentru comparație, în limba italiană, anima înseamnă spirit, suflare, gând, intenție; în limba spaniolă; anima se traduce ca suflet, canal al țevii de pușcă; în franceză, âme – suflet, canal al țevii de pușcă, miez, măduvă, inima arborelui. În cultura anglo-saxonă, atunci când se face referință la esența problemei, se evoca în mod implicit și inima.
7. Mai mult decât alte organe interne, inima este menționată, studiată, divinizată, mistificată. Ea este considerată elementul vital nu doar al omului, ci și al plantei, al legumei, al fructului; miez. Într-o formă extinsă, inima a fost considerată partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. Există mai multe expresii în conexiune directă cu inima care fac referință la starea de beatitudine: Pe inimă goală, în sensul de stomac gol, fără să fi mâncat ceva; A (mai) prinde (la) inimă, care semnifică a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere.  Deseori, inima este considerată firea, caracterul (moștenit) al omului. Astfel, sunt cunoscute expresiile de genul Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă.Inima a fost echivalată cu însăși făptura umană: ființa, omul, individul: Înflăcărarea a cuprins toate inimile.Poporul a interpretat inima în cântece, a invocat-o cu vorbe de duh. Uneori a confundat-o, numind-o impropriu: burtă, stomac, pântece, rânză etc. Sunt cunoscute și unele expresii ironice legate de inimă: A rupe inima târgului, în sensul de a face o afacere proastă, a cumpăra ce este mai prost sau, viceversa, a impresiona cu ceva foarte tare. În religie, inima este considerată a fi de sorginte divină. În optica folclorului european, inima apare stilizată, roșul constituind simbolul pasiunii și al emoției.
8. În învățătura budistă, calea spre fericire trece prin inimă: „Nu există o cale spre fericire. / Fericirea este Calea. /Calea nu este în ceruri. /Calea este în inimă. /Creează-ți propria salvare. /Nu depinde de alții”. Dacă în religia islamică inima este considerată Tronul lui Dumnezeu, atunci în creștinism ea simbolizează Împărăția lui Dumnezeu. Vocea inimii este evocată în cartea cărților, în Biblie: „Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, și te vei lasă amăgit să te închini înaintea altor dumnezei și să le slujești, vă spun astăzi că veți pieri, și nu veți avea zile multe în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul” (Deuteronomul, 30:17,18). Una dintre cele mai puternice adresări ale credincioșilor din lumea creștină către divinitate este considerată Rugăciunea inimii.
9. Potrivit cercetărilor realizate de Natalia Grădinaru, pentru a trata bolile cardiovasculare, în medicina populară din spațiul pruto-nistrean se aplică feriga (Dryopteris filix-mas L.), lăcrimioara (Convallaria majalis L.), mușețelul (Matricaria recutita L.). Zona biotopică a plantelor medicinale respective este cea a pădurii și stepei.
10. În istorie sunt cunoscute cazuri în care inima este lăsată de către marile personalități drept moștenire. Inima era plasată în spații cu profunde valențe simbolice sau îngropată în lăcașuri sfinte. Iată câteva exemple:

În 1849, la vârsta de 39 de ani, aflat pe patul de moarte, compozitorul şi pianistul polonez Frederic Chopin și-a rugat o soră să fie „tăiat” pentru a se asigura că nu va fi îngropat de viu. Drept urmare, inima i-a fost extrasă și conservată într-un borcan cu coniac. Trupul lui Frederic Chopin a fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris (alături de Marcel Proust, Oscar Wild, Jim Morrison), iar inima i-a fost adusă în Polonia de sora sa și se află în cripta bisericii „Sfânta Cruce” din Varşovia. În anul 1944, datorită unui admirator al compozitorului, ofițer SS, inima s-a păstrat la sediul central de comandă german, fiind apoi înapoiată bisericii.

Regina Maria (29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – 18 iulie 1938, castelul Peli;or, Sinaia), regina României (1914–1922), în testamentul redactat la 29 iunie 1933, la Balcic, a solicitat fiului său Carol II îndeplinirea unei dorințe misterioase pentru timpurile respective: „Inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetă prețioasă de bijuterii (pe care o las eu) și îngropată în micuța ‹‹Stella Maris››, la Balcic, bisericuța simplă cu vedere la mare…”.

Aristocratul Pierre Fredy de Coubertin (01.I.1863, Paris, Franța – 02.IX.1937, Geneva, înmormântat la Lausanne, Elveția), om politic francez, literat, istoric, sociolog, pedagog, iniţiatorul şi fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, renăscute în 1896, la Atena, a dispus, prin testament, ca inima să-i fie depusă într-o stelă de marmură înălțată în vechiul oraș grecesc Olympia, locul de desfășurare a celor 293 de întreceri sportive din Antichitate (776 î. Hr. – 393 d. Hr.).

Ion Valer XENOFONTOV,

doctor în istorie

Corpul de onoare însoțește inima baronului Pierre Fredy de Coubertin în ultima sa casă, Olympia, 26 martie 1938. Sursă: http://www.proskopos.com/decoubertin_en.html (accesat: 1 februarie 2018)

Caseta de argint în care se află inima reginei Maria. Sursă: http://www.balcic.net/regina%20maria/caseta%20argint.jpg (accesat: 1 februarie 2018)

Semnătura în formă de inimă a doctorul în filosofie (2010) Alexe Rău (1953–2015), „trădează” faptul că acesta era cardiac. Sursă: Arhiva curentă a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan”

Harta lumii sub formă de inimă. Paris, 1536. Sursă: http://publicdomainreview.org/collections/the-heart-in-art/ (accesat: 8 februarie 2018)

Detaliu dintr-o colecție de embleme antice și moderne a lui George Wither, 1635. Sursă: https://archive.org/details/collectionofembl00withe (accesat: 6 februarie 2018)

Detaliu din  George Wither, Școala inimii sau inima ei a plecat de la sine la Dumnezeu, Londra, 1676. Sursă: https://archive.org/details/collectionofembl00withe (accesat: 1 februarie 2018)

Jacques Chiquet,  Oglinda păcătosului, sec. XVIII. Muzeul Civilizațiilor din Europa și Marea Mediterană, Paris. Sursă: http://www.culture.gouv.fr/Wave/image/joconde/0483/m500202_08-516615_1.jpg (accesat: 8 februarie 2018)

Juan Patricio Morlete Ruiz, Inima Sfintei Maria, 1759. Ulei, 56 cm x 42,5 cm. Muzeul Național de Arte din Mexico. Sursă: https://gorbutovich.livejournal.com/35580.html (accesat: 1 februarie 2018)

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-inima_23488

ZECE CURIOZITĂȚI DIN ISTORIA TĂTARILOR DIN ROMÂNIA

(RELATATE DE PROFESORUL UNIVERSITAR NUREDIN IBRAM)

Motto: „Avem șansa – prin cultură, cunoaștere, dialog, comunicare

 – să refacem și să actualizăm patrimoniul istoric și cultural,

conștiința de sine a etniei tătare, turco-tătare din România”.

Nuredin Ibram, lider al comunității tătare din România

Tătarii sunt un popor turcic, de confesiune islamică sunnită, care au lăsat o amprentă profundă în istoria universală, în mod general, și a spațiului carpato-danubiano-pontic, în mod special. Etnonimul tătar este atestat pentru prima oară în „Inscripțiile Enisei Orhonice”, monument funerar ridicat în memoria unor căpetenii. Sunt cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei de la Volga și Ural, în mod special cei din Kazan; tătarii din regiunea Astrahan și din Siberia, dar și cei din Lituania, descedenții tătarilor înrolați pentru a lupta cu cavalerii teutoni. Un grup aparte îl formează tătarii din Crimeea, constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației autohtone. Aceștia au dominat peninsula până la cucerirea rusă din 1783. Pentru ruși, tătar semnifică populația de origine mongolă sau turcă, care i-au dominat în secolele XIII–XVI (Hoarda de Aur), sau populația războinică de origine asemănătoare și de confesiune musulmană. Imperiul cosmopolit al lui Ginghis Han, „cel mai mare din lume” (după Nicolae Iorga), se întindea de la Marea Chinei până la gurile Dunării și din Siberia de Sud până la Golful Persic și Oceanul Indian. „Imperiul făurit din goana cailor” inițial a fost dominat politic de mongoli, apoi de tătari, ulterior – etnic, lingvistic și cultural – de turci. Procesul de turcire a fost generat și de recunoașterea islamului ca religie oficială în sec. XIII.

Hoarda de Aur (1223–1502), responsabilă de organizarea ordinii și securității politice în regiune, s-a decompus ca urmare a disensiunilor interne și a problemelor externe. S-au desprins mai multe hanate, care treptat au fost lichidate de puterea țaristă aflată în plină ascensiune. Tătarii și-au menținut identitatea istorică, lingvistic și religioasă în spațiul ex-sovietic (Tatarstan, Kîrgîzstan, Turkmenistan ș.a.), dar și în Turcia, Canada, Australia, România. În prezent, numărul total al tătarilor care locuiesc în lume se cifrează la circa 12-15 milioane de suflete.

Istoria, spiritualitatea și identitatea acestui popor a fost abordată cu lux de amănunte într-o monografie complexă elaborată recent cu acribie profesională de Nuredin Ibram, renumit profesor universitar (a activat 50 de ani fără întrerupere în mediul universitar), doctor în filosofie (1974), membru fondator al Universității „Ovidius” din Constanța. Nuredin Ibram, tătar, cu mare dragoste pentru propriul popor, mare cunoscător al istoriei, culturii, filosofiei, poate fi considerat, pe bună dreptate, înțeleptul din Dobrogea.

Profesorul Nuredin Ibram la monumentul lui Mehmet Niyazi (1878–1931), cel mai mare poet tătar din Dobrogea. Municipiul Medgidia, județul Constanța, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

1. Tătarii din România fac parte din familia popoarelor turcice, fiind de confesiune islamică, sunnită hanefită, vorbesc un dialect și grai al limbii turce și sunt atașați de Crimeea (Yeșil Ada). Majoritatea tătarilor din România trăiesc în Dobrogea (90%–95%), „plămânul României” (potrivit afirmației regelui Carol I). Conform recensământului din anul 2011, în România locuiau 20 464 de tătari, cei mai mulți fiind la Constanța (7 367). Prima atestare documentară cu privire la tătarii din Dobrogea se referă la Ginghis Han. Călătorul arab Ibn Battutah, în notițele sale referitoare la Dobrogea (datate cu anii 1330–1331), menționa că „Baba Saltuk” (în prezent, Babadag) este cel din urmă oraș pe care îl stăpâneau tătarii. Între această localitate și începutul împărăției grecești (bizantine) erau 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni.

Un grup de absolvenţi ai Seminarului Musulman de la Medgidia, sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX. Colecţia Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, Filiala Bucureşti. Expoziția ISPMN – Turcii și tătarii din Dobrogea. Amintiri. Sursă: https://adevarul.ro/locale/constanta/fascinanta-istorie-turcilor-tatarilor-romania-stapanii-dobrogei-otomane-supusii-tari-ortodoxe-1_54df44f2448e03c0fd9a10ee/index.html (accesat: 20.08.2018)

2. În spațiul nord-carpatic, tătarii se afirmă abia în sec. XIII. După năvălirea tătarilor, în 1241, Moldova și o bună parte a Munteniei s-au aflat sub influența acestei populații până la formarea principatelor. Totodată, transgresau și munții, în Transilvania și Ungaria, generând pagube și luând prizonieri. În 1343 armata regelui maghiar Ludovic, din care făceau parte și maramureșenii conduși de voievodul Dragoș, îi înfrânge pe tătari și îi silește să se retragă peste Nistru.
3. Prezența tătarilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic a avut și un revers pozitiv deoarece au reușit să oprească „înaintarea feudalilor unguri spre răsărit” și a facilitat formarea principatelor. Astfel, Basarab, întemeietorul Țării Românești, fiind ajutat de tătari, l-a învins, în 1330, la Posada, pe Carol Robert, regele Ungariei. În urma acestui conflict militar, statul muntean și-a câștigat independența.
4. Datorită invaziilor tătarilor s-a sistat procesul de catolicizare a populației românești în Muntenia și Moldova. S-a format chiar un episcopat catolic al cumanilor în răsăritul Munteniei și în sudul Moldovei, cu sediul la Milcov.
5. Până în anul 1877, tătarii, turco-tătarii dobrogeni au fost lipsiți de o cultură politică identitară, fiind sub tutela Imperiului Otoman, ca cetățeni otomani, iar după 1878, într-un nou context politic, ca cetățeni români, loiali statului român.
6. Imperiul Rus a susținut înlocuirea în Basarabia a populației tătare cu cea bulgară creștină, dar nu românească.

Secvență din interiorul Geamiei Sultan Abdulmecid Camisi (edificată în anul 1856) din municipiul Medgidia. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

7. În mentalul colectiv – alimentat consistent de cronicari și balade populare românești – s-a imprimat o imagine a tătarilor cruzi și barbari. În realitate, era vorba de mercenari militari cu solda, care au executat misiuni de război

8. În profilul ocupației tradiționale, păstoritul, tătarii au dat lunilor anului denumiri legate de creșterea animalelor. Lunile de primăvară se numesc „koykozladî” („oaia a fătat”); lunile de toamnă se numesc „kesîm” („animale alese pentru tăiere”) sau „soyîm”/„soyîmlîk” („animal crescut pentru sacrificare”); vara este numită „caz”/„yaz” și semnifică „a împrăștia hrana”, „turma pe întinsele stepe”.

9. Potrivit unor cercetători, 61,89% din totalul denumirilor toponimice din Dobrogea veche sunt turco-tătare și doar 33,34% – românești. Exemple de toponimie turco-tătară: cele două stepe muntene Bărăgan (din limba turcă „bora”, vifor, vârtej de zăpadă) și Burnaz (în turcă, nas lung și gros), numele județului Teleorman (în turcă „orman”, pădure) al pădurii Deliorman (semnifică „pădure bună”); „Basarabă” în vechea turcă semnifică „părinte cuceritor” sau „părinte stăpânitor” etc.

10. Tătarii sunt atașați de cai. Un om fără cal („atsîz”, în tătară) este un paria, marginal al societății. Un copil începea să călărească de la trei ani. Există multe proverbe și zicători tătare care au în epicentru vieții cotidiane cabalina: „În inima oricărei femei un pașă, în inima oricărui bărbat un cal înșeuat”, „Calului bun, un bici, calului leneș, o mie”, „Dacă-ți moare calul, rămâne drumul”, „Vezi stăpânul și cumperi calul, vezi mama și ei fata”, „Un cal scund poate fi încălecat de toți” etc.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-istoria-tatarilor-din-romania-relatate-de-profesorul-universitar-nuredin-ibram_23407

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE INTERVENȚIA SOVIETICĂ

ÎN CEHOSLOVACIA (1968)

Motto: „Domnea o totală dezorganizare, deși ar fi fost de așteptat

ca mobilizarea legată de astfel de evenimente

să presupună încorporarea unui efectiv de o pregătire specială…”.

Din memoriile unui medic militar

O acțiune majoră cu impact internațional a fost intervenția din august 1968 (cu numele codificat operația „Dunărea”) a trupelor Pactului de la Varșovia (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Bulgaria, Germania de Est, Ungaria și Polonia) în Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, marcată de sindromul puterilor mari, avea drept deziderat politic înlăturarea reformelor socioeconomice ale „Primăverii de la Praga” inițiate de Alexander Dubček (1921–1992), secretarul general al Partidului Comunist din Cehoslovacia (1968–1969). URSS, în scopul apărării propriilor interese şi pentru extinderea influenţei globale, a promovat acțiuni ce îmbrăcau forma unor aşa-zise ajutoare internaționale, interese vitale pentru stat, pentru legitimarea acţiunilor în politica mondială. În cazul de față este vorba despre doctrina Brejnev, potrivit căreia, statele socialiste urmau să vină în ajutor altor state socialiste ameninţate de ,,forţe reacţionare”. În realitate era vorba de conservarea sferei sovietice de influență. In grosso modo, acțiuni militare active în Cehoslovacia nu s-au desfășurat. Potrivit  unor informații, 108 cetăţeni şi-au pierdut viaţa, iar cca 500 de persoane au fost rănite. În prima zi a ostilităţilor, 58 de persoane au fost ucise sau rănite, inclusiv șapte femei și un copil de opt ani. Pe parcursul a 36 de ore a fost stabilit controlul deplin asupra teritoriului cehoslovac, iar conducerea de la Praga a fost înlocuită cu una prosovietică.

Placheta Pactului de la Varșovia. Muzeul „Casa Mureșenilor”, Brașov, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 mai 2018

1. Potrivit istoricului italian Francesco Guida, pe parcursul crizei cehoslovace, între ianuarie și august 1968, nu a avut loc nicio reuniune a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia. Acest fapt s-ar fi datorat poziției deosebite a României.

2. Anatoli Dobrînin, ambasadorul Uniunii Sovietice în Statele Unite ale Americii, în memoriile sale In Confidence (Confidenţial) afirmă că imixtiunea sovietică în Cehoslovacia a fost „ilizibilă” la Casa Albă. Mai mult ca atât, președintele american (1963–1969) Lyndon Johnson (1908–1973) a rămas indiferent față de acest eveniment, considerând că această zonă este sub influența sovieticilor, solicitând, totodată, o vizită la Moscova. Iar Biroul Politic al CC al PC al URSS nu s-a aşteptat ca  „Johnson să reacţioneze aşa placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de dorită de acesta”. Diplomatul sovietic specifica: „Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson”. Reacția pasivă a președintelui SUA a fost aspru criticată în Congres.
3. Ca și în alte acțiuni militare (de exemplu, în cazul războiului sovieto-afghan) purtate de sovietici, se constată intempestivitatea şi aleatorismul evenimentului. Cetățenii sovietici, militarii, mobilizaţi din unităţile şi cantoanele armatei sovietice, erau puşi în faţa faptului împlinit, considerent cu implicaţii majore atât asupra prestaţiei serviciului efectuat, cât și a stării de spirit din armată. A fost o mobilizare fără o selecţie bine definită, situaţie generată și de faptul că Moscova a secretizat implicarea trupelor militare în Cehoslovacia. Secretul militar şi cu atât mai mult necesitatea pregătirii speciale a efectivului au fost elemente percepute ca fiind de o actualitate deosebită de doar un cerc restrâns de liderii sovietici.
4. În mod oficial, participarea cetățenilor din RSS Moldovenească la acest conflict nu este recunoscută.

Segment al „Cortinei de fier” de pe frontiera ceho-germană, din apropierea fostului sat Gsenget din munții Sumava. Donație a domnului Juri Gruntordar, directorul Bibliotecii „Libri Prohibiti” din Praga. Memorialul Sighet, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 10 martie 2018

5. Mărturiile oferite în ianuarie 2018, prin intermediul interviului semistructurat, de către un doctor ne prezintă un studiu de caz relevant a ceea ce a fost ingerința sovieticilor în Cehoslovacia. În vara anului 1968, societatea fierbea în nedumerire și răvășită de zvonuri. Totul a derulat în perimetrul unei situații antebellum. Mobilizarea în armată a fot promptă, impusă, fără a asigura un personal calificat: „Era perioada concediilor de vară, mulți angajați din efectivul rezerviștilor erau la odihnă și atunci lucrătorii comisariatelor, dar și persoane angajate special, pur și simplu arcăneau la întâmplare bărbați pentru a-i înrola (mobilizare forțată) în armată. Mulți dintre cei care urmau  să fie înrolați nu erau de găsit, de aceea  la comisariatele militare erau aduse și persoane întâmplătoare, care, evident, aveau o pregătire profesională precară. Cea mai bună pregătire profesională, adică versați în radiotehnică, o aveau inginerii înrolați de la radioteleviziunea națională. Erau puțini profesioniști pricepuți  în domeniul de bază al  unității noastre. Nu aveam nici eu experiența necesară unui medic militar, unde mai pui că m-am  trezit și în postura de medic-șef al regimentului. La acestea se adăugau particularitățile specifice  activității de  cadru militar, mai ales în condiții de susținere logistică inferioră față de nivelul solicitat. Mai mult ca atât, nu aveam aprovizionarea cu cele necesare pentru a acorda asistență medicală în condiții de marș sau în condiții de campanie, când mașinile speciale pe care erau instalate radiolocatoarele se dislocau pe  o distanță de 50-70 km una față de alta. Practic nu aveam nimic decât spirt și câte ceva pentru bandaje”. Din considerente de securitate, hărțile care indicau traseul spre Cehoslovacia au fost preluate de la Statul-major (ștab) și aduse în unitate în mijloacele de transport sanitar.

6. Nicolae Ceaușescu ieșise la balcon să anunțe că nu trece nimeni hotarul României. „Vom apăra hotarul cu toții – bărbați, copii, femei!”. Prin discursul de la 21 august 1968 al liderului comunist român, public și vehement au fost condamnate acțiunile agresive ale „trupelor celor cinci țări”. De consemnat că  acest fapt a asigurat României un prestigiu internațional. Drept reacție, trupele sovietice au fost angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. La 24 august 1968, N. Ceaușescu a discutat cu I. B. Tito că, în caz de atac al URSS, să se permită o eventuală retragere a militarilor români în Iugoslavia. Liderul iugoslav a fost de acord, cu condiția dezarmării trupelor române. La 4 septembrie a fost aprobat decretul de constituire, organizare și funcționare a gărzilor patriotice românești. Era vorba de niște detașamente înarmate ale muncitorilor, țăranilor și intelectualilor ce aveau drept scop sprijinirea armatei în caz de imixtiune. Astfel s-a conturat doctrina „luptei întregului popor” pentru apărarea suveranității.
7. Kremlinul era iritat că liderul României N. Ceauşescu nu susținuse ingerința în Cehoslovacia. Americanii erau îngrijorați de activizarea trupelor sovietice la hotar cu România. Anatoli Dobrînin menționează că „Pe 28 august (1968 – n.n.) Rusk (Dean Rusk, secretar de stat în domeniul politicii externe) m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei”. Moscova însă nu a intenționat să intervină în România, deoarece nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist din această țară. Acțiunile sovieticilor erau sub vizorul serviciilor occidentale de informaţii, care l-au anunțat pe preşedintele Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk, căruia i-a transmis pentru liderii sovietici un mesaj „emoţional”, descris astfel de Dobrînin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea, sperăm că niciun fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”. Ambasadorul sovietic a transmis de urgență o telegramă superiorilor despre îngrijorările americanilor. Răspunsul primit de curând a fost transmis șefului diplomației americane: „Sunt instruit să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental”.La auzul acestui mesaj, Dean Rusk a răsuflat uşurat.
8. Drumul militarilor din RSS Moldovenească spre Cehoslovacia trebuia să treacă prin România, însă itinerarul a fost modificat în urma deciziei istorice a lui Nicolae Ceaușescu de a nu susține țările din blocul Pactului de la Varșovia implicate în ingerința din Cehoslovacia. Drept urmare, traseul s-a schimbat din direcția României spre Ucraina, localitatea Ciop, apoi Ungaria.Multiplul campion olimpic Emil Zatopek a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. Sursă: https://www.independent.co.uk/sport/olympics/

9. Față de această intervenție au protestat mai multe personalități ale timpului. Celebru în acest sens este cazul multiplului campion olimpic Emil Zatopek (19.IX.1922, Koprivnice – 21.XI.2000, Praga, Cehia). Supranumit „locomotiva cehă”, „locomotiva umană” sau „omul-locomotivă”, E. Zatopek nu a avut niciodată un antrenor – alerga până la epuizare. În 1968, celebrul sportiv a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. A fost înlăturat din funcţia pe care o deţinea la Ministerul Apărării, fiind nevoit să activeze într-o mină de uraniu. Performerul a fost respectat de toată mişcarea sportivă internaţională, fiind oaspete de onoare la toate ediţiile ulterioare ale Jocurilor Olimpice.

10. În URSS „dosarul Cehoslovacia” era unul tabuizat chiar și în rândurile elitei. Ulterior, în decembrie 1989, Guvernul Uniunii Sovietice a recunoscut faptul că „decizia de a trimite trupele aliate în Cehoslovacia a fost una nejustificată, s-a produs o imixtiune greșită în afacerile interne ale unui stat suveran”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-interventia-sovietica-in-cehoslovacia-1968_22928

Motto: ,,Pentru Moldova nucul este o mină de aurˮ.

Vasile Cociu (1924–2009), inginer-agronom,

membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice ,,Gheorghe Ionescu-Siseștiˮ (1990),

Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2003)

Doar 7% din suprafața Terrei este prielnică cultivării nucilor. Republica Moldova se încadrează armonios în acest spațiu. Media de viață a unui nuc este de 300 de ani. Toate componentele nucului (fructele, frunzele, scoarța, lemnul) pot fi utilizate în beneficiul oamenilor.

Nucul este originar din Asia Centrală şi din Asia de Sud-Vest. În spațiul carpato-danubiano-pontic se consideră a fi printre cele mai vechi specii pomicole cultivate. Din opera lui Ovidiu reiese că nucul era adaptat la condiţiile pedoclimatice din regiune cu încă două milenii în urmă. În Țara Moldovei, în vetrele și hotarele târgurilor și satelor se sădeau nuci. În Moldova sovietică s-au sădit plantații de nuc de-a lungul drumurilor, s-au cultivat fâșii forestiere de protecție (pentru nămeți și vânturile uscate), însă nucul nu se utiliza la scară economică largă deoarece în cadrul Uniunii Sovietice republica era considerată specializată în producerea de legume, fructe și struguri. Din anii 1990, în Republica Moldova s-a început cultivarea industrială a nucilor.

Profesorul Ion Comanici (născut la 14 iulie 1933, în comuna Colibaşi, judeţul Cahul), mareșalul nucului comun (Juglans regia L.), a aplicat, în premieră în spațiul ex-sovietic, metode și tehnologii rezultative de producere a materialului săditor de nuc altoit, fondând astfel un nou domeniu în agricultură – nucicultura bazată pe soi. Este unul dintre cei mai erudiți cercetători ai nucului din Europa și poate vorbi la nesfârșit despre lumea misterioasă a nucilor.

Profesorul Ion Comanici, mareșalul nucului comun (Juglans regia L). Foto: Ion Valer Xenofontov, 30 iunie 2018

1. Numele nuc provine din limba latină (și semnifică fruct cu coajă tare, castan, migdal etc., copac cu astfel de fructe) nux, nucis, care, potrivit lui Marcus Terentius Varro (116–27 î. Hr.), ar proveni de la cuvântul nox – noapte (după culoarea închisă a scoarței copacilor bătrâni) sau, după mărturiile lui Dioscopide (sec. I d. Hr.), de la cuvântul noxius – vătămător – referitor la coaja verde (pericarp) și la despărțiturile interioare ale nucilor premature care provoacă arsuri în gură și în stomac (pirozis).
2. Nucile se bucurau de mare popularitate la romanii antici. La nunți și sărbători, nucile erau aruncate în calea mulțimii, ca simbol al belșugului și al bunăstării.
3. Denumirea științifică i-a fost atribuită nucului comun de către marele botanist Carl von Linné (1707–1778) prin utilizarea prescurtată a cuvintelor Iovis glans – Iuglans și a epitetului regia. Astfel, denumirea științifică a nucului comun este Iuglans regia L. Genul Iuglans L. a dat denumirea întregii familii Iuglandaceae Lindl. Lui Iovis glans, adică ghinda lui Jupiter – Zeul cerului și Stăpânul zeilor, spre deosebi de alte nucifere (castanul), i s-a adăugat epitetul ,,regalˮ.
4. Denumirea nucului în limba rusă este Грецкий орех. Acest fapt a generat o traducere eronată în spațiul actual al Republicii Moldova, puternic influențat de limba rusă. Mulți îl numesc Греческий орех (nuc grecesc), considerându-l a fi de origine din Grecia. În realitate, nucul a pătruns în Rusia veche din Bizanț, pe care strămoșii rușilor îl numeau Греки (,,Путь из Варяг в Грекиˮ), de unde și denumirea Грецкий орех (vezi С. Г. Жилин, Жизнь растений. Том 5 (1), Москва, Просвещение, 1980, c. 329-342).
5. La popoarele romanice din cuprinsul Imperiului Roman, denumirea nucului derivă din latinescul nux: nuc – la români (cum s-a arătat mai sus); noce – la italieni; nogal – la spanioli. La periferia Imperiului Roman și la vecinii săi germanici și slavi însă, denumirea nucului provine de la cuvântul Walch (din germana veche): Walnuss – la nemți; walnut – la englezi; walnod – la danezi. Cu acest cuvânt (walch) erau numiți străinii, romanii, dar și românii – valahii. În limbile de proveniență slavonă, nucul se numește valah: волохський горiх – la ucraineni; orech vlassky – la cehi; orzech wloski – la polonezi.
6. Miezul de nucă, produs complex și concentrat, conține principalele substanțe nutritive energetice: lipide (grăsimi) – 50,0-78,6%; proteine – 7,2-20,9%; glucide (hidrați de carbon, zahăr) – 4,3-15,0%, precum și substanțe minerale și vitamine. Valoarea energetică a nucilor este destul de înaltă – 612-850 kcal la 100 g de miez, în această privință aproape egalându-se cu untul. Grație valorii energetice înalte, miezul de nucă este recomandat și se aplică la restabilirea puterilor în caz de surmenare, neurastenie etc. Nucile au atras deseori atenția exploratorilor și călătorilor ca un aliment concentrat și noninterșanjabil (care nu se sintetizează în organismul uman și trebuie considerat drept hrană). Astfel, astronauții folosesc în zborurile cosmice paste și alte produse din miez de nucă, fapt prevăzut încă de K. E. Țiolkovski. Tur Heyerdahl, în călătoriile sale marine, introducea în rația alimentară a echipajului miez de nucă. Militarii americani din unitățile de desant aerian foloseau, în timpul operațiilor, tablete de ciocolată cu miez de nucă.Ion Comanici, doctorand la Grădina Botanică (conducător științific fiind prof. V.A. Rîbin), efectuează altoirea nucului în ghivece (containere) în spațiu protejat. Arhiva privată Comanici. Foto: 1959

7. Miezul de nucă este un produs alimentar cu efect benefic în cazul unor afecțiuni. Faptul că miezul de nucă este bogat în aminoacizi esențial noninterșanjabili (inclusiv lizina), în acizi polinesaturați (linolic, linolenic) și mononesaturați (oleic), precum și în vitamine, elemente minerale, polifenoli etc., nucile constituie un produs alimentar cu efecte benefice asupra consumatorilor în cazul unor astfel de afecțiuni cum ar fi bolile cardiovasculare, cancerul, diabetul zaharat. E demonstrată influența favorabilă a miezului de nucă în privința tensiunii arteriale. Folosirea controlată a nucilor, care ar duce la substituirea grăsimilor prin cele de nucă, permite diminuarea colesterolului în sânge, având o mare însemnătate în tratamentul și profilaxia aterosclerozei. Consumul regulat de miez de nucă în stare proaspătă contribuie, prin vitamina B1, la scindarea acidului piruvic, care se formează prin oxidarea hidraților de carbon în organism, aceasta exercitând o acțiune dăunătoare (dereglări cardiovasculare și gastrointestinale); prin intermediul vitaminei A și B2 ia parte în procesele de percepție a luminii în ochi.
8. Miezul de nucă se utilizează în scopuri terapeutice. Medicii consideră că miezul, bogat în mangan și fosfor, trebuie aplicat pentru funcționarea normală a inimii și creierului. Fiind bogat în săruri de cupru și zinc, miezul de nucă contribuie la formarea hemoglobinei în sânge. Este utilizat în caz de anemie, deoarece conține fier și cobalt. Datorită potasiului, magneziului, iodului se folosește la combaterea bolilor nervului sciatic. Conținutul bogat de iod este recomandat pentru activitatea normală a glandei tiroide. Bolnavilor cu aciditatea sucului gastric ridicată li se recomandă să consume zilnic 25-100 g de miez de nucă. Pentru reglarea hipertensiunii se recomandă zilnic consumul a 100 g de miez de nucă cu miere de albine. Nuca contribuie la scindarea acidului lactic, care provoacă (prin acumulare) îndesarea (tasarea) țesutului muscular al inimii, iar ca rezultat apare aritmia, stenocardia, ameliorarea tensiunii. Uleiul de miez de nucă este recomandat în cazuri de conjunctivită, nefrolitiază, la ungerea arsurilor și rănilor care se cicatrizează cu dificultate. Are proprietăți de tonificare a pielii. În cosmetică se utilizează în componența cremelor împotriva ridurilor, cremelor regeneratoare pentru pielea uscată, pentru restabilirea pielii vătămate, în balsamurile pentru buze. Grăsimile nesaturate din ulei rețin apariția sclerozei, împiedică dezvoltarea celulelor cancerigene, micșorează colesterina în sânge; se folosește cu succes în cazul hepatitei cronice, ca remediu purgativ, împotriva viermilor intestinali. După operații grele și stresuri e folositor balsamul de nucă cu frunze de aloe și miere de albine în proporție de, respectiv 500 g, 100 g, 300 g. Se administrează câte o lingură de trei ori pe zi cu jumătate de oră înainte de masă. În farmacii poate fi găsit uleiul de nucă ,,Bumapoviciˮ. El conține vitaminele A, B, C, E, acizi grași seminesaturați noninterșanjabili, macro- și microelemente (zinc, cupru, iod, calciu, magneziu, fier, fosfor, cobalt), substanțe biologic active. Nucile contribuie la creșterea calității spermei și fertilității bărbaților.Implementarea altoirii de iarnă – primăvară a nucului în gospodăria colectivă (colhoz) „Moldova Socialistă” din Ialoveni. Arhiva privată Comanici. Foto: 1962

9. Utilizarea nucilor verzi premature și a frunzelor. Fructele premature de nuc sunt bogate în vitamina C (3000 mg %). Din fructele premature s-a obținut un concentrat lichid cu conținut în acid ascorbic de 1,0-2,0 %, acizi organici 2,3-2,9%, precum și fier, fosfor ș.a. Se recomandă în caz de hipoavitaminoză, ca remediu pentru îmbunătățirea metabolismului și în calitate de tonic general.În popor, din nuci se fac dulcețuri, marinate, tinctură, se obțin vitamine. Medicamentele preparate din nucile premature sunt recomandate în cazuri de polichistoză, afecțiuni ale rinichilor și plămânilor, infecțiuni intestinale, boli cronice de piele, pentru eliminarea paraziților intestinali. La începutul anilor 1970, geograful M. P. Todică, fost rector al Institutul Pedagogic din Tiraspol, a elaborat o tinctură din nuci premature pe bază de gaz de lampă, aplicată la tratarea mai multor maladii (radiculitei, ulcerului, polipilor, negilor, prostatitei și chiar a cancerului). Vestea despre acest preparat senzațional (numit ,,Todicampˮ) a ajuns până la Vladivostok. Se zice că însuși Leonid Ilici Brejnev, secretar general al PC al URSS, s-ar fi tratat cu acest produs. Cu toate că efectul pozitiv în urma aplicării preparatului a fost confirmat de autorități în domeniu, medicamentul așa și n-a fost recunoscut în mod oficial. Unii autori consideră cu utilizarea fructelor premature de nuc pentru obținerea concentratelor vitaminoase nu este rațională și că, în acest scop, este mai bine de folosit frunzele tinere bogate în vitamina C – 2000-2200 mg% masă verde recoltate pe la mijlocul perioadei de vegetație (iunie – prima jumătate a lunii iulie). Pentru a obține vitamina C în cantități mari, se utilizează lăstarii tineri cu frunze de la puieții de nuc cultivați în plantații speciale îndesite, care se cosesc cu combinele de 2-3 ori în decursul perioadei de vegetație. Vitamina C participă în procesul de oxidare-reducere, schimbul protetic al colesterinei, la sinteza hormonilor steroizi, formarea oxiprolinei întrebuințată la sinteza structurilor țesutului conjunctiv. Frunzele de nuc mai conțin vitaminele B1 (tiamina), P (riboflavina) și provitamina A, care, de asemenea, joacă un rol important în procesele vitale ale organismului. În medicina științifică, glicozida juglonă obținută din nuc se utilizează sub formă de unguent sau soluție hidroalcoolică în combaterea tuberculozei pielii, stafilococilor. Pentru vindecarea lupusului tuberculos a fost propus preparatul caryon, obținut din frunze de nuc. La finele anilor 1940, la Institutul Agricol din Chișinău, L. Aizenberg împreună cu colaboratorii au elaborat o metodă de obținere a juglonei, ulterior, începând cu în anul 1961, produsă la Fabrica de Produse Zooveterenare din orașul Ungheni.

10. Potrivit sintezei bibliografice a lui Alexandru Jolondcovschi, autorul cărții ,,Odă nuculuiˮ (2006), din nuci se pot realiza zeci de rețete culinare. De exemplu, din miez de nucă se pot obține 10 rețete de plăcintă, 13 rețete de torturi, 11 rețete de prăjituri, 11 rețete de biscuiți, 35 rețete de salate. Sunt consemnate 11 rețete de dulcețuri și băuturi din nuci premature. Pentru a ne menține și a fortifica sănătatea este necesar să consumăm zilnic câte cinci nuci.

 Ion Valer XENOFONTOV,

doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE LĂCAȘUL DE CULT ARMEANO-GREGORIAN DE LA ORHEI

(ASTĂZI, BISERICĂ ORTODOXĂ „SF. CNEAZ VLADIMIR”)

                                               Motto: „Dumnezeu nu poate schimba cursul istoriei,

însă istoricii – da”.

Samuel Butler (1835–1902), scriitor englez, artist, traducător

    Pe parcursul istoriei, viața cotidiană publică a orașului Orhei a fost puternic animată de instituțiile religioase, care au jucat un rol substanțial în consolidarea și menținerea identității comunităților etnice. Edificiile religioase au fost atât spații ale spiritualității fiecărei comunități, cât și o reflectare în oglindă a realităților economice, politice și culturale ale locuitorilor acestei vechi urbe. Contextul general istoric și-a lăsat profund amprenta asupra lăcașurilor sfinte din Orhei. În prezent se constată o tendință puternică de revenire la tradițiile istorico-spirituale, care se armonizează cu crearea unei mărci identitar-culturale a localității. Puterea economică (a negustorilor și proprietarilor cu venituri substanțiale), politică (a funcționarilor de stat), intelectuală (a avocaților, medicilor etc.), spirituală (din perspectiva poziției favorizate a Bisericii Armeano-Gregoriene, în comparație cu ale altor confesiuni), dar și filantropică a descendenților armeni a generat creșterea în timp a rolului comunității armene în Basarabia. Înființarea unei comunități armene în zona Orheiului a generat inclusiv o dezvoltare socio-spirituală a spațialității. La Ivancea, localitate din proximitatea târgului Orhei, a funcționat o biserică armenească construită din lemn. Vatra spirituală a fost protejată de frații Balioz. Boierul armean Carabet Balioz a fost administratorul și ginerele lui Manuc Bey Mârzaian (1769–1817). În anul 1809, la Orhei locuiau 34 de familii armenești, care se rugau la o biserică. Serviciul religios era efectuat de doi preoți ajutați de doi anagnoşti (țercovnici – n. n.). La 1830, armenii, reuniți într-o comunitate de 60 de familii, au edificat în localitate biserica cu hramul „Sfânta Maria”. În 1851, biserica armenească din lemn era păstorită de Martiros Zaharov. În 1858, în județul Orhei locuiau 246 de armeni: 123 de sex masculin și 123 de sex feminin. La începutul secolului XX, sub incidența exproprierilor averilor bisericești armeano-gregoriene inițiate în tot Imperiul Rus, la Orhei are loc consolidarea poziției comunității armenești prin edificarea unui nou lăcaș sfânt, mai încăpător și mai rezistent.

Planul lateral al casei de rugăciuni armeano-gregoriene „Sfânta Născătoare de Dumnezeu”. Sursă: А. Х. Тораманян, Из истории строительной деятельности армян в Молдавии, Москва, Внешторгиздат, 1990, p. 109

1. La 26 februarie 1903, preotul Martiros Zatikianț (este vorba, probabil, despre același preot pomenit și de cunoscutul cercetător armean A. Toramanean, însă cu numele rusificat – Martiros Zaharov, n. n.) de la Orhei, având aprobarea din partea arhiepiscopului Nerses și estimarea tuturor cheltuielilor, prezenta spre examinare și aprobare Subdiviziunii Locale de Construcții un plan de reparație și de extindere a vechii case de rugăciuni armeano-gregoriene cu hramul „Sfânta Născătoare de Dumnezeu”.

Casa de rugăciuni armeano-gregoriană „Sfânta Născătoare de Dumnezeu” din Orhei transformată, în perioada sovietică, în magazin de produse culinare al orașului. Sursă: http://orasulorhei.blogspot.md/ [Accesat: 28.10.2017]

2. Ctitorul casei armene de rugăciuni de la Orhei ar fi fost moșierul și filantropul armean Boris F. Bogdasarov, iar planul de reconstrucție a clădirii i-ar fi aparținut cunoscutului arhitect Alessandro Bernardazzi (1831–1907). Familia de nobili armeni Bogdasarov ar fi ajuns în Basarabia din Imperiul Otoman pe la 1815 împreună cu cele aproape o sută de familii armenești care l-au însoțit în pribegia sa pe controversatul diplomat armean Manuc Bey.
   

   Fațada Bisericii ortodoxe cu hramul „Sf. Cneaz Vladimir”. Foto: Lidia Prisac, 15 august 2017

3. În conformitate cu proiectul de renovare (din 1903), extinderea casei de rugăciuni urma să se facă prin întărirea fundației și înălțarea clădirii prin ridicarea unui etaj suplimentar. La câteva luni însă, după aprobarea și inițierea lucrărilor de renovare, Comisia Locală de Construcții constata că fundația casei de rugăciuni era atât de fragilă și nesigură încât aceasta nu permitea ridicarea unui nivel. Drept urmare, pe 8 mai 1903, Consistoriul armeano-gregorian al Arhiepiscopiei Basarabiei și Nor-Nahicevanului solicita în mod repetat, deja Secției de Construcții a Administrației Guberniale a Basarabiei, permisiunea de a transfera existenta casă de rugăciuni, potrivit planului localității Orhei, din zona veche (unde se afla) în zona de centru a orașului. Logica solicitării de strămutare a casei de rugăciuni spre centrul orașului reieșea mai ales din considerentul splendorii pe care urma să-l aibă lăcașul de cult, dar și din considerentul unor eventuale incendii, deoarece pe locul vechi edificiul se afla în proximitatea imediată a unor case private. Totodată, alegerea acestei spațialități vorbește elocvent despre locul pe care îl ocupa comunitatea armeană în viața socioeconomică a orașului Orhei. În timp, după strămutarea casei armene de rugăciuni în centrul orașului, memoria colectivă i-a atribuit denumirea de biserică, deși din punct de vedere arhitectural aceasta nu este o biserică în sensul clasic de edificare a unei biserici armeano-gregoriene.                                 
   

   Sfințirea troiței din partea stângă a intrării în biserică la 28 iulie 2009. Sursa: Arhiva curentă a Bisericii „Sf. Cneaz Vladimir”

 4. Suprafața bisericii este de 60 m², biserica are în total 6 m/10 m, iar altarul 5 m/3 m. Intrarea în biserică se face prin parcurgerea unei scări cu 21 de trepte.

5. Lăcașul sfânt a servit drept centru spiritual pentru comunitatea armeană din Orhei până în anul 1940, atunci când a fost închisă de către autoritățile sovietice. Rămasă fără un număr însemnat de credincioși și fără preot, aflată într-o dependență de parohia de Bălți, biserica armeano-gregoriană din Orhei (la fel ca și celelalte biserici armene din Basarabia) și-a întrerupt activitatea.Icoană executată de către deținuții Penitenciarului nr. 18 Brănești pentru Biserica „Sf. Cneaz Vladimir” din Orhei. Foto: Ion Valer Xenofontov, 15 august 2017
6. . Prin decizia Comitetului Executiv Raional Orhei din aprilie 1946, biserica armenească de aici, „în lipsa enoriașilor armeni”, a fost transferată în gestiunea Școlii Pedagogice pentru a fi folosită în calitate de Casă de Cultură.
   

                                                   În lipsa turnului, clopotele lăcașului se află în interior, fiind plasate la intrarea în Biserica „Sf. Cneaz Vladimir” din Orhei. Foto: Lidia Prisac, 15 august 2017

7. Ulterior, în incinta edificiului a fost deschis un magazin de produse culinare, ceea ce a dus la modificarea arhitecturală a clădirii: în locul unei intrări (principale) a mai apărut una (adiacentă) în spatele ei. În cadrul unității comerciale se vindeau diferite produse de patiserie (pâine, franzele, colăcei). Istoricul, poetul și muzeograful Vasile Cocarcea își amintește că de acolo a „cumpărat pateuri. În centrul altarului se comercializau produse de patiserie. Lumea venea după checuri și dulciuri”. În pălămari se vindea apă.                                                      Interiorul Bisericii ortodoxe „Sf. Cneaz Vladimir” din Orhei. Sursa: Arhiva curentă a Bisericii „Sf. Cneaz Vladimir”
8. Arhitectul-șef al Consiliului Raional Orhei, Ion Platon, pomenește că atunci când învăța la Școala de Pictură din orașul Orhei, care se află în preajma bisericii, intrarea în biserică era atât prin spate, cât și prin față. „Mi-aduc aminte, când aveam vreo 7–8 ani (n. 1957), veneam cu bunicul la Orhei, la târg, atunci pe scările bisericii se comercializau produse lactate, molocinaia kuhnea, cum era numită atunci, iar în interior – diferite produse de patiserie. Acestea erau pregătite într-o clădire construită adiacent în spatele bisericii. În zona intrării principale a bisericii erau amplasate tejghelele și vitrinele. În perioada sovietică au fost construite trei încăperi adăugătoare și ușa în spatele altarului. Biserica se afla chiar în centrul comercial al orașului, imediat unde se organiza piața. Toți vânzătorii erau evrei, iar piața în totalitate era a lor. Prin 1983 evreii au început să părăsească Moldova, inclusiv Orheiul”.
9. Începând cu anii 1980, clădirii de altădată a casei de rugăciuni armenești i s-a modificat iar destinația, de data aceasta în ea fiind amplasat Oficiul Stării Civile. Angajații organizației efectuau în zona altarului înscrierea cuplurilor. Deschiderea Oficiului Stării Civile în fosta casă armeană de rugăciuni a fost determinată de faptul că încăperea destinată serviciilor stării civile era prea mică, neîncăpătoare și nereprezentativă. Potrivit Elenei Peștiun, angajată la Oficiul Stării Civile din Orhei, „edificiul bisericii era foarte atractiv din considerentul că se afla în centrul orașului, iar scările de la intrare ofereau cuplurilor proaspăt căsătorite o mai mare solemnitate”. Iarna, pentru ca tinerele perechi să nu lunece sau să nu se împiedice, angajații instituției presărau treptele cu sare.
   

   Preotul bisericii, protoiereul Vladimir Gladcov. ursa: Arhiva curentă a Bisericii „Sf. Cneaz Vladimir”

   10. În urma înregistrării la 1 noiembrie 2000 a comunității religioase – Biserica cu hramul „Sf. Cneaz Vladimir”, în componența Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei), s-a decis trecerea fostului edificiu armean în gestiunea acesteia. Preot a fost aprobat Vladimir Gladcov, iar epitrop – Ana Savcenco. Preotul parohiei, protoiereul mitrofor Vladimir Gladcov, s-a născut în 1954 în s. Isacova, raionul Orhei, tatăl său Rodion fiind pedagog, iar mama Claudia – soră medicală. De la deschidere, oficiază singur slujbele religioase. Este nativ de limbă rusă, dar cunoaște și vorbește româna. Este o personalitate deschisă, amabilă și foarte harnică, multe din lucrările bisericii executându-le singur. Deschiderea oficială însă a clădirii, cu destinația de lăcaș de cult, s-a tergiversat, după mai multe litigii, până în 2006, atunci când aceasta și-a deschis ușile în calitate de Biserică ortodoxă cu hramul „Sf. Cneaz Vladimir” pentru populația vorbitoare de limbă rusă din orașul Orhei. Astfel, vatra spirituală armeană de altădată este astăzi unicul lăcaș sfânt din Orhei destinat vorbitorilor de limbă rusă, în total în raion fiind trei lăcașuri sfinte de acest gen. Un rol aparte în reactivarea lăcașului sfânt l-a avut Vladimir Voronin, fostul președinte al Republicii Moldova (2001–2009). Se vehiculează că, într-o vizită la Orhei, șeful statului V. Voronin explica cauza deselor divorțuri din localitate prin aceea că într-o fostă biserică se oficiază căsătorii nu de un preot, ci de persoane civile. Mai mult ca atât, femeile erau acelea care oficiau înregistrarea căsătoriilor în altar. Biserica a fost sfințită la 18 decembrie 2006, eveniment la care a participat ÎPS Vladimir, mitropolit al Chișinăului și al întregii Moldove. Deoarece construcția nu permite ritualul de înconjurare a bisericii din exterior, lăcașul a fost sfințit prin interior. La momentul trecerii lăcașului în folosința comunității ruse, la Orhei existau nouă familii de armeni, în majoritate mixte. Pentru a avea aprobarea comunității armene, parohul a discutat nu o dată cu armenii din Orhei în privința necesității reactivării lăcașului sfânt, solicitându-le, astfel, permisiunea ca biserica să treacă sub administrarea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove. Comunitatea armeană a fost de acord, afirmând că menirea lăcașului este una religioasă, și nu de oficiere civilă a căsătoriilor – „vom ști că biserica noastră este lăcaș sfânt și ne vom bucura de acest lucru”. Deseori, armenii din Orhei participă la oficierea serviciilor divine – „vin la biserica lor”. Vladimir Gladcov susține că în cripta biserici ar fi fost înmormântată fiica de 12 ani a moșierului B. F. Bogdasarov, deoarece în perioada postbelică, în timpul unor reparații s-a ajuns la sicriul acesteia, iar zona a fost împânzită de forțele de ordine și de securitate. Un rol semnificativ în edificarea Bisericii ortodoxe „Sf. Cneaz Vladimir” l-au avut enoriașii din Orhei și alte localități ale Republicii Moldova. Pentru cele trei clopote turnate la Voronej în 2009 (pe parcursul a doar șapte zile) și transportate cu autobuzul s-au achitat 2 000 euro. Lustra a fost executată manual de al doilea secretar de partid din Orhei la o fierărie. Troița din partea stângă a intrării în biserică este donația unui pădurar în dorința de a cere îndurare divinității în soluționarea problemelor personale. Crucea a fost sfințită la 28 iulie 2009, de hramul sfântului lăcaș, de un sobor de preoți. Edificiul Bisericii ortodoxe „Sf. Cneaz Vladimir” din Orhei a devenit monument de arhitectură de categorie națională, fiind înscris cu nr. 950 în Registrul monumentelor ocrotite de stat, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 1993 (cu modificările ulterioare).

    Lidia PRISAC, doctor în istorie

    Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DIN ROMANUL „CARTEA ȘOAPTELOR” DE VARUJAN VOSGANIAN

 Motto: „Numai ceea ce e ascuns merită cu adevărat să se vadă”.

Varujan Vosganian

     Scris de politicianul român de origine armeană Varujan Vosganian (născut la 25 iulie 1958, la Craiova), romanul „Cartea șoaptelor” a devenit la scurt timp după apariție (2009) un adevărat bestseller, fiind tradus în 12 limbi și distins cu numeroase premii. Este o lucrare ce îmbină armonios biografia autorului cu cea a destinului comunității armene din România. Din anul 1990, Varujan Vosganian este președintele Uniunii Armenilor din Romania. Este doctor în economie (1998). A fost ministrul economiei și comerțului (2006–2007) și ministrul economiei și finanțelor (2007–2008) al României. Actualmente este membru al Camerei Deputaților în Parlamentul României. Devenind un scriitor de succes, acesta exercită inclusiv funcția de prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România (din 2005).

     Din această triadă – om de stat, scriitor și reprezentat de seamă al comunității armene –, Varujan Vosganian desprinde în narațiunea sa povești în povești, strategii de supraviețuire în urma genocidului din 1915, șoapte trăite și narate, o istorie a culorii și mirosului, descrie universul gastronomiei armene. Este o carte a revoltelor sau a ceea ce nu s-a permis să se spună în circumstanțele traumatizante ale genocidului, o analiză a firii umane în general și a comunității armene, în mod special.

Scriitorul și politicianul Varujan Vosganian împreună cu academicianul Mihai Cimpoi. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al AȘM.  Fond foto. Cota arhivistică: 00438d.

     Lucrarea-document – „Cartea șoaptelor” –, cu o abordare dihotomică, se înscrie în perimetrul paraliteraturii și developează mai multe linii de subiect, întâietatea deținând-o cea a dezvăluirii evenimentelor macabre care au avut loc în Anatolia cu un secol în urmă. Este o istorie ce ține de cotidianul public și privat al armenilor din România, a mentalității și fricii unei minorități naționale, a instituției de loialitate, dar și de colaborare, a figurilor individuale și colective, a eroilor și antieroilor, a victimelor, dar și a torționarilor, despre morți și vii, despre copii și părinți, nepoți și bunici etc. Academicianul Mihai Cimpoi își amintește că l-a invitat odată pe scriitorul Varujan Vosganian la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Acesta a promis că vine, dar s-a dus la consângenii săi din Chișinău, adică la Comunitatea Armenilor din Moldova. Ulterior, pe 11 iunie 2017, un exemplar al lucrării „Cartea șoaptelor”, cu autograful autorului, l-am depistat la Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău.

Varujan Vosganian și fiica Armine prezintă fragmente din „Cartea șoaptelor” la Academia Europeană din Berlin. Pe fundal: imagini din albumul familiei Vosganian. Foto: Lidia Prisac, 16 septembrie 2017.

1. Firul roșu al lucrării, compartimentată în 12 părți, este istoria armenilor de la începutul secolului XX, o istorie a genocidului din 1915 culminată cu surghiunul prin cele Șapte Cercuri ale Morții: Mamura, Islahiye, Bab, Meskene, Dipsi, Rakka și Deir-ez-Zor, în care populația armeană a fost decimată în proporție de 1,5 milioane

2. Abecedarul cunoașterii comunității armene pornește de la povestea negustoriei, în care armenii au fost implicați din cele mai vechi timpuri. Ei erau emisarii aromelor și a mirodeniilor, inventând transportarea boabelor de cafea sau de năut peste ocean prin amestecul acestora cu orezul, care le proteja de umiditatea aerului. Autorul descrie ritualul de a găti cafeaua, prin prăjirea și măcinarea boabelor vreme îndelungată, după care urma fiertul într-un ibric tronconic cu gura strâmtă, în care aburii se înghesuiau șuierând. Sau prepararea meticuloasă a baclavalei de către femeile armene, presărată cu miez pisat de nucă și stropită cu sirop cald. Covoarele armenilor, despre care se spune că ar fi ca Biblia, deoarece poți găsi totul în ele, începutul și sfârșitul. Felul armenilor-negustori de a se așeza într-o localitate neexplorată – coborau în porturi/orașe, după care se punea primul altar, în jurul bisericii apăreau dughenele, care prelungeau drumul și dădeau numele străzii în special armenească. „Ian” este partea terminală a majorității numelor de familie armenești, care indică descendența pe filieră paternă – de exemplu, Kevorkian, din limba armeană s-ar traduce drept Gheorghe și ar însemna a lui Kevork/a lui Gheorghe.

3. Romanul pomenește de vânzătorii de timp. „Neguțătorii de timp nu aveau rafturi, vitrinele lor erau neprimitoare, pe jumătate acoperite cu obloane, locul era întunecat și tejghelele înguste”. Timpul comercializat se numea „dobândă”, iar negustorii lui – cămătari. Cu această îndeletnicire se ocupau, în mod special, evreii. Banii sunt utilizați în scopul depistării persoanelor desprinse de comunitate. De exemplu, cazul Satenig, al surorii mai mici a bunicului Garabet Vosganian, element desprins din cercul „bătrânilor armeni ai copilăriei” autorului. Tot despre bunic, autorul vorbește că era indiferent de „partea lucrurilor lumești, care se putea măsura în bani”. Viața umană, în timpuri dificile, este insignifiantă, fiind estimată, ca și în cazul băiatului prețuit de beduin, la un săculeț de făină. Dacă în timpuri favorabile armenii investeau banii în marfă, atunci în timpuri de restriște îi preschimbau în aur și nestemate. După aceea, cei mai bogați armeni din România s-au retras în zone mai liniștite, prin Liban, au ajuns în America. Actul de retragere era unul misterios, fără panică, fără a fi anunțată comunitatea. Mai mult ca atât, „lăsau în urmă vorbe inutile, dar liniștitoare, mâine ne vedem la cafea sau la șerbet, dădeau bani cu împrumut sau făceau comandă de marfă și plăteau dinainte, ca nimeni să nu-i bănuiască. Apoi își îndesau nestematele în săculeții din fundul cuferelor și în zorii zilei porneau”. Autorul consemnează faptul că în România forma cea mai sigură de îmbogățire erau afacerile cu administrația. Iar pentru a face economii de timp și comisioane era necesară avansarea proprie în sistemul administrativ.

La 22 decembrie 1989, ora 12.30, la Catedrala Armeană „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pentru prima dată într-un lăcaș sfânt din București, arhimandritul Zareh Baronian a tras clopotele după fuga cuplului Ceaușescu. Foto Ara Ghemigian. Din colecția foto a arhimandritului Zareh Baronian.

4. Lucrarea consemnează și fapte din zona misticului, a secretizărilor maxime. Astfel, este emisă versiunea că masonii din România, conduși de Micael Noradunghian, au elaborat un plan potrivit căruia România avea să fie un nou membru al SUA. România avea să accepte Constituția americană și „dolarul drept monedă națională, puternică nu doar prin forța de tranziție, ci și prin simbolurile masonice de pe monedă”.

5. În perimetrul gestionării resurselor financiare și materiale, chiar și în condiții de marginalizare socială, armenii au putut face față și vremurilor tensionate. Concludent, în acest sens, este cazul armeanului Levon Harutiunovici Harutiunian, născut în 1913, deportat în Siberia între 1945 și 1955, utilizat la diverse lucrări, inclusiv în calitate de economist-șef într-un sector de prelucrare a lemnului. Se pare că acest exemplu vine să sfideze, într-o oarecare măsură, elementul autoidentității armenilor, și anume „drac mort și armean la pușcărie n-o să vedeți”. Se developează o serie de forme de dosire a banilor. Cei mai bogați armeni din România au emigrat în America înainte de instaurarea comuniștilor la putere și adoptarea Legii naționalizărilor din 11 iunie 1948. Iar armenii înstăriți rămași tindeau să-și protejeze averea ascunzând „printre cahle ori în cenușa sobei niscaiva monede de aur”, așa-numiții „cocoșei”. Bunicul autorului „Cărții șoaptelor” și-a îngropat averea sub cușca câinelui Fidel. Ulterior urmașii săpau cu multă râvnă locul unde ar fi putut fi îngropată comoara.

6. Armenii repatriați în Armenia sovietică, care în 1922 a devenit parte componentă a Republicii Sovietice Transcaucaziene, îndemnați de propagandă cu referire la ajutorul financiar și scutirea de impozite din partea statului, și-au semnalat semenii din România prin intermediul „domnului Staipelochian”, adica să stea pe loc, căci soarta celor din Armenia era anevoioasă și incertă.

Coperta nr. 1 a romanului „Cartea șoaptelor”, ediția a II-a, Iași, Polirom, 2012, 492 p. Foto copertă: Barcă pe Dunăre, Garabet Vosganian (bunicul autorului, în centrul imaginii) și familia sa, 1926.

7. Apogeul valorilor materiale, implicit al resurselor financiare, este înscris și în povestea de viață a lui Hartin Fringhian, credincios educației obținute în Anatolia, potrivit căreia „adevăratele averi se numără în aur și în nestemate, singurele ferite de toceala vremurilor”. De aici autorul concluzionează că „mai toți armenii veniți din acele ținuturi sărace, în care chiar și banii, puțini, câți se aflau, erau mai prețioși atunci când se numărau în galbeni”. Din această perspectivă, atunci când URSS a invadat România, nu le-a fost deloc dificil ca să strângă bijuteriile în boccele și să se retragă. H. Fringhian, supranumit „regele zahărului”, și-a depozitat bijuteriile în seiful nr. 78 al Băncii Comerciale Române. Averea lui constituită din aur și nestemate era estimată la un miliard de lei. H. Fringhian își făcea calcule într-un registru segmentat în „câștiguri” și „pierderi”. Actul de moștenire al „regelui” prevedea bani pentru construirea și întreținerea la București a unui spital cu minimum 80 de paturi, construirea unui cămin pentru elevii români ortodocși săraci, copii de plugari: Academiei Române i-au fost lăsate prin testament 15 milioane de lei pentru procurarea de imobile de raport, Uniunii Generale Armene de Binefacere din Paris – 50 milioane de lei; au fost lăsați bani bisericilor, universităților, salariaților etc.

8. Armenii obțineau tradițional banii în urma negoțului și meseriilor. Autorul accentuează că, după venirea comuniștilor, afacerile private ale armenilor din România s-au mutat la domiciliu, unde lucrau seara. În timpul zilei însă aceștia erau loiali sistemului, fiind gestionari și cooperatori, „primeau să vândă pe puncte, pe cartelă sau la prețuri publicate în ziar și afișate pe perete”. Sunt evocate și elemente ilariante. Astfel, la 1 mai și 23 august prețurile în Romȃnia se micșorau cu cinci bani la produse, care oricum nu se găseau în comerț.

9. Despre bombardamentele din al Doilea Război Mondial autorul spune că, atunci când bombardau avioanele americane, românii erau liniștiți, deoarece acestea ținteau cu o mare precizie cazărmile nemțești de șosea, „încât le făceau una cu pământul, dar șoseaua rămânea neatinsă”.

10. Cartea este plină de cugetări, idei, constatări și poate lesne fi împărțită pe citate memorabile: „Un copil fără părinți e precum o casă fără acoperiș”, „Pușcăria e acolo unde lumea celorlalți e cât se poate de largă și lumea ta cât mai mică cu putință”, „Gropile comune sunt partea cea mai vinovată a istoriei”, „Cei care fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeții”, „Amintirile mor mai târziu decât oamenii”, „Mormântul e un fel de amintire, un fel de a muri înăuntru, lăsând numele pe afară” etc. La armeni, spațiile de aprins lumânări pentru vii și morți sunt identice. „Fiecare, mort sau viu, își ia cât are nevoie”.

Lidia PRISAC,

Ion Valer XENOFONTOV,

Doctori în istorie

Lidia Prisac și Ion Valer Xenofontov după discuțiile socratice cu scriitorul și omul de stat Varujan Vosganian, autorul bestseller-ului „Cartea șoaptelor”, 16 septembrie 2017. Arhivă privată

 ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL CARAHASANI, RAIONUL ȘTEFAN-VODĂ

Motto: „Vatră seculară voievodală, îndrăgită de cocostârci

și populată de oameni gospodăroși și ospitalieri”.

Tudor Țopa, scriitor și publicist;

Alexandru Ganenco, cetățean de onoare a comunei Carahasani;

coautorii monografiei consacrate satului Carahasani

Satul Carahasani, raionul Ștefan-Vodă, este situat la o distanță de 119 km sud-est de Chișinău și 25 km sud de centrul raional. Suprafața moșiei însumează 3 900,94 ha, vatra satului – 306,27 ha. Terenurile cu destinație agricolă – 2 870,12 ha. Viile și livezile sunt plasate pe o suprafață care ocupă peste 300 ha, fondul silvic – 54,6 ha. Oglinda apei celor trei iazuri are 88 ha. Rețeaua stradală cuprinde 23 km. În 2016, localitatea număra 2940 de oameni (1 370 de femei și 1 570 de bărbați). Comuna este gazificată, apeductul cu o lungime de 35 km include în rețeaua sa peste 400 de gospodării. În centrul satului, pe o suprafață de 0,12 ha se află un parc. În 2009, parcul a fost amenajat cu diferite specii de arbori coniferi și arbuști. În domeniul vinificației este renumită Societatea pe Acțiuni „Carahasani Vin”. Casa de cultură a fost dată în exploatare în 1970. Aici se află o bibliotecă pentru maturi și alta pentru copii. Fondul comun al acestor biblioteci depășește 14 000 de exemplare. În noiembrie 2000 a fost dat în exploatare noul bloc cu trei etaje al Gimnaziului „Mihai Viteazul”. În 2006, în localitate a fost deschis Centrul de Artizanat „Țărăncuța”, baza căruia a fost pusă de etnograful Elena Postolachi.

Ecaterina Onofriescu (mijloc) împreună cu fiicele Efrosenia și Agafia. Carahasani, 1939. Arhiva familiei Iuraș

1. Localitatea a fost menționată documentar în 1656. Toponimul Carahasani ar fi de origine turanică și ar semnifica „Hasanul cel Negru”. E vorba de turcul Cara-Hasan care a zidit prima casă. La începutul sec. XIX, așezarea a fost populată de români din Bucovina, aceștia nu doreau să-și facă serviciul militar în armata austriacă de ocupație. Bucovinenii erau cunoscuți în mod special ca proprietari de mori de vânt. Pe parcurs, localitatea a fost populată de polonezi, ucraineni ș.a.

O înmormântare într-o familie domiciliată pe str. Pușkin nr. 12 din satul Carahasani, iunie 1958. Arhiva familiei Iuraș

2. În 1827, în sat locuiau 339 de moldoveni (români), șase ucraineni și cinci evrei. În locul numit astăzi „Cimitirul Vechi” sau „Satul Vechi” a fost construită o bisericuță din nuiele și lut, fiind acoperită cu stuf, „îndestulată cu veșminte și cărți”. În sat erau 14 fântâni și cinci în câmp. Unele fântâni aveau apa sălcie. În grădini creșteau doar pruni. În mijlocul satului, peste o vâlcea mică, era un pod din piatră. Crâșma localității aducea un venit anual de 725 de ruble.La pescuit. Carahasani, 1968/1969. Arhiva familiei Răileanu

3. În 1861, la Carahasani s-a deschis o școală ministerială (de stat) cu o singură clasă. Instruirea era doar în limba rusă. În 1905, în localitate a fost construită din pământ și lemn, acoperită cu țiglă, clădirea școlii cu cinci săli de clasă. În 1933, în sat funcționau două școli, care întruneau 338 de elevi, una pentru băieți și alta pentru fete. În urma intervenției sovietice din anii 1940 și 1944, tot contingentul de elevi (de la clasa I până la clasa a VII-a) a rămas corigent deoarece s-a trecut de la grafie latină la cea slavă. În anul de învățământ 1944–1945, în localitate au fost înlocuiți patru directori de școală.Standul Centrului de Artizanat „Țărăncuța” din satul Carahasani, raionul Ștefan-Vodă, în Ziua Națională a Portului Popular 2016. Foto: I. V. Xenofontov, 26 iunie 2016

   4. Potrivit Recensământului general din 1897, în Carahasani locuiau 1 473 de oameni, 1 454 dintre aceștia erau creștini ortodocși. Numărul mare de creștini a generat edificarea,  lângă vechiul lăcaș de cult, în anii 1903–1906, a bisericii de zid cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Acest lăcaș sfânt funcționează neîntrerupt de la fondare. În 1941, președintele sovietului sătesc Anisim Ceaicovschi a respins ordinul de a distruge podeaua bisericii și de a arde cărțile sfinte. Pentru aceste acțiuni a fost omorât. În perioada sovietică biserica era frecventată de creștini din tot raionul. În 1973, de exemplu, în lăcașul sfânt s-au botezat 225 de suflete și s-au oficiat 54 de cununii. Din anul 1999, parohul instituției religioase este Valeriu Cușcenco, născut la 25 martie 1966 în satul Răscăieții Noi. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău, cu sediul la Mănăstirea Noul Neamț (1993).

   Pavel Boian (născut la 7 aprilie 1938) prezintă locul fostei case părintești, de unde familia acestuia a fost deportată în anul 1949. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   5. În contextul evenimentelor sociopolitice din anii 1905–1907 din Imperiul Rus, Ana Cnop, soția morarului Iohan Cnop, la o șezătoare a declarat că „Țarul, de frică, a scris manifest: Morții sunt liberi, ceilalți – sub arest”. Morărița a nimerit sub ochii autorităților. În urma unor percheziții la domiciliu, în prezența starostelui satului, au fost depistate „120 de cărți și broșuri cu conținut politic, inclusiv 71 interzise de cenzură”.  După percheziție, „soția morarului n-a mai fost văzută la șezătorile din Carahasani”.

   Moara din satul Carahasani. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   6. Neamul Boian din localitate a deținut mori, iar neamul Ciobanu a fost proprietar de vite și pământ.Secvență din centrul localității. În prim-plan: Firma Agricolă „Carahasani Agro” (dispune de 2017 ha de pământ), cuibul de cocostârc alb (care este element simbolic în stema și drapelul satului) instalat pe stâlpul înalt de lângă primărie. Pe fundal, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   7. În 1924 în localitate erau 11 mori de vânt, care aveau următorii proprietari: Gavril Boian, Grigore Boian, Luchian Boian, Manuil Boian, Nichifor Boian, Nichita Boian, Ana Horobei, Ignat Hotca, Evdochia Mazare, Călin Onofriescu, Gh. Roșca. De menționat că în contextul deportărilor din anii 1941 și 1949, majoritatea proprietarilor de mori din Carahasani au avut de suferit (În total, din Carahasani au fost deportați 82 de oameni).Un gard cu aspect floral de pe strada 1 Mai nr. 5. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   8. În anul 1928, Onisim Ciobanu, proprietarul a 90 ha de pământ, era cel mai bogat carahasănean (cărăsănean, așa își zic localnicii), urmat de Trofim Ciobanu cu 53 ha. 

   Mormântul medicului Andrei Prisac, alias „Anton Cehov de Carahasani”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   9. În 1982, în Carahasani, la insistența medicului-șef Andrei Prisac (1950–2006) a fost edificată actuala clădire a Oficiului Medicului de Familie, care în prezent poartă numele fondatorului. Andrei Prisac a fost comparat cu Anton Cehov, „doctorul sătesc” care cunoștea toate bolile sătenilor. Punea diagnoza fără greș. În munca sa nobilă a fost ajutat de soția Galina, și ea lucrător medical. Fiica Diana continuă munca părinților în domeniul medicinei, iar feciorul Anatol, absolvent al Universității de Stat de Educație Fizică și Sport, a revenit la baștină ca specialist în kinetoterapie. Nepotul Andrei perpetuează prenumele bunicului său vestit. Angajații Oficiului Medicului de Familie „Andrei Prisac” și acum își visează colegul c-ar veni la serviciu.

   Triplu obelisc încununat de semnul crucii, edificat de Victor Boian în 2005. Obeliscul central are 12 m și este ridicat în cinstea „Eroilor morți pe câmpul de luptă pe Frontul de Răsărit”. Obeliscul din dreapta „e ridicat în memoria eroilor moldoveni în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, care și-au dat viața pentru neam, credință și țară”. Obeliscul din stânga e ridicat în onoarea „Eroilor morți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial din comuna Carahasani care au fost dați uitării”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   10. La 1 noiembrie 2014, cele mai numeroase familii în localitate erau Ciobanu (Ceban) – 252 de persoane, Luchin – 98, Șavga – 86, Roșca  – 84, Boian – 81, Marinescu – 71, Golban – 66.

   Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL GRIGORIEVCA, RAIONUL CĂUȘENI

Motto: „Eu când vin acasă, vin direct la Grigorievca… la mama”.

Din scrisoarea unei fiice (emigrate în SUA) către mama sa din Grigorievca.

Arhivă privată

Satul Grigorievca, raionul Căușeni, este situat la o distanță de 79 km nord-vest de Chișinău și 7 km sud-est de centrul raional. La sfârșitul sec. XIX, aici era „loc de pustie”, care aparținea negustoresei Soltana Nicolaevna Stefania din orașul Chișinău. Aceasta, la 4 iunie 1883, fiind văduvă și aflată în dificultate financiară, a vândut 3 000 desetine de pământ. Inițial terenul a fost cumpărat de 61 de persoane, ulterior un cumpărător a fost exclus din listă. Ocupația tradițională a sătenilor a fost creșterea vitelor. În medie, o familie deținea un cal, opt vite mari cornute și 15 ovine. O altă sferă de activitate economică era viticultura și pomicultura. În ultima jumătate de secol numărul populației este relativ stabil, cu o ușoară descreștere, sporul natural fiind în regres. În 1970, în sat locuiau 1 280 de oameni. În anii 2007–2011, în sat s-au născut 49 de copii și s-au înregistrat 96 de cazuri de deces. În anul 2012, în localitate trăiau 1 220 de suflete. Potrivit datelor recensământului populației din anul 2014, numărul total al populației din Grigorievca constituia 1 096 de oameni, inclusiv 587 (53,6%) de sex feminin și 509 (46,4%) de sex masculin. Cele mai frecvente cazuri de deces ale sătenilor sunt generate de bolile cardiovasculare, cancer, boli ale aparatului respirator. În 2012, categoria populației sărace constituia 1,39% din numărul total al sătenilor. Localitatea este una multietnică. Predomină moldovenii, 599 de persoane (55,3%), și ucrainenii, 396 (36,5%). Alături de ei mai locuiesc ruși, găgăuzi, bulgari, romi etc. Cele mai solicitate țări pentru emigrarea populației din localitate sunt Federația Rusă, Spania și Ucraina. Tipul locuințelor sunt casele individuale – 516 (100%). Locuințe ocupate – 416 (82,1%). La sistemul centralizat de aprovizionare cu apă sunt conectate 252 de gospodării (60,7%). Populația satului este constituită din 99,84% creștini ortodocși, care frecventează cu regularitate (în proporție de 30%) biserica din localitate. Școala (gimnaziul) a fost dată în exploatare în 1965 și are o capacitate de 320 de locuri (spațiu valorificat în proporție de 1/3). Satul dispune de opt iazuri cu o suprafață totală de 10 ha, patru fântâni arteziene și 85 de fântâni de mină. Viața culturală este întreținută de un cămin cultural, o bibliotecă publică (în 2012 cu un fond de carte existent – 7 337 de exemplare) și o școlară (în 2012 cu un fond de carte existent – 12 633 de exemplare). Casa de cultură a fost dată în exploatare în 1971. În 1983, în legătură cu consemnarea a 100 de ani de la fondarea satului, fațada instituției de cultură a fost placată cu elemente decorative. Casa de cultură dispune de 400 de locuri și a fost renovată în 2009 din fonduri europene. Drept zonă de agrement este considerat parcul (0,3 ha) din centrul localității. Acesta a fost amenajat cu diferite specii de arbuști și conifere. Sătenii dispun de o suprafață totală de 2 862 ha, inclusiv 2 302 ha de terenuri agricole; 21 ha – terenuri ale fondului silvic; 238 ha – drumuri, străzi, piețe, construcții și terenuri neagricole. Prevalează solurile de tip ciornoziom (2 470 ha sau 95%) și de luncă (106 ha sau 4,5%). Primăria dispune de propriul sediu cu o suprafață totală de 120 m².

Pe latura din stânga a fațadei Primăriei comunei Grigorievca este fixată o placă cu un text de 13 rânduri, în limba rusă, în care este notat faptul că „s. Grigorievca a fost eliberat de ocupanții fasciști la 22 august 1944”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

1. Fondatorii satului sunt veniți din părțile Chișinăului, Tiraspolului și Benderului. Numele de familie ale celor care au stat la baza localității sunt: Belous, Burlacenco, Cușnir, Pocnea, Savastra, Zaharcenco ș.a.În 1975, în centul localității a fost instalat un ansamblu monumental consacrat celor căzuți în al Doilea Război Mondial. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

2. Recordmen de vârstă al localității este considerat Toma Boicenco, care a trăit 105 ani și a construit prima casă din Grigorievca.

Săteni din Grigorievca la un chef, anii 1970. Arhiva privată a Ecaterinei Sclicun

3. În octombrie 1946, la Grigorievca a fost format primul colhoz din raionul Căușeni. Primul președinte de colhoz a fost Ion Romaniuc (octombrie 1946 – primăvara 1947). Gospodăria colectivă a rezistat până în anul 1999, când s-a format SRL „Triticalex”.Bucătărese din colhozul „Victoria”, circa 1980. Arhiva privată a Ecaterinei Sclicun

4. Primele becuri electrice la Grigorievca au fost instalate în 1956.

Fațada casei de cultură are elemente decorative, executate în anul 1983, în stilul socialismului realist. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

5. În perioada postbelică, în localitate erau trei mori de vânt, plasate pe culmea dealului din preajma așezării.

Icoana „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” (ocrotitorul localității), adusă de la mănăstirea Hagimus, se află în primăria din localitate. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

6. În anii 1946–1962, în sat exista o casă de copii, unde erau întreținuți circa 100 de copii orfani. Instituția avea o livadă înfloritoare și arbuști decorativi. Aici activa o orchestră vestită, cor, se practicau diferite probe sportive.

O casă de gospodari. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

7. În anul 2005, sătenii erau abonați la 160 de exemplare din periodice. La revista „Babușka”, ediție de rețete ale medicinei tradiționale, erau abonați 56 de săteni (35% din numărul total de exemplare distribuite în localitate).

Părintele Valeriu Babelev, unicul păstor al bisericii, din 1994. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

8. În prezent, cele mai răspândite nume de familie sunt Goloborodco, Ciobanu, Climenco ș.a. Localnicii poartă nume arhaice (Agafia, Ananie, Calistrat, Fedot, Foma, Hariton ș.a.). În localitate sunt peste 200 de nume de familii diferite. Cauzele acestui mozaic de onomastică rezidă în migrația intensă a oamenilor din regiune.

Ecaterina Sclicun (n. 21 noiembrie 1930) deportată cu părinții în Siberia (1949), deapănă cu amărăciune itinerarul vieții. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

9. Un specific al localității sunt băncile instalate la fiecare poartă, la umbra unor copaci. Sătenii sunt persoane bine dispuse și optimiste, de la primăriță (Tatiana Ivanova), preot (Valeriu Babelev) și până la copiii și bătrânii din sat. Oamenii fac haz de necaz. Consideră gluma drept o strategie de supraviețuire în condițiile acerbe ale vieții.

Tatiana Ivanova, primărița satului Grigorievca, din anul 2015. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

10. În anul 1921 au fost puse bazele lăcașului sfânt din localitate, iar între 1937 și 1938 s-au reluat lucrările de construcție. În perioada sovietică lăcașul de cult a fost transformat în depozit pentru cereale. Au fost menținute crucile pe biserică. Se zice că președintele de colhoz Mihail Coptelnicov le-ar fi spus celor de la Comitetul Executiv Raional Căușeni că, atâta timp cât sunt crucile pe biserică, hoții evită să sustragă pâinea colhozului, deoarece se tem de pedeapsa divinității. De altfel, această strategie gândită și camuflată l-a scutit pe conducătorul colhozului de salarizarea unor paznici. Grație enoriașilor, credincioșilor din împrejurimi și ctitorului Vladimir I. Colesnicenco, Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a fost reactivată, fiind sfințită la 16 septembrie 1994 de episcopul Vichentie și Înalt Preasfințitul Vladimir, mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove. Din 1994, Valeriu Babelev (născut în satul Slobozia, raionul Ștefan-Vodă) este paroh al lăcașului de cult. Corul bisericii este condus de preoteasa Petrea, care îndeplinește și funcția de dascăl. Biserica este ornamentată în stil vechi rusesc, cromatica este galbenă și verde (aleasă de ctitor), ceea ce redă construcției o frumusețe aparte și captivează atenția oricărui trecător.

Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – spațiu spiritual și identitar al localității. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Între cultură materială și cultură spirituală

 ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE BECI (PIVNIȚĂ)

 Motto: „Omul după beci se cunoaște”.

Sergiu Țurcanu, cugetător

 În spectacolul arhitectonic al locuinţelor rurale – alături de fântână, poartă şi cerdacul casei –, beciul reprezintă un element esențial, de emergenţă, „ce determină stilul întregului ansamblu”, marcând, în acest mod, o profundă zonă culturală. Beciul şi toate construcțiile anexe ce configurează casa, în cadrul unei curţi, de regulă îngrădită, formează ceea ce în limbajul comun constituie o gospodărie. Compoziţia de ansamblu a unei astfel de structuri este determinată de dimensiunea lotului de teren al fiecărei gospodării, de îndeletnicirea principală şi de tradițiile etnoculturale ale comunității.

Săteni pozând între o pivniță și o casă. Satul Echimăuți, raionul Rezina, anii 1950. Arhivă privată

1. Se consideră că groapa utilizată pentru depozitarea proviziilor a anticipat apariţia beciului.
2. Sub aspect etimologic, termenul beci are origine incertă. În baza analizei componenţiale, specialiştii presupun că apelativul cu nuanţă arhaizantă a penetrat în limba română prin filieră turcă, având la bază termenul nealeatoric beč, „fortificat”. De altfel, vocabula asiatică s-a menţinut şi în numele vechi al oraşului Viena, Beč. (Echivalente ale noţiunii beci în alte limbi sunt: în franceză cave, italiană contina, germană Keller, engleză cellar).
3. Derivatul becer marca şeful peste bucătăriile domneşti, dregător al curţii, care, începând cu secolul al XVIII-lea, efectua funcţia stolnicului. O altă gamă de abordare, imergentă din întrebuinţarea termenului becer (pivnicer) şi care vine să suplinească noţiunea respectivă, rezidă în aplicarea tradiţională a pivniţelor drept cămară.Beci minat, 10 noiembrie 1992. Muzeul de Istorie și Etnografie din orașul Orhei

4. Într-un document de la mijlocul sec. al XIX-lea se menționa că „în toată Basarabia abia de se vor afla 10 beciuri bune”. Acestea aparţineau marilor proprietari de plantaţii de viţă-de-vie. Despre producătorii de vin se menționa că aceștia nu dispuneau de „beciuri, ci de gropi de 2-3 stânjeni”.

5. Sub aspect arhitectural-tehnic, beciul constituie un spaţiu săpat în pământ şi are funcţia de depozitare (loc de păstrare şi îngrijire) pentru diverse provizii (murături, fructe, legume etc.) sau băuturi (sucuri, compoturi, vin, ţuică) în condiţii optime de temperatură şi umiditate relativă a aerului. Materialul de zidărie a beciului îl constituie piatra sau cărămida, rezistente la intemperii. Pereţii beciului se văruiesc cu protoxid de calciu rezultat din descompunerea pietrei prin ardere în cuptoare speciale, iar în soluţia de var se adaugă piatră vânată 5 %. Uşile beciului, de regulă, sunt făcute din lemn (cu o grosime de 4-5 cm), preferabil stejar, deoarece conţine fibră consistentă, trainică. Beciul se recomandă a fi construit pe fâşii de pământ înalte, îndepărtate de gropile de menaj. Gospodarii iau măsuri ca în timpul anului beciul să fie în permanenţă uscat, iar temperatura din încăpere să fie cuprinsă între 10-14ºC. Regula de aur în aprecierea calităţii beciului o constituie estimarea comparativă a temperaturii: vara trebuie să fie mai frig decât afara, iar iarna – viceversa. Spațiul constituie un termoizolant natural excelent în păstrarea anumitor soiuri de vin. Astfel, spre deosebire de vinurile demiseci, dulci sau spumante, care se servesc la 6-8 ºC, vinurilor roşii uşoare le priesc temperatura din beci, iar vinurile roşii vechi se servesc „încălzite” (șambrate), la temperatura de 16-18 ºC.          Pivniță părăsită. Satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 7 august 2017

   6. În urma sistematizării materialelor de arhivă din cadrul Muzeului Satului (Chişinău), cercetătoarele Ana Ieşeanu și Aliona Celac au clasificat, în raport cu amplasarea faţă de locuinţă, trei categorii de beciuri: a) separate de casă; b) incluse în componenţa unei construcţii auxiliare; c) amplasate sub casa de locuit.

   7. Beciul construit în temelia caselor este identificat prin vocabula başcă. În limba română, noţiunea başcă, se pare, a penetrat prin filieră poloneză, de la termenul baszta, izoglosă ce semnifică „turn”, „bastion”. Pluralul substantivului, băşti, este metamorfozat conform modelului puşcă-puşti. Başca creează un nou tip de construcţie, aşa-numitele casă cu foişor sau casă înaltă cu sală (specifice regiunilor subcarpatice, bogate în vii). În arhitectura medievala româneasca, acest tip de construcţii prezenta sisteme de boltire, semicilindri cu sau fără arce dubluri, bolţi cu muchii, bolţi cu penetraţii, calote pe pandantive, tavane cu bârne aparente.În beciul unor gospodari din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 13 august 2017

   8. O categorie aparte o reprezintă beciurile separate de casă, amenajate în curte şi săpate la fel în pământ şi cu intrare detaşată. Astfel de construcţii se identifică cu apelativele zemnic (alias zămnic, zimnic, semnic) sau pivniţe. Aceşti termeni, de esenţă stocastică lingvistică, s-au infiltrat în română din slavă, respectiv zimnici – „de iarnă” şi pivnica din pivo – „băutură”. De specificat faptul că termenul pivniţă pe teritoriul spaţiului românesc semnalează şi construcţii de lemn plasate la suprafaţa solului, care servesc exclusiv la adăpostirea şi păstrarea vinului. O altă caracteristică a pivniţei o constituie faptul că aceasta poate reprezenta o încăpere sau un grup de încăperi subterane. Această construcţie este atât de mult agreată încât a fost numită, în mod spiritual, cu diminutivul pivnicioară. În Evul Mediu, în Muntenia şi Moldova pivnicerul reprezenta titlul dat boierului care avea în grijă viile şi pivniţele domneşti, iar pivniceritul constituia o dare achitată de către producătorii de vinuri. Mai este cunoscut și termenul magaz, răspândit în sudul Republicii Moldova. Noțiunea maaza în limba găgăuză semnifică beci, peșteră, grotă.Fațadă de pivniță ornamentată de pictorul amator Ion Gaja, anii 1980. Satul Olănești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 9 august 2017

   9. Beciul marchează o profundă dimensiune a spaţiului care „vorbeşte” despre gradul de implicare a oamenilor în conexiunea evenimenţialului personal cu cel colectiv. O privire sumară asupra arhitecturii beciurilor – acestor amenajări convexe cu intrânduri – semnalează, prin esenţa sistemului tehnic, o prohibiţie pentru intruşi şi un spaţiu rezervat exclusiv proprietarilor, desemnând astfel un profund sens conotativ. Dacă spaţiul locuibil se extinde la funcţia de mansuetudine pentru oaspeţi, construcţiile auxiliare sunt prezentate vizitatorilor accidentali şi etalează un angajament dintre proprietar şi invitaţi, de înfăţişare a „însemnelor” gospodăriei şi chiar de etalare a personalităţii. Spaţiul săpat devine privat şi relevă o formă personalizată în ansamblul construcţiilor domestice, constituind universul, care înglobează viaţă cotidiană şi comportamentul proprietarului acestuia. Fațadă de pivniță în complexul Combinatului de Vinuri „Cricova” SA. Foto: Ion Valer Xenofontov, 7 octombrie 2017 

   10. Beciul, ca element simbolic, se include şi ca o valoare de consuetudine a gospodarilor autentici, pentru care etalarea prestigiului social şi evidenţierea nivelului de trai este în congruenţă cu bunurile materiale depozitate, de exemplu, butoaiele de vin şi produsele alimentare. Beciul, ca element material şi spiritual, reclamă o reducţie triplă – creativitate, context istoric şi social –, iar coeziunea dintre aceste componente este configurată de om.

   Pivniță tătară de la începutul sec. XX (reconstituire). Satul Kîrlaiul Nou, raionul Arsk, Republica Tatarstan, Federația Rusă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 13 octombrie 2017

    

    Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

100 de ani de la naștere

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI

ALEXEI SPASSKY (1917–2006)

                           (UN PARAZITOLOG PRODUCĂTOR DE VALORI ȘTIINȚIFICE)

Motto: „Natura v-a înzestrat cu o sănătate de fier

și o capacitate de muncă enormă”.

Fragment dintr-o felicitare colectivă

 adresată acad. A. Spassky cu ocazia semicentenarului, 1967

Academicianul Alexei Spassky, fondator al Academiei de Științe a RSS Moldovenești (1961), specialist consacrat în domeniile parazitologie, helmintologie şi fitonematologie, este un nume de rezonanță al științei. A descris circa 300 de genuri, subfamilii şi familii noi pentru ştiință incluse în determinatoarele mondiale de specialitate. A inventariat sute de genuri şi familii de cestode cunoscute şi, ca rezultat, peste 1000 de specii au primit noi diagnostice taxonomice. A publicat peste 1000 de lucrări ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor efectuate au contribuit substanțial la concretizarea diagnozelor parazitozelor la diverse specii de animale domestice și sălbatice, inclusiv la om.  Este fondator de școală științifică, a fost conducător/consultant științific la 50 de doctori și doctori habilitați în domeniul biologiei, fitopatologiei, medicinei umane şi veterinare. A fost laureat al Premiului de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii al RSS Moldovenești (1989), distins cu Diploma Prezidiului Academiei de Științe a URSS în numele academicianului Konstantin Skriabin (1990), Medalia „Dimitrie Cantemir” a Prezidiului Academiei de Științe a Moldovei (1992), Ordinul „Gloria Muncii” (1996). Cetățean de onoare al orașului Lukoianovo (2000).Alexei Spassky s-a născut la 3 iulie 1917 în orașul Lukoianovo, regiunea Nijni Novgorod, Rusia, într-o familie de intelectuali. Tatăl acestuia, Andrei Spassky (1873–1971), profesor de științe juridice, a predat în același gimnaziu unde profesor de fizică era Konstantin Țiolkovski (1857–1935), pionier al astronauticii. 

Scrumiera „Cestodă – Taeniarhynchus saginatus” dăruită de microbiologi în anul 1967 cu ocazia semicentenarului acad. Alexei Spassky (I). Foto: Ion Valer Xenofontov. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000259

1. Originea socială i-a jucat festa în procesul de admitere la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din or. Gorki (Nijni Novgorod). Totodată, acest fapt a constituit o turnură în viața viitorului academician, care a depus documentele la Facultatea de Biologie a Institutului Pedagogic din or. Gorki, susținând în aceeași zi toate examenele pe nota maximă. În anul cinci de studii, împreună cu colegul său Piotr Oșmarin (1918–1996), au elaborat o lucrare consacrată helmintofaunei la păsări, direcție științifică pe care a parcurs-o întreaga viață. Facultatea a absolvit-o cu mențiune în 1938.
   

   Andrei Spassky – tatăl  Alexei Spassky. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000250

2. A susținut teza de doctorat (candidat în științe) la vârsta de 24 de ani (10 iunie 1941). În contextul dificil a celui de-al Doilea Război Mondial a obținut diploma abia la 13 octombrie 1947. A realizat cercetări științifice în timpul conflagrației mondiale, însă rezultatele acestor investigații științifice le-a publicat după flagelul militar.
   

   Soții Lidia şi Alexei Spassky, 1954. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000251

   3. La 33 de ani (22 aprilie 1950) a susținut cu brio teza de doctor habilitat (doctor) în științe biologice, intitulată „Helminții plați – Anoplocephalata la animalele domestice și sălbatice” (consultant științific: acad. Konstantin Skriabin), valorificată ulterior editorial în monografia „Bazele cestodologiei – Anoplocephalata” (1951, 736 pag.; reeditată în 1961 în limba engleză), care a inițiat colecția de monografii „Bazele cestodologiei” publicată de Academia de Științe a Uniunii Sovietice.

   A. Spassky alături de acad. C.I. Skreabin, în  Laboratorul de parazitologie  al  Academiei  de  Ştiinţe a  RSSM, 1961. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000253

   4. Savantul Alexei Spassky a coordonat mai multe expediții helmintologice. A fost conducătorul primei expediții sovieto-vietnameze (1960). A cercetat materiale helmintologice de la diverse specii de animale din junglele tropicale ale Indochinei, pustiurile și teritoriile muntoase ale Asiei Mijlocii, tundra din regiunea Ciukotka, regiunile vestice ale cursului fluviului Volga etc.

   Colecția de monografii „Bazele cestodologiei” (redactor științific: acad. C. I. Skreabin), editată de Academia de Științe a Uniunii Sovietice, a fost inițiată în 1951 de către acad. Spassky. Foto: I.V. Xenofontov, 4 septembrie 2017

   5. La 1 august 1961, acad. K. Skriabin, împreună cu un grup de savanți, inclusiv profesorul A. Spassky, au participat la deschiderea festivă a Academiei de Științe a RSS Moldovenești. Lui A. Spassky i s-a propus să rămână în Moldova sovietică în funcția de vicepreședinte al noii academii. A acceptat oferta, devenind și unul dintre fondatorii noii instituții academice, fiind și creatorul școlii de parazitologie, helmintologie şi fitonematologie din RSS Moldovenească.

   A. Spassky în Republica Vietnam, 1960. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000252

   6. În 1961 a fondat Laboratorul de parazitologie şi helmintologie al Institutului de Zoologie al Academiei de Științe a RSS Moldovenești. Inițial, în laborator activau nouă specialişti parazitologi, iar în anii 1970 – 15–20 de angajați. Ulterior, în cadrul acestei structuri de cercetare au fost pregătite și susținute șase teze de doctor habilitat (Olga Andreico, Petru Nesterov, Nicolai Ocopnâi, Ion Bumbu, Ion Castraveț, Dumitru Erhan) și 27 de teze de doctor în științe.

   Cercetări științifice sub conducerea acad. A. Spassky, 1965. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000254

   7. În 1962, sub îndrumarea acad. Alexei Spassky şi a prof. univ. moscovit Aleksandr Paramonov, pentru prima dată în Moldova sovietică au fost inițiate cercetări în domeniul fitonematologiei. Primul specialist în această direcție este considerat Petru Nesterov.

   A. Spassky la 60 de  ani, 1977. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000255

   8. Alexei Spassky a dus un mod de viață activ. A jucat volei, tenis de masă, a fost un vânător și pescar iscusit, interpreta bine la chitară romanțe și cântece țigănești (rome). Totodată, era un fumător înrăit…

   A. Spassky în activități sportive (I). Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000256

   A. Spassky în activități sportive (II). Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000257

   9. A. Spassky a avut o mustrare din partea Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei. Fiind membru de partid, putea să obțină, după o perioadă anumită de timp, „amnistiere”, însă a trecut-o ușor cu vederea.

   Din exponatele Muzeului „Acad. Alexei Spassky” din cadrul Laboratorului de parazitologie și helmintologie al Institutului de Zoologie al AŞM: ceas, scrumieră, chei de la birou, insigna „Acad. C. Skreabin, 1878–1972”. Foto: I.V. Xenofontov, 5 septembrie 2017

   10. Pe parcursul vieții a avut dificultăți de comunicare în limba română, vorbea doar în limba sa nativă – rusa. Înainte de deces (26 iunie 2006), se zice că vorbea fluent limba română. Biblioteca personală era dotată și cu dicționare bilingve: rus-român, român-rus.

   Dumitru Erhan, doctor habilitat în biologie, profesor cercetător, cercetător științific principal, discipolul acad. A. Spassky și doctor în biologie, conf. cerc. Ștefan Rusu (discipolul prof. D. Erhan), șeful Laboratorului de parazitologie și helmintologie la Institutul de Zoologie al Academiei de Ştiințe a Moldovei, în fostul birou al acad. A. Spassky. Foto: I.V. Xenofontov, 5 septembrie 2017

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

 P.S. Mulțumiri speciale domnului Dumitru Erhan, doctor habilitat în biologie, profesor cercetător, cercetător științific principal la Institutul de Zoologie al Academiei de Ştiințe a Moldovei, pentru ajutorul substanțial acordat la elaborarea materialului.

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE STRĂZILE ARMENEȘTI DIN CHIȘINĂU

Motto: „Strada Armenească este locul care marchează

memoria și identitatea comunității cu același nume”.

Anonimus

Comunitatea armeană și-a lăsat amprenta asupra geografiei Chișinăului prin denominarea unor spații aflate în strânsă legătură cu evoluția istorică a orașului. Din discuțiile cu mai mulți reprezentanți ai comunității armene, putem spune că aceștia se simt onorați că la Chișinău există o stradă care le marchează apartenența identitară. Mai mult chiar, Serghei A. Osipean, fost președinte al Comunității Armene din Republica Moldova, completează conținutul străzii Armenești cu „ingredientul armenesc” prin deschiderea unei afaceri de comercializare a vinurilor autohtone în preajma Pieței Centrale. Un alt fost președinte al aceleiași comunități, Ernest Vardanean, susține că printre complexul „Manuc-Bey”, Biserica Apostolică Armeană „Sfânta Maica Domnului” din Chișinău – strada Armenească este locul regăsirii imaginare a tuturor armenilor apartenenți ai acestui spațiu. Percepția străzii de către segmentul populației băștinașe este legată de existența armenilor aici în trecut. Totodată, în mentalul colectiv, Cimitirului Central i s-a atribuit denumirea de armenesc din considerentul proximității străzii față de acesta, deși cimitirul cu numele adevărat – armenesc-catolic – se află în altă parte a orașului.

1. În izvoarele istorice se vorbește despre existența a două străzi armenești. Prima (neoficială) se afla în partea dreaptă a râului Bâc (zona veche a orașului). A doua, constituită în partea orașului nou în 1835, atunci când se finaliza noul plan urbanistic al Chișinăului, poate fi lesne depistată și astăzi pe harta străzilor capitalei Republicii Moldova.
   

   În planul Chișinăului din prima jumătate a sec. al XIX-lea este marcată și spațialitatea locuită de armeni. Sursă: Istoria Kișineva, Kișinev, 1966, p. 43

2. La 4 ianuarie 1817, descriind orașul Chișinău, călătorul englez William Mac-Michael scria: „Printre mulțimea ciudată deosebeai aici (…) și mulți armeni, atât de numeroși, încât ocupau o stradă întreagă. În mijlocul norodului (…) trăsura unei agere frumoase copile, fata vlădicăi armenesc, mergea încet pe strada îngustă și păcătoasă (…) Astfel stăteau lucrurile … în cartierul de jos al bazarului (…)”.

Strada Armenească la sfârșitul sec. al XIX-lea. Sursă http://www.monument.sit.md/old-views/(accesat: 15.07.2017)

3. Lipsa oficială a denumirii străzilor în partea veche a orașului ținea de faptul că majoritatea erau locuite de grupuri etnice, fiind denumite după cei care le populau, și arătau mai mult ca niște cartiere etnice. Afirmația lui Ștefan Ciobanu că armenii la începutul sec. al XIX-lea trăiau pe strada lor – ne face să conchidem că aceasta nu putea fi decât străduța „cufundată vara în praf, primăvara și toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”, pe care a fost înălțată Biserica Armenească „Sf. Maica Domnului”, căreia i s-a mai zis Veche.

Strada Armenească în perioada interbelică. Sursă: http://oldchisinau.com (accesat: 22.12.2015)

4. Denumirea „veche” ulterior s-a extins atât asupra bisericii, cât și asupra străzii, ceea ce făcea diferența dintre strada Armenească din zona veche și, respectiv, cea nouă a orașului, una longitudinală și alta transversală.

Str. Armenească din Chişinău în perimetrul Pieței Centrale, 1959. Sursă: Arhiva Națională a Republicii Moldova.

5. Începutul celei de-a doua străzi Armenești este legat de transferarea la Chișinău, după 1812, a Arhiepiscopiei Armene, constituite la 1809, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, pe teritoriul Principatelor Moldovei și al Munteniei.

Secvență de pe str. Armenească. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

6. În 1813, pentru Casa Episcopală Armeană la Chișinău, dar și pentru construcția unor case parohiale, guvernatorul Basarabiei i-a atribuit Arhiepiscopiei Armene un teritoriu cu o suprafață de circa 25 de mii desetine de pământ (aproape 27 ha – n. n.) cuprins, ulterior, între străzile actuale bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, str. 31 August 1989, str. Tighina și str. Armenească. Suprafața de teren pusă la dispoziție constituia „cartierul” pe care îl ocupa arhiepiscopul (1809–1828) armean Grigor Zakarian la Chișinău. Acesta mai era numit și Mitropolia Armenească, iar arhiepiscopul avea statut de mitropolit. Potrivit proiectului de localizare, suprafața de teren oferită Arhiepiscopiei era numită „curte armenească” și era împrejmuită cu un gard așa cum ne-o prezintă denominațiile în rusă – Aрмянское подворье și Aрмянская ограда. Teritoriul Arhiepiscopiei aparținea mănăstirii de Echmiadzin, locația Patriarhului Suprem și Catolicosului Tuturor Armenilor. Casa Episcopală în interiorul curții era localizată undeva la mijloc, actualmente, str. Bulgară.

Aspect floral de pe str. Armenească. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

7. În 1813 începe elaborarea unui prim proiect al orașului, încredințat de către guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, arhitectului gubernial Mihail Ozmidov. Lucrările de formare a Chișinăului, drept capitală a provinciei Basarabia, au durat până pe 9 august 1834, atunci când planul definitiv al orașului, cu o tramă stradală ortogonală, diferită de tradiția locală, a fost aprobat de Nicolae I. Străzile au fost denumite în 1818, atunci când A. N. Bahmetiev, guvernatorul militar al Podoliei, a efectuat o schiță a orașului cu localizarea străzilor până la str. actuală M. Kogălniceanu. Respectiv străzii Armenești, din „partea de sus” a orașului, i s-a dat numele ca urmare a amplasării imediate a Arhiepiscopiei Armene. În preajma acesteia, la 1825, a fost deschisă Piața Nouă (astăzi Centrală), cu spații comerciale mobile și destul de frumoase pentru acea perioadă. Doar în cadrul acesteia toți negustorii din Chișinău erau obligați să-și vândă mărfurile, fiindu-le interzisă practicarea comerțului în preajma caselor lor amplasate în partea veche a orașului. Atașați de poziția propriilor prăvălii, 2000 de proprietari armeni, bulgari, greci și evrei și-au arătat nemulțumirea într-o scrisoare, din 18 iulie 1826, adresată guvernatorului civil al Basarabiei, V. F. Tișkovski. Totuși, lucrurile nu s-au schimbat, iar târgul vechi, treptat, și-a pierdut din însemnătate, ca și „partea de jos” a orașului.

Unele localuri din sfera servirii sociale au conservat din denumirile vechi ale orașului Chișinău. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

8. În 1902, porțiuni ale străzii Armenești noi, precum și ale celei vechi, au fost pavate cu granit adus din Podolia între 1888 și 1889. După construirea apeductului de către inginerul Haris, la 15 decembrie 1892, strada Armenească din „partea de sus” a orașului era asigurată cu apă, care venea de la izvoarele Fântâna Mare şi Arteziană. Locuitorii străzii care utilizau apa trebuiau s-o plătească. Astfel, de exemplu, de la cei care luau până la 300 de căldări de apă pe zi se percepeau 25 de copeici, iar de la cei care luau mai mult de 1 000 de căldări pe zi se luau doar 12 copeici. Dacă apa era utilizată pentru adăparea animalelor, se lua doar 1 copeică pe zi.

Conexiunea cu str. Armenească a creat confuzii în denumirea Cimitirului Central. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

9. Într-un raport din 29 decembrie 1921 se menționa că murdăria „cu mirosuri pestrițe” „ajunge sub orice limite”. Însuși Ștefan Ciobanu, prin afirmația că „de la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă a orașului”, pare să tragă jaloane în acest sens, arătându-ne existența a două lumi.

10. La 29 februarie 1924, toate străzile din Chișinău au fost redenumite. Strada Armenească „de sus” a fost denumită Cetatea Albă, ulterior în cinstea Mareșalului Pietro Badoglio, iar cea „de jos” – Gh. Asachi. Cu toate acestea, din inerție, atât populația, cât și administrația românească le consemnau Armenească și Veche Armenească. După 28 iunie 1940, autorităţile sovietice au restabilit numele străzilor existente până la 1924. La 12 aprilie 1941, când oraşul Chişinău a fost divizat în trei raioane urbane: Stalinski, Krasnoarmeiski şi Leninski, strada Armenească făcea parte din ultimul. Tot atunci a început implementarea planului reconstruirii Chişinăului în stil sovietic. În ceea ce privește strada Armenească, după decizia din 7 decembrie 1949, luată de autoritățile sovietice în privința naționalizării clădirii nr. 47, adică a Casei Eparhiale Armenești, nimic nu mai amintea în acest perimetru de elementul armean perpetuat odinioară în acest teritoriu. Astăzi, cu o lungime de 1,8 km, strada Armenească din Chișinău figurează în categoria simbolurilor care „povestesc” nu doar relaţia dintre timp şi istorie, dar și istoria devenirii unei spațialități socioidentitare în care s-a înscris comunitatea armeană.

 Lidia PRISAC, doctor în istorie
Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-strazile-armenesti-din-chisinau_19589

Titanul zilelor noastre

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI MIHAI CIMPOI

(EMINISCOLOG ȘI FILOSOF AL CULTURII)

Motto: „Dacă o cultură, ca necesitate umană, devine destin,

pot spune că sunt un om de cultură devenit un destin”.

Mihai Cimpoi

„[Mihai Cimpoi – n.n.] Iubește cartea ca pe o femeie, știe ce înseamnă ea,

ce bucurii poate dărui, de ce forță persuasivă,

extraordinară este capabilă”.

Dumitru Tiutiuca

      Mihai Cimpoi, figură emblematică a culturii românești, s-a implicat plenar în mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor 1980, inclusiv ca lider al scriitorilor și ca deputat în Congresul Deputaților Poporului al URSS (1989–1991), apoi în Parlamentul Republicii Moldova (1998–2001). A fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991–2011). Este membru de onoare al Academiei Române (septembrie 1991), membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (decembrie 1992), membru titular al Academiei Europene de Științe și Arte (cu sediul la Viena și Salzburg) (2015), membru de onoare al Academiei Balcanice de Știință, Cultură Liberă și Dezvoltare Durabilă (cu sediul la Sofia) (2015). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Organizației Mondiale a Scriitorilor (PEN). În 1996 a fost distins cu Ordinul Republicii, la care a refuzat (2003) în semn de protest față de autoritățile politice care au compromis cea mai înaltă distincție de stat. Are numeroase premii și distincții. Este laureat al Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii și artei (1994), al Premiului Savantul anului 2010. Este autor a 60 de volume, a peste 3000 de studii, articole, cronici și recenzii, prefețe etc., inclusiv a sintezei „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996), a proiectului unic în spațiul cultural românesc „Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu” (2012). A inițiat fondarea Centrului Academic Internațional Eminescu, căruia i-a dăruit colecția sa de cărți despre Eminescu, în număr de peste 1000 de unități (2000). Este fondatorul Congresului Mondial al Eminescologilor (organizat din septembrie 2012 și ajuns, în 2017, la a șasea ediție). Atunci când Mihai Cimpoi, consultant la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, din anumite motive obiective (lecturi în biblioteci, participări la manifestări științifice, stagii, interviuri etc.) lipsește de la serviciu, în edificiul central al forului științific suprem din Republica Moldova este mai trist, lipsește îmblânzitorul de cuvinte  – Mihai Cimpoi.

        Parcursă pe verticală și orizontală, biografia eminiscologului și filosofului culturii – Mihai Cimpoi – reflectă soarta intelectualului (mai bine zis, a „perioadei de teroare intelectuală”, „a risipei de talente”) din spațiul actual al Republicii Moldova, profund marcat de un exil interior și care tinde să-și modeleze continuu propriul destin. În opoziție cu realitatea acerbă, savantul este atras de geniul creativ, de aceea a studiat în profunzime opera lui Eminescu („autorul emblematic”). Consideră că ne putem mântui doar prin cultură, „sub semnul călăuzitor al lui Eminescu”. Pentru foarte multă lume Universul Cimpoi este încă unul ascuns, misterios: urmează să-l studiem, să-l cunoaștem și să-l readucem în actualitatea recurentă….

1. Academicianul Mihai Cimpoi s-a născut 3 septembrie 1942, ora 6.00 dimineața, în comuna Larga, județul Hotin (azi – raionul Briceni), în familia agricultorilor fruntași Ilie Cimpoi (1901–1976) și Ana Habureac (1910–1979). De la tatăl Ilie Românul (cum îi spuneau sătenii) a moștenit darul povestitului, recitatul, bunătatea, hărnicia, disciplina de fier prusacă, iar de la mama, nepoată de preot, – firea creativă și artistică. Familia viitorului academician, ca și a altor 500 de suflete din Larga, avea să fie deportată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, însă întâmplarea fericită a făcut ca listele celor condamnați să fie copiate de o rudă, care a omis deliberat, la transcriere, numele Cimpoi.
   

   Părinții Ana și Ilie Cimpoi, 1927. Arhiva privată Mihai Cimpoi.

2. În anii studenției la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (1960–1965), într-un context excesiv de ideologizat, Mihai Cimpoi s-a autocultivat intens din literatură străină (care conținea un fond bogat de cărți românești) la „Femeia lui Lenin”, cum era numită Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova, spațiu considerat de eternul student „o lume sub formă de cărți”. Odată Mihai Cimpoi a fost închis, din întâmplare, în bibliotecă o noapte. Cititor înflăcărat n-a dormit, ci a citit până dimineața, până la deschiderea instituției.
   

   Tânărul critic și istoric literar Mihai Cimpoi, conferențiind cu șarm original și binecunoscutu-i umor, mijlocul anilor 1960. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000244

3. Tot la bibliotecă, Mihai Cimpoi l-a descoperit pe criticul pattern G. Călinescu. Fascinația și tentația de a scrie frumos i-a format complexul Călinescu, care a reușit să-l depășească doar „printr-o îndelungată și profundă relecturare”.
   

   Cu Petru Zadnipru și Grigore Vieru la o șezetoare a Clubului Literar „Miorița”, 1968. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000245

4. La bibliotecă a înființat Clubul Literar „Miorița”, iar la Universitate – Cenaclul Literar „Mihai Eminescu”, considerate de autorități „cuibare de naționalism”.
   

   Împreună cu scriitorul ucrainean Andrei Miastkivski, redactorul de radio Ala Cupcea și Arcadie Suceveanu. În satul natal Larga, 1978. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000247

5. Studenția chișinăuiană i-a fost marcată de lipsuri materiale. Câțiva ani a locuit la demisolul actualei Biblioteci Naționale pentru Copii „Ion Creangă”.
   

   Împreună cu poetul Marin Sorescu, 1987. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000246

6. A încercat să debuteze ca poet în revista „Nistru”, fiind criticat de însuși poetul Grigore Vieru, care l-a îndemnat să facă critică literară. Prima carte a lui Mihai Cimpoi este consacrată operei vierene (1968). Grigore Vieru zicea că de la B.P. Hasdeu încoace n-am mai avut asemenea personalități ca Mihai Cimpoi.
   

   Comemorarea academicianului Andrei Lupan la Academia de Științe a Moldovei. La tribună: acad. H. Corbu. În prezidiu: acad. Mihai Cimpoi și acad. A. Andrieș, președintele Academiei de Științe a Moldovei, 2002. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică:  00133

7. În 1974 a fost acuzat de I.I. Bodiul, primul-secretar al CC al PCM, de naționalism de orientare proromână. I s-a refuzat orice activitate publică.
   

   Mihai Cimpoi alături de scriitorul Vladimir Beșleagă și istoricul Demir Dragnev, 2012. Arhiva familiei Dragnev. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000242

8. Deoarece la Chișinău a fost considerat un naționalist înveterat, în 1986 a întreprins prima călătorie de studii în România, având viza Ministerului de Interne al Federației Ruse.
   

   Mihai Cimpoi, moderatorul celei de-a șasea ediții a Congresului Mondial al Eminescologilor, 4 septembrie 2017. Foto: Ion Valer Xenofontov. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000249

   

9. Spre deosebire de Hemingway și Gogol, care scriau stând în picioare la un pupitru înalt sau Faulkner, care scria pe o mască de sudare; pentru Mihai Cimpoi locul de creație nu contează, creează unde nimerește: la bibliotecă, în tren, în birou, în prezidiu…
   

   Glebus Sainciuc, Mihai Cimpoi. Crochiu, 21 octombrie 2007. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000248

10. Cifra 13 are o semnificație aparte în viața cărturarului: a locuit în casa cu nr. 13 de pe strada 28 Iunie 1940, astăzi Vlaicu Pârcălab, a avut locul 13 în Congresul Deputaților Poporului al URSS și Parlamentul Republicii Moldova, care s-au dizolvat. În prezent, locuiește tot într-un apartament cu nr. 13, care a rezistat la cutremure…
    

    Mihai Cimpoi. Filă din manuscrisul „Eminescu, poet tragic”. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000243

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT

(INFORMAȚII RELATATE DE ACADEMICIANUL DEMIR DRAGNEV)

Motto: „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,

strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură

în grai,  gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase,

fără nicio trufie în faptele sale, care, se pare că

                               vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.                                                               

 Nicolae Iorga (1871–1940), istoric și scriitor român

Domnul Țării Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt, numit de unii istorici și Ștefan al III-lea, s-a născut prin anii 1438–1440, probabil în s. Borzești, actualmente jud. Bacău. A fost nepotul lui Alexandru cel Bun (potrivit altor opinii – al fratelui acestuia, jupânul Bogdan) și fiul lui Bogdan al II-lea și al Oltei (Maria, nume luat în monahie, înaintea morții) din dinastia Mușatinilor (continuatoarea pe linie feminină a Bogdăneștilor). La 12 aprilie 1457 a urcat în scaunul domnesc la Suceava, fiind ajutat de voievodul Țării Românești, Vlad Țepeș, domnind „47 de ani, două luni și trei săptămâni”. A întreprins acțiuni de consolidare a țării în plan intern și extern, de reintegrare teritorială și de impunere a unei politici independente în relațiile cu statele vecine. A redobândit de la unguri portul Chilia insulară de la Dunăre (Licostomo) (1465), a biruit la Baia (1467) oastea regelui ungar Matei Corvin, care invadase țara. A refăcut cetățile mai vechi și construit altele (la Roman, Soroca, Chilia Nouă, Orhei, Cetatea Albă etc.). A acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Brașov (1458) și din Lvov (1460). Spre binele țării a bătut monede de argint. Sfatul Domnesc a fost redus de la 30 la 16–18 membri. Pe boierii trădători i-a pedepsit aspru. S-a confruntat cu Imperiul Otoman, care își consolida puterea la Dunăre. În acest scop a alungat de pe tronul Țării Românești pe domnul Radul cel Frumos, care era vasal al turcilor. Ștefan-Vodă a încercat să facă o coaliție antiotomană, ducând tratative cu Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia. Deși chemate de papa Sixt al IV-lea să formeze o cruciadă împotriva turcilor, aceste țări n-au putut depăși contradicțiile dintre ele. La 10 ianuarie 1475, la Vaslui, Ștefan-Vodă a obținut o victorie strălucită împotriva armatei turcești (100 000 – 120 000 de oameni) conduse de Soliman-pașa. Cu acest prilej, Papa Sixt al IV-lea l-a numit „un adevărat atlet al credinței creștine” pentru apărarea creștinătății în fața musulmanilor. Lipsit de un sprijin substanțial din afară, pierde lupta de la Valea Albă – Războieni (1476) cu oastea otomană condusă de însuși sultanul Mehmed II, iar în 1484 noul sultan Baiazid al II-lea invadează sudul Moldovei, cucerind cetățile Chilia și Cetatea Albă. Miza pe sprijinul regelui polon, căruia Ștefan cel Mare îi depune în 1485, în orașul Colomeea, omagiu de vasalitate însă nu s-a soldat cu succes. Fără un suport extern și ca urmare a activizării luptei politice interne, inițiate de unii boieri mari sprijiniți de otomani, decide în 1486 să încheie pace cu otomanii. Între 1456 și 1473 a fost reînnoită plata tributului Porții, așa-numita „răscumpărare a păcii”. Chilia și Cetatea Albă a rămas sub stăpânirea sultanului, Marea Neagră devenind un „lac intern” al Imperiului Otoman. În 1489, domnul Țării Moldovei s-a recunoscut vasal al regelui ungar, primind feude (stăpâniri condiționate) în Transilvania, Ciceul și Cetatea de Baltă cu domenii din jur. A îmbunătățit raporturile cu Țara Românească, a stabilit relații diplomatice și dinastice cu Hanatul Crimeii și Rusia Moscovită, unde a măritat-o pe fiica sa Elena (numită la Moscova „Voloșanca”) cu fiul țarului Ivan al III-lea – Ivan cel Tânăr. În 1497 a învins la Codrii Cosminului oastea polonă condusă de regele Ioan Albert, care a asediat Suceava, intrând în țară sub pretextul recuperării Chiliei și Cetății Albe și cu scopul de a-l instala pe tronul Moldovei pe fratele său mai mic – Sigismund. Rivalul său de la 1497, Sigismund I, devenit rege al Poloniei, l-a numit în 1531 „acel mare Ștefan” („Stephanus ille magnus”).

În lunga lui domnie a purtat 36 de războaie, ieșind învingător în 34, fiind în primul rând un apărător al pământului natal. Ștefan-Vodă cunoștea limbile maghiară și slavonă, fapt care l-a ajutat să evite o capturare de către unguri în bătălia de la Orbie (1470), apoi să comunice în slavonă (1503) cu un sol polonez, cerându-i ca Pocuția să rămână Moldovei. Potrivit tradiției, a ctitorit 44 de lăcașuri de cult (istoricii au depistat 32) în Moldova, Țara Românească, Transilvania și Muntele Athos, formând un stil arhitectonic (numit „moldovenesc”), a promovat, sub aspect literar, scrierea de cronici de curte, cărți religioase și juridice, în slavonă (circa 60 de opere) etc. Este unul dintre cei mai populari eroi ai folclorului, iar începând cu Epoca Modernă – erou în prestigioase opere literare (scrise de Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu ș. a.). Busturi și statui cu domnul Țării Moldovei, în special ecvestre, au fost amplasate în mai multe orașe din România (Iași, Suceava, Vaslui, Piatra-Neamț ș. a.) și Republica Moldova (Chișinău, Ștefan-Vodă ș. a.).

Viața marelui voievod este una bogată în evenimente unice din istoria Țării Moldovei.

1. Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la scurt timp, la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).
2. A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.
3. În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belagerung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicând-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.
4. Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.
5. Niciun document n-a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc.
6. În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.
7. Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că se va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o proteja.
8. Până în prezent se păstrează în memoriile mediului monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase povestiri sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod și Daniel Sihastru. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre, fapt ce s-a realizat. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure monahii se protejează în această construcție.
9. A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi județul Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă în lupta de la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră ce avea finalitate în Judecata de Apoi.

10.   Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. A decedat la 2 iulie 1504. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit. La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (sărbătorit la 2 iulie).

 Ștefan cel Mare, reprezentat de ieromonahul Nicodim de Putna în Tetraevangheliarul pictat la 1473 pentru mănăstirea Umor. Sursă: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. V. Mischevca

Stema dinastică a lui Ștefan cel Mare, 1502. Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. Vlad Mischevca

„+ Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei”, fragment din hrisovul cu caracter îndoielnic din 23 august 1469. Pergament galben-maro, prost prelucrat, rupt la îndoituri. Cerneală cafenie (probabil, chinovar decolorat). Pecete de smoală neagră cu sigiliu roşu, deteriorată, atârnată pe fir răsucit, cafeniu, de mătase, decolorat. Dimensiuni: 435 × 330. Arhiva personală a academicianului Demir Dragnev (publicat în 2016 de Sergiu Bacalov și Larisa Svetlicinâi de la Institutul de Istorie al AȘM).

Tabloul votiv în pandant cu scena Anastasis, travea occidentală a naosului bisericii „Înălțării Cinstitei Cruci”, Pătrăuți, după 1487. Foto: Emil Dragnev

Academicianul Demir (numele de botez – Pantelimon) Dragnev (al doilea din stânga) prezintă comunicarea „Ștefan cel Mare și Sfânt între mit și realitate ” la conferința științifico-practică de la biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din s. Gura Bâcului, Anenii Noi, 20 iulie 2017.

Foto: Ion Valer Xenofontov, 20 iulie 2017

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://cuvintul.md/article/10-curiozitati-despre-Stefan-cel-Mare-si-Sfant/

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SPORTIVUL ȘI AGRICULTORUL DUMITRU TIRON

(CAMPION ÎNTRE AGRICULTORI ȘI AGRICULTOR ÎNTRE SPORTIVI)

Motto: „Pe salteaua de lupte nu avea adversari de neînvins.

Era bun și ca specialist în agricultură și ca organizator

al diferitor sărbători cultural-sportive”.

Grigore Popovici, organizator şi conducător

al mişcării sportive şi olimpice din Republica Moldova

      Dumitru Tiron s-a născut la 1 ianuarie 1935 în s. Cârpești, raionul Baimaclia (azi, raionul Cantemir), într-o familie de țărani. A fost un copil-minune. Juca fotbal cu copiii de seama lui, dar și cu cei mai mari. Pe mulți îi învingea. La Spartachiada elevilor care a avut loc în Chișinău în 1952, la distanța de 3 km s-a situat pe locul trei. Totodată, îi plăcea foarte mult lucrările agricole pe care tindea mereu să le perfecționeze prin multă muncă și străduință. A îmbinat ambele activități la Facultatea de Pomicultură, Viticultură și Legumicultură a Institutului Agricol din Chișinău „M.V. Frunze” (1952–1957), unde a studiat horticultura, agronomia și a făcut pregătiri intense în domeniul sportului la antrenorul emerit al URSS Serghei Semeneev. Acest parcurs dublu – sportul și agricultura – i-au marcat itinerarul vieții.  În 1956 a devenit campion al RSS Moldovenești la lupte libere. În 1962 a devenit maestru al sportului din URSS la proba sportivă de lupte libere. Este antrenor emerit al Republicii Moldova (2005). A fost antrenor superior la Școala Republicană Specializată de Lupte Greco-Romane din Chișinău (1995–2005). La școala medie din s. Bubuieci a organizat o secție de lupte. A educat o pleiadă de sportivi de performanță, inclusiv Vladimir Carabadjac, Dumitru Chiorescu, Iurie Țurcanu, frații Grigore și Petru Buliga ș.a. A fost administrator al Școlii Republicane de Hipism.

Dumitru Tiron s-a remarcat deopotrivă în sport, dar și în domeniul agrar.

1. La Institutul Agricol „M.V. Frunze” din Chișinău, Dumitru Tiron a cântat în fanfară, la trompetă. Acest lucru i-a asigurat dezvoltarea plămânilor, organe importante pentru sportivii care practică luptele. Totodată, D. Tiron cântă la muzicuță și acordeon.
   

   În curtea casei părintești, 1952. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

2. În 1956, atunci când a devenit pentru prima dată campion al RSS Moldovenești la lupte libere, trebuia să plece la Moscova pentru a participa la Spartachiada Popoarelor. A renunțat la această plecare deoarece participa la acumularea datelor pentru teza de diplomă (licență). A fost înlocuit de Vladimir Litutin, care a cucerit medalia de argint.

3. În 1957 absolvă facultatea cu diploma de agronom-savant și i s-a înmânat, totodată, diploma de antrenor la lupte.

Pentru prima dată campion al RSS Moldovenești la lupte libere, 1956. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

4. După facultate a activat în centrul raional Târnova, în colhozul „Moldova sovietică”, unul dintre cele fruntașe și bogate din regiune. Aici a format o echipă de luptători pe care a și condus-o. Grație lui Dumitru Tiron, din 1957, la Târnova au început să se organizeze competiții la trântă de către Sovietul Central al Asociației Sportive Voluntare „Colhoznicul”. În același an a fost ales în calitate de al doilea secretar al Comsomolului din raionul Târnova, unde a lucrat până la desființarea raionului (1959). Echipa de luptători din Târnova în această perioadă a atins apogeul. Timp de trei ani, cât a activat D. Tiron (1957–1959), sportivii din Târnova au fost de două ori campioni ai RSS Moldovenești la proba de trântă.

5. Între august 1972 și aprilie 1977 a fost director la sovhozul-fabrică „Bravicea” din satul cu același nume din raionul Călărași. A pus accent pe dezvoltarea economică, culturală și sportivă a localității. A edificat Casa de Cultură din localitate, pe scena căreia s-au organizat competiții sportive internaționale cu participanți din Bulgaria și România. A construit prima saună finlandeză în raionul Călărași, spațiu de agrement pentru șefii de raion, dar și pentru sportivii de performanță (aici, de exemplu, s-a odihnit triplul campion olimpic Aleksandr Medved). A modernizat stadionul satului, unde se desfășurau competiții la fotbal, volei, atletism, baschet și indispensabila trântă. În 1974 a organizat la Bravicea o manifestare sportivă, aducând caii dresați de la Școala Republicană de Hipism. Caii erau hrăniți cu orz, ovăz, porumb, fân din lucernă, nutreț din rezervele fermei sovhozului. Spectacolul cailor cu ocazia deschiderii sezonului sportiv a lăsat impresii profunde în memoria colectivă, astfel încât, potrivit unei legende, cel mai frumos cal ar fi fost deocheat de babele invidioase de frumusețea cabalinei.

Dumitru Tiron îl învinge pe Andrei Doga (1932–1984), fondatorul şcolii moldoveneşti de sambo şi judo, Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

6. În perioada în care în sovhozul-fabrică „Bravicea” a fost director D. Tiron, aici s-a implementat cu succes „metoda braviceană” – ridicarea lăstarilor de viță-de-vie la o înălțime de 70–80 cm în sus. Astfel se asigura o aerisire naturală a plantei. Drept urmare, se obțineau „pereți de struguri”. Sectorul vinicol din Bravicea era printre cele fruntașe în raion. De exemplu, în 1975, în gospodăria agricolă de stat s-au recoltat 114 chintale de struguri de la 1 ha, ocupând locul trei în raionul Călărași.

Echipa de luptători din raionul Târnova ( Tiron, primul din dreapta), 1958. Foto: A. Lambros. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

7. Dumitru Tiron a fost de 15 ori campion al RSS Moldovenești la probele sportive de lupte clasice, lupte libere, sambo și lupta tradițională trântă. A fost de două ori campion al Chișinăului la lupte libere la categoria de 73 kg.

Dumitru Tiron cu trofeul, începtul anilor 1970. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

8. Pe parcursul carierei sportive i-a învins pe maeștri în sport georgianul Șota Kihabidze și uzbecul Subakulov. Afirmă că trânta i-a lăsat perplecși și pe japonezi. A fost unul dintre cei mai longevivi sportivi din RSS Moldovenească. A practicat sportul de performanță până la vârsta de 45 de ani.

Două din mulțimea diplomelor campionului. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

9. În 1972, cu ocazia a 50 de ani de la fondarea Uniunii Sovietice, la Moscova s-au organizat o serie de acțiuni sportive unde reprezentanții republicilor unionale prezentau lupte tradiționale. Comitetul Republican de Sport l-a delegat pe Dumitru Tiron să reprezinte la acea manifestare trânta. Competițiile erau transmise în direct la televiziunea centrală. După ce a revenit acasă, conducerea raionului l-a mustrat deoarece era ceva inadmisibil ca un conducător de sovhoz să se etaleze în public în vestimentație sumară. Pornirile punitive ale funcționarilor au fost estompate însă de Diploma de Onoare, semnată de președintele Sovietului Suprem al URSS și acordată sportivului de performanță Dumitru Tiron. Mai mult ca atât, conducerea raionului Călărași și-a adus scuzele de rigoare pentru învinuirile nefondate.

Cursa de cai organizată de Tiron, director al sovhozului-fabrică „Bravicea”, 1974. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

10. În 2015, în comuna Bubuieci din municipiul Chișinău, Federația de Lupte Libere din Moldova, sub patronajul Primăriei Comunei Bubuieci, a organizat Turneul Național de Lupte Libere „Invită Dumitru Tiron”. Evenimentul a fost susținut financiar și de foștii discipoli ai maestrului în sport. O contribuție esențială a avut-o, în acest sens, Grigore Buliga, cetățean de onoare al Franței, conducătorul unui grup specializat de lupte. La masa festivă erau foștii colegi din domeniile sportului și al agriculturii. Între meseni s-a încins o controversă, o dilemă: Cine-i, totuși, Dumitru Tiron? Sportiv sau agricultor?! În opinia noastră, Dumitru Tiron este campion între agricultori și agricultor între sportivi. În prezent, D. Tiron îngrijește cu mult suflet vița-de-vie din proximitatea casei pe care a construt-o în anii 1960. Casa acestuia, la fel ca stăpânul, este prima amplasată pe valea satului Bâc. Toți sătenii din satele învecinate cunosc unde trăiește agricultorul-campion și-l respectă, considerându-l cel mai vestit consătean. D. Tiron este cetățean de onoare al comunei Bubuieci.

În activități agricole, anii 1970. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

D. Tiron, directorul Școlii Republicane de Hipism la sărbătoarea orașului Chișinău, 1984. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

Campionul Dumitru Tiron cu un braț de diplome, admirat de nepoata Alina. Foto: Ion Valer Xenofontov, 19 iulie 2017

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-sportivul-si-agricultorul-dumitru-tiron-campion-intre-agricultori-si-agricultor-intre-sportivi_19093

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE BISERICA APOSTOLICĂ ARMEANĂ

„ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN CHIȘINĂU

Motto: „Primul fecior l-am botezat în 1985, în raionul Dondușeni,

în biserică ortodoxă, al doilea l-am botezat în 1989

în biserica ortodoxă de la Ciuflea, și pe-al treilea l-am botezat în 1995,

deja la biserica noastră, armenească, din Chișinău”.

Serghei A. Osipean, fost președinte al Comunității Armene din Moldova

Consolidarea poziției Bisericii Apostolice Armene în Basarabia ține de procesul de extindere a Imperiul Rus în regiune, proces instituționalizat în 1809, atunci când pe teritoriul Principatelor Moldovei și Munteniei, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, a fost organizată o eparhie armeană distinctă. După anexarea Basarabiei, în 1812, arhiepiscopul armenilor (1809–1828) din Moldo-vlahia, Grigor Zakarian, a fost nevoit să se mute la Chișinău, titlul fiindu-i limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deși armenii de peste Prut continuau să i se subordoneze. Sub jurisdicția eparhiei armene din Basarabia intrau cele 400 de parohii și cinci biserici (Akkerman, Ismail, Tighina, Chișinău, Hotin) ale comunității armenești din regiune. După moartea lui Grigor Zakarian, conducerea eparhiei armene din Basarabia (1828–1843) a fost preluată de Nerses. În timpul acestuia, la 1830, eparhia a fost redenumită în Episcopia Armeană a Basarabiei și a Nahicevanului. Activitatea acesteia durează până în 1895, atunci când este redenumită în Eparhia Armeană a Noului Nahicevan și a Basarabiei, a cărei activitate ține până la 1918. În perioada interbelică, comunitatea armeană din Chișinău era estimată la 130 de familii, iar recunoașterea diecezei armene de către statul român, la 31 iulie 1931, și confirmarea statutului acesteia câteva luni mai târziu îi plasează în cadrul Bisericii Apostolice Armene din România întregită. Relația puterii sovietice cu clerul Bisericii Apostolice Armene în URSS s-a construit exact după schema testată pe Biserica Ortodoxă Rusă. Este paradoxal însă un lucru, chiar dacă au fost redeschise mai multe lăcașuri sfinte armenești pe teritoriul URSS în contextul actualizării centrului istoric armean de la Etchimiadzin și inaugurării Consiliului Bisericii Apostolice Armene, în RSS Moldovenească se pare că lucrurile s-au derulat în cu totul altă direcție, bisericile armenești de aici fiind închise, ireversibil, pe tot parcursul perioadei sovietice.

Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău,  denumită și cea Veche, reflectă în complexitate destinul comunității armenești din spațiul actual al Republicii Moldova.

Pisania lapidară de ctitorie în limba armeană din exteriorul edificiului bisericesc. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

1. Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău datează din 1803, fiind construită pe fundația unei biserici moldovenești deteriorate. Edificată la 1645, pe timpul lui Vasile Lupu (1634–1653), aceasta purta hramul „Sf. Nicolae” și i se mai spunea biserică domnească. Desele invazii ale tătarilor însă și distrugerile cauzate de războaiele ruso-turce au risipit-o într-atât, încât la 1741 era în ruine, fără ca tradiția să o mai consemneze. După locul amplasării, biserica a luat ființă în partea istorică a Chișinăului, fiind un important element de reper în planul urbanistic.
   

   Pietrele funerare ale lui Manuc-Bei (1769–1817) și fiicelor acestuia, Mariam și Gaiane. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

2. La începutul sec. XIX, terenul și ceea ce a mai rămas din biserica ctitorită altădată de Vasile Lupu a fost cumpărat de către un reprezentant armean de la autoritățile locale. Este vorba despre baronul armean Oganes, fiul lui Akopgian, care a contribuit la apariția lăcașului în memoria părinților.
   

   Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău, circa 1945. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii Apostolice Armene „Adormirea Maicii Domnului” 

3. În 1925, biserica a fost reparată cu contribuția nemijlocită a armeanului Harutiun Frenkian, „regele zahărului din România”, care a alocat în acest sens o sumă de 50 000 lei.
   

   Cererea Institutului de Cercetări Științifice de Construcție a Utilajului Tehnic din Chișinău adresată Ministerului Culturii din RSSM, 8 ianuarie 1973. Sursă: Arhiva Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova. D. 1145(03), f. 22

4. În perioada sovietică, potrivit comunității armene, biserica inițial a fost utilizată în calitate de depozit. După documentele de arhivă este clar că transformarea acesteia în locație de păstrare a unor bunuri a avut loc începând cu vara anului 1944.
5. Prin rezoluția Consiliului de Miniștri al RSSM nr. 349 din 22 octombrie 1971, clădirea bisericii armenești de pe str. Armenească Veche (astăzi, Piața Veche nr. 8) a fost trecută în categoria monumentelor de istorie și cultură (de gradul 3), fiind luată sub protecția statului. Tot din 1971, lăcașul trece în posesia Consiliului Republican al Turismului și Excursiilor, fiind inițiate lucrări de restaurare pentru utilizarea clădirii bisericii în calitate de muzeu a două institute de proiectări care urmau să fie construite la 30 m de terenul bisericii.
   

   Vechea Biserică Armenească în timpul lucrărilor de restaurare, 1973–1982. Sursă: Arhiva Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova.

6. Conform deciziei Ministerului Culturii al RSSM nr. 477 din 7 septembrie 1972, s-a dispus localizarea în interiorul bisericii a unei expoziții cu generic ateist al Muzeului de Istorie și de Studiere a Ținutului, ori adaptarea clădirii în casa de cultură a Comitetului Turistic. În procesul de pregătire a documentelor pentru reparația și restaurarea bisericii au fost implicați și câțiva arhitecți armeni care locuiau în RSSM – prof. Arșavir H. Toramanean și arhitectul Agasi E. Ambarțumean.
7. La 8 ianuarie 1973, Institutul de Cercetări Științifice de Construcție a Utilajului Tehnic (ICȘCUT) din Chișinău înainta Ministerului Culturii din RSSM o cerere în care solicita pentru o perioadă de cinci ani clădirea bisericii armenești cu toate construcțiile adiacente în scopul utilizări acestora în calitate de laboratoare pentru măsurări electrostatice. Solicitarea era condiționată de faptul că în acest timp urma „să fie finisată construcția noii clădiri a Institutului” menționat. În schimbul acestei favori, ICȘCUT asigura Ministerul de Cultură că „va efectua din bani proprii toate lucrările de reparație și reconstrucție preconizate”. În câteva luni după această solicitare, pe 31 mai 1973, clădirea bisericii cu acareturile adiacente era transmisă în folosință temporară ICȘCUT. Însă, în urma unui control efectuat pe 31 octombrie 1973, se adeverea că administrația Institutului a întreprins lucrări contrar prevederilor de reconstrucție. Drept urmare, Ministerul Culturii a reziliat contractul cu Institutul, iar în urma aprobării din septembrie 1973 a propunerii de proiect cu privire la restaurarea complexului arhitectural în cauză de către Consiliul Științifico-Metodologic Republican pentru Protecția Monumentelor de Cultură, lucrările propriu-zise de reconstrucție au început. Acestea s-au derulat pe parcursul a nouă ani, până în octombrie 1982.
   

    Secvență din interiorul Bisericii Apostolice Armene „Adormirea Maicii Domnului” . Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

8. Prin Hotărârea Comitetului Executiv al Consiliului Orășenesc Chișinău nr. 294 din 29 august 1974, lăcașului i-au fost atribuite 0,70 ha de teren drept spațiu de protecție.
9. În pofida faptului că edificiului de cult armean i s-a suspendat activitatea religioasă, acesta a continuat să-i adune pe toți armenii din RSSM, devenind simbolul păstrării unității spirituale și identitare a acestora – „comunitatea armeană tot timpul s-a adunat în preajma bisericii, chiar și atunci când era închisă” (interviu realizat de Lidia Prisac la 25 mai 2012 cu Ghenadi S. Babaian, vicepreședintele Comunității Armene din Moldova).
   

   Secvență din exteriorul Bisericii Apostolice Armene „Adormirea Maicii Domnului”. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

10. 

    10. După proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), când s-au constituit premise favorabile pentru promovarea pluralismului religios, comunitatea armeană a intrat în posesia Bisericii Armenești în 1992. Biserica și-a reluat activitatea la 19 iunie 1993, când a fost inaugurată de șeful Eparhiei Moscovei și a Nahicevanului, în prezența înalților demnitari, urmând să fie slujită de un preot repartizat de Patriarhia Armeană de la Etchimiadzin.

     Lidia Prisac, doctor în istorie

    Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

    Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-biserica-apostolica-armeana-sfinta-maica-domnuluidin-chisinau_19035

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI

VITALIE POSTOLATI („OMUL CARE NE LUMINEAZĂ”)

Motto: „Științele sunt uși, iar cheile lor sunt cercetările ”.

Anton Pann (1790–1854), poet, profesor, compozitor

   Academicianul (3 aprilie 2007) Vitalie Postolati s-a născut la 19 iulie 1937 în s. Ţekinovka, rn. Iampol, Ucraina, în familia agricultorilor Vera Feodosievna Postolati (Doncenko) și Mihail Savovici Postolati. Absolvă Tehnicumul de Mecanizare şi Electrificare a Agriculturii din Soroca (1956), apoi Institutul de Electrificare a Agriculturii din or. Melitopol, Ucraina (1961). În 1968 s-a angajat la Secția de Energetică Cibernetică (actualmente, Institutul de Energetică al Academiei de Ştiințe a Moldovei, creat cu aportul dlui V. Postolati în 1984, organizație unde a exercitat și funcția de director 1986–1990, 2004–2010). Chiar de la începutul activității manageriale a anunțat colectivul științific că nu va fi superiorul lor, ci colegul lor. Singura condiție cerută a fost faptul ca angajații să lucreze conștiincios. Drept urmare, s-a angajat într-o activitate științifică, inovativă și managerială intensă. În perioada în care a administrat instituția științifică din domeniul energeticii a tins să coaguleze un colectiv de cercetători științifici din diverse domenii de cercetare: economie, matematică, fizică etc. Inițial, mulți dintre colegii de breaslă nu înțelegeau această opțiune, însă savantul argumenta: Avem de învățat multe lucruri utile de la acești specialiști! În timp, această clarviziune și deschidere spre oameni și alte domenii ale cunoașterii s-au justificat pe deplin, lucru valorificat prin lucrări științifice de valoare, brevete de invenție elaborate prin prismă inter/trans/multidisciplinară. Se bucură de un larg prestigiu social. Îi place să lucreze cu tinerii cercetători științifici, iar tinerilor cercetători științifici – cu distinsul savant. Modestia și înțelepciunea acestui Om mare, specialist consacrat în reţele electrice și sisteme energetice, fondatorul școlii științifice de linii electrice dirijate, este legendară, astfel încât este numit, pe bună dreptate, la propriu și la figurat, „omul care ne luminează” (după profesorul universitar Valeriu Dulgheru) sau „cel mai energic cercetător al energeticii” (după academicianul Ion Tighineanu).

Viitorul academician Vitalie Postolati (primul din stânga, rândul doi) împreună cu mama Vera Feodosievna Postolati (Doncenko), tata Mihail Savvovici Postolati și fratele Anatoli. Arhiva privată a familiei Postolati

Academicianul Vitalie Postolati consideră că omul de știință trebuie să aibă condiții optime de cercetare. Să nu fie supus ingerințelor economice, sociale, ideologice, presiunilor politice. Rezultatele cercetării nu sunt de bătaie scurtă, ele se constată în timp. Este autor a circa 350 de lucrări științifice, inclusiv opt monografii. A obținut 28 de certificate de autor în URSS (invenții) și 21 de brevete de invenţie de peste hotare, inclusiv în Anglia, Canada, Germania, Japonia, Franţa, SUA, Suedia. La șase teze de doctorat a fost conducător ştiinţific, iar la două teze de doctor habilitat – consultant ştiinţific.

Postolati (al patrulea din stânga), student în anul doi la Facultatea de Electrificare a Institutului de Mecanizare şi Electrificare a Agriculturii din Melitopol, Ucraina, 2 martie 1958. Arhiva privată a familiei Postolati

Domeniul de activitate al academicianului V. Postolati – energetica – este continuat de fiica Elena Bîcova, doctor în științe tehnice, și nepotul Vitalie, care i-a moștenit și prenumele.Savantul este îngrijorat de faptul că se investește foarte puțin în sistemul energetic al Republicii Moldova. În 1990, sectorul energetic al RSS Moldovenești a atins apogeul. Se produceau (!) circa 15 miliarde kWh , iar 7 miliarde kWh se exportau în Bulgaria. În prezent, Republica Moldova (inclusiv cu teritoriile din stânga Nistrului) abia de produce 5,3 miliarde kWh de energie electrică.

Muzica – o mare pasiune în viața viitorului academician, 1957. Arhiva privată a familiei Postolati

Biografia savantului este una plină de umanism, ancorare în valorile eterne ale familiei, pasiune pentru artă și sport, consacrare totală științei și inovării.

Performanțele intelectuale ale cercetătorului V. Postolati au mers în aceeași direcție cu cele fizice. Stadionul Central Republican, 1972. Arhiva privată a familiei Postolati

1. Bunica pe linie maternă – Maria Donceko – a avut nouă fete și trei băieți. Era mamă eroină, fiind decorată cu medalie de aur. Bunica pe line paternă – Parascovia Postolati – a avut două fete și un băiat. Strămoșii academicianului Postolati, pe line paternă, au fost de viță română.
   

   V. Postolati în cercetări științifice, 1977. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 0001

   2.Familia a reușit să supraviețuiască foametei din anii 1946–1947 datorită peștelui și scoicilor din Nistru. Mama îl lua la centrele de alimentare pentru a primi un pahar de crupe de porumb.

   V. Postolati în discuții privind perspectivele energetice ale RSS Moldovenești, circa 1980. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 00019

   3. Prima experiență în domeniul electrificării a avut-o la casa bunicilor și la cea părintească.

   V. Postolati (în dreapta), M. Chiorsac (în centru), I. Comendant (în stânga) la mostra LEA, 1977. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00200

   4. Perioada studenției la Tehnicumul de Mecanizare şi Electrificare a Agriculturii din Soroca (aflat la o distanță de 2 km de Nistru) a fost una dificilă. Zilnic trebuia să traverseze fluviul Nistru, care are curenți rapizi de apă (satul natal se afla vizavi de orașul Soroca). În timpul verii, dacă nu funcționa transportul fluvial, era nevoit să treacă Nistrul înot, iar iarnă – pe gheață (uneori fragilă). Întârzierile la școală erau strict interzise.

   Mostra captatorului solar de producere combinată a energiei electrice și termice sub formă de apă caldă elaborată în Laboratorul de surse netradiționale de energie al Institutului de Energetică al AȘM. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00204

   5. Faptul că academicianul V. Postolati este într-o condiție fizică bună se explică prin modul sănătos de viață pe care continuă să-l practice. Până în prezent îmbină armonios sportul, arta și cercetarea. A practicat genurile sportive halterele, canoea. A cântat la acordeon, baian. A interpretat muzică clasică, dar a și improvizat. Cele trei cântece pe care le interpreta la acordeon puteau asigura o efervescență agreabilă la orice ceremonie și atmosferă de agrement. Melodia preferată pe care o interpreta era „Valurile Dunării”. În 1955, la o nuntă a romilor a câștigat chiar 25 de ruble.

   Vitalie Postolati, fondatorul Laboratorului de linii electrice dirijate, 10 iulie 2017. Foto: Ion V. Xenofontov. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00188d

   6. Savantul și ciorba. În 1961, V. Postolati a fost delegat la șantierul Centralei Electrice Raionale de Stat din Moldova (CERSM). Atunci, V. Boico, viitorul general, i-a făcut colegului său de serviciu un cadou prestigios și de preț – o pereche de cizme de gumă, care ulterior i-au fost foarte utile la muncile de pe șantier. La Centrală a activat în funcția de inginer, șef de schimb la hală, până în anul 1966. Într-o toamnă, în zi de voluntariat (de voskresnik), la construcția infrastructurii energetice au fost antrenați circa 1000 de comsomoliști din diverse raioane ale RSS Moldovenești. Pentru a face față acestui număr impunător de oameni, la propunerea lui V. Postolati, a fost reconstruită o cantină și adus un cazan special de 700 litri pentru a pregăti ciorbă pentru gurile înfometate ale participanților. Președinții de colhoz din împrejurimi au sacrificat porcine, orătănii pentru prânzul voluntarilor. Participanții la lucrări însă nu au fost preîntâmpinați că vor avea parte de prânz. Fiecare venise cu torba cu mâncare de acasă. Când voluntarii au fost invitați la masă, nimeni din ei nu venise. Atunci administratorul cantinei s-a înfuriat pe V. Postolati, organizatorul prânzului, și i-a zis: Ori mănânci singur toată ciorba, ori te fierb în ea cu tot cu cazanul tău cel nou!…Iar localnicii de prin satele din împrejurimi trei zile au mâncat din ciorba copioasă … Actualmente, CERSM este una dintre cele mai mari centrale termoelectrice din regiune, având capacitatea de generare de 2520 MW.

   Vitalie Postolati, cu gândul la noi proiecte științifico-inovaționale, 10 iulie 2017. Foto: Ion V. Xenofontov. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00189d

   7. În 1964, la Dnestrovsc, la marcarea unei sărbători, având o exaltare sufletească, V. Postolati a decis să arboreze drapelul RSS Moldovenești pe coșul de fum al centralei cu o înălțime de 60 m. Spre zori de zi, el s-a urcat pe turn, a instalat drapelul. La coborâre i-a fost mult mai dificil… Când șeful șantierului văzuse drapelul, era foarte revoltat și a început căutările cine a făcut un astfel de act necugetat. Dar V. Postolati nu și-a recunoscut fapta, drapelul a stat arborat mult timp. Deoarece nimeni nu s-a încumetat să urce la o așa înălțime.

   Coliţă și timbru consacrate academicianului Vitalie Postolati. Cod: „Poșta Moldovei”: 962, 964; formatul coliţei: 134 × 202 mm; formatul timbrului: 34,00 х 34,00 мм; perforația: 13;  emisă: Întreprinderea de Stat „Poșta Moldovei”;   tiraj:  limitat – 80 de exemplare; design și concepția: Vladimir Babici; sursă: Arhiva privată a acad. Vitalie Postolati

   8. De mai mulți ani, acad. V. Postolati este membru al Asociației Științifice „Nicolae Milescu Spătarul”, are preocupări în domeniul istoriei. Savantul consideră că istoria este experiența generațiilor, care ne poate învăța foarte multe lucruri utile. Dorește să editeze monografia satului, localitatea în care și-a petrecut copilăria și a acumulat mai multe materiale despre baștină, izvoare inedite, documente de arhivă etc. Povestește că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în localitatea natală au decedat 300 de oameni. Toate familiile au fost afectate de flagelul militar. Toată familia academicianului se proteja în gropile de la bombardamente în timpul raidurilor aeriene. Satul natal este o societate multietnică până în prezent, aici locuiesc moldoveni, ucraineni, ruși, polonezi, evrei. În Ţekinovka există un cimitir vechi evreiesc. Vechea biserică a fost afectată de inundațiile din anii 1930, actualmente este contruită o altă biserică în centrul satului. Satul este destul de mare, cu 3000 de locuitori, cu o infrastructură bine pusă la punct. Există și o centrală fotovoltaică de 3MW.

   Acad. Vitalie Postolati decorat cu Medalia „Meritul Ştiinţific” a AȘM. Foto: Ion V. Xenofontov, 19 iulie 2017. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00238

   9. Principalul domeniu de cercetări al academicianului Vitalie Postolati îl constituie liniile electrice dirijate (LED) cu capacitate de trafic sporită. Ele reprezintă o perspectivă și o nouă direcție în domeniul transmisiei energiei electrice. Liniile pot fi utilizate pe larg ca structuri de intrasistem (rețele interne) și intersistem (interconexiuni) de diferite tensiuni. În Republica Moldova funcționează multe astfel de linii – 600 km linii de 10 kV și 74 km linii de 110 kV (începând cu anul 1976). Lucrările academicianului și laboratorului pe care îl conduce la Institutul de Energetică în domeniul liniilor electrice dirijate au adus beneficii economice de 12 miliarde de dolari SUA. Această sumă acoperă finanțarea Institutului de Energetică (și nu numai a acestui institut) pentru 50 ani de activitate în continuare.

   Academician Vitalie Postolati : Biobibliografie / Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Bibl. Şt. (Inst.) “Andrei Lupan” ; ed., red. şt.: Constantin Manolache ; coord.: Elena Bîcova ; resp. ed.: Ion Valer Xenofontov ; bibliogr.: Janna Nicolaeva, Lidia Zasavițchi.– Chişinău : Biblioteca Ştiinţifică (Institut) “Andrei Lupan”, 2017 (F.E.-P. “Tipografia Centrală”). – 288 p. ISBN 978-9975-3131-7-9. 016:[620.9+929(478)]=135.1=161.1 A 15

   Foto: Eugenia Tofan, 19 iulie 2017.10. Savantul are interese de cercetare și în alte domenii științifice. În special, o rezonanță importantă a activității sale au avut rezultatele de evaluare a impactului tarifelor asupra indicatorilor macroeconomici ai Republicii Moldova.

  Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-vitalie-postolati-omul-care-ne-lumineaza_18852

Spații ale memoriei private și memoriei colective

 ZECE CURIOZITĂŢI DESPRE MUZEUL PRIVAT AL FAMILIEI JURAVSCHI

Motto: „Trebuie să-i mulțumim Domnului și celor care ne înconjoară.

Toți cei care ne înconjoară să fie sănătoși, să fie bine.

Iar noi să-i putem susține și încuraja”.

Nicolae Juravschi, dublu campion olimpic

Casa privată a familiei Juravschi din sectorul Centru al municipiului Chișinău este una frumoasă și îngrijită cu mult suflet și inspirație de către stăpânii acesteia, Nicolae și Lucia Juravschi. Munca stăpânului – Nicolae Juravschi, dublu campion olimpic – se observă în exterior: mica grădină inundată cu iarbă de gazon, flori și copaci (În sezonul cald aici se cultivă chiar roșii și castraveți), micul lac artificial și o fântână (Apa constituie acea materie care l-a propulsat pe marele sportiv spre culmile olimpice!). Atunci când gospodarul se află în afara Republicii Moldova, primul lucru de care se interesează este sănătatea celor dragi, apoi întreabă dacă mica grădină are nevoie de îngrijiri suplimentare. Este o condiție firească a omului care vine din eternitatea mediului rural, cel care vede rostul său pe pământ în faptul că trebuie să crească și să educe un copil (În cazul familiei Juravschi, acest rost este întreit!), să sădească un pom, să facă o casă și să zidească o fântână. Fântâna, de exemplu, în mentalul colectiv este asociată cu „un loc sacru și social”.

Dacă trecem în universul domestic mai apropiat, cel din interiorul domiciliului, constatăm rafinamentul și gustul unei doamne elegante, stăpâna casei, Lucia Juravschi. Toate lucrurile sunt bine aranjate și alese cu multă grijă. Vom poposi însă într-un segment aparte al casei, unul deosebit în spațiul pruto-nistrean. Este vorba de muzeul (din gr. mouseion – „templul muzelor”) privat al familiei Juravschi. Acesta constituie o spațialitate sacră pentru căminul familiei olimpice, dar și o memorie conservată și transmisă generațiilor pentru un succes unic atât în sportul autohton, cât și în cel mondial.

1. Ideea și conceptul formării acestui muzeu îi aparține doamnei dr. în economie Lucia Juravschi, soția sportivului de performanță Nicolae Juravschi. Cunoscând valoarea și truda pe care a depus-o soțul – Nicolae Juravschi – în lungul și dificilul traseu olimpic, a dorit să fixeze tezaurul memoriei pentru familie, apropiați, dar și pentru publicul larg, atributele și exponatele victoriilor obținute de campionul invincibil. La întrebarea noastră referitoare la cadrul cronologic de instituire a muzeului doamna Lucia Juravschi ne-a răspuns prompt și cu demnitate: „Odată cu formarea familiei, iar pe parcurs s-a tot completat!”. Organizarea unui muzeu privat de acest gen constituie un element increat al tradițiilor din familiile de nobili occidentali. Recentele cercetări genealogice efectuate de dr. Alexandru Furtună de la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei relevă faptul că, pe filieră paternă, Nicolae Juravschi este descendent din neam de nobili polonezi de la Cetatea Albă.

Zona centrală a muzeul privat al familiei Juravschi. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

2. Inițial, medaliile olimpice, cele de la campionatele mondiale, ale URSS ș.a. erau păstrate în cutii pentru încălțăminte… Astfel, „consiliul familiei” prezidat de doamna Lucia Juravschi a decis instituirea unui muzeu privat la domiciliu. În acest sens a fost organizat un spațiu special și pregătit mobilierul necesar. Expoziția muzeală include un ansamblu de obiecte autentice etalate pentru vizualizare. După tipologia muzeografică, include mai multe dimensiuni și poate fi considerată una a familiei, didactică, culturală, ramurală (în domeniul sportului) etc.

Cele trei medalii olimpice – apogeul carierei sportive – captivează atenția. Sub medalii se află originalul compoziției sculpturale „Dubloul Olimpic Nicolae Juravschi și Victor Reneiski”. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

3. Cele circa 200 de medalii obținute în urma competițiilor sportive sunt grupate și plasate cronologic după tematica competițiilor sportive. Ansamblul de medalii olimpice (două din aur cucerite la Seul în 1988 și una din argint cucerită la Atlanta în 1996) din raza centrală a muzeului privat este cel care scoate în evidență importanța, valoarea și unicitatea acestui muzeu. Cele trei medalii olimpice – apogeul carierei sportive – captivează atenția și marchează un jalon esențial în destinul campionului invincibil.

Sculptorul Veaceslav Jigliţchi cu Trofeul CIO „Sport et Art/Sport and Art”. Foto: Ion V. Xenofontov, 22 noiembrie 2016

4. Sub medaliile olimpice se află și originalul compoziției sculpturale „Dubloul Olimpic Nicolae Juravschi și Victor Reneiski”, executată de cunoscutul sculptor Veaceslav Jigliţchi în anul 2014. Sculptura are o greutate de 15 kg, lungimea – 43 cm și înălțimea – 35 cm. Pe o parte laterală are reprezentate cercurile olimpice, iar pe alta – semnătura sculptorului Veaceslav Jigliţchi. Replici ale acestei sculpturi (mai mici ca dimensiune), realizate la fel în atelierul sculptorului Veaceslav Jigliţchi, au fost oferite în calitate de trofee învingătorilor Regatei Internaționale de Caiac-Canoe „Golden canoe – Juravschi, Reneiski” în anii 2015 și 2016. Compoziția sculpturală „Dubloul Olimpic Nicolae Juravschi și Victor Reneiski” a fost recunoscută și apreciată de Comitetul Internațional Olimpic drept o lucrare de artă de înaltă valoare. Acest fapt a fost materializat prin înmânarea Trofeului CIO „Sport et Art/Sport and Art” sculptorului Veaceslav Jigliţchi în același an de executare a lucrării.

Cele 11 medalii de la Campionatele Mondiale ale lui Nicolae Juravschi. Foto: Lucia Juravschi, 3 iunie 2017

5. Epopeea sportivă este ilustrată și prin secvențe foto de la competițiile performerului. Fotografiile sunt plasate la nivelul superior al exponatelor și atributelor. Materialul ilustrativ este completat și de diplomele ce consemnează victoriile olimpice. Acestea sunt plasate în calitate de exponate.

În total, în spațiul memoriei și recunoașterii valorice sunt plasate circa 200 de medalii obținute în urma competițiilor sportive. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

6. În muzeul privat al familiei Juravschi se păstrează următoarele lucrări artistice, oferite în dar cu ocazia unor evenimente marelui campion de către prieteni, instituții: a) Marina Grosu, Binecuvântarea mamei, ulei, pânză, 140 x 100 cm, 2014, dăruită de către dr. prof. univ. Boris Boguș și soția acestuia Elena cu ocazia jubileului de 50 de ani al „Leului Canoei”; b) Pascaru-Goreanu, Canoistul Nicolae Juravschi, ulei, pânză, 70 x 50 cm, 2014, dăruită de Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv, la fel, cu ocazia consemnării a 50 de ani ai lui Nicolae Juravschi. Are inscripționat pe verso următorul text: „Celebrului sportiv, fost elev LIRPS. Cu admirație, colectivul Liceului”; c) compoziția „Nicolae Juravschi și Victor Reneiski în barcă” (sus) și „Prietenia legendară dintre campionii Nicolae Juravschi și Victor Reneiski în barcă” (jos), lemn, 2013. Lucrarea a fost ofertă în calitate de cadou lui Nicolae Juravschi de către partenerul său de canoe Victor Reneiski cu ocazia consemnării a 25 de ani de la victoriile din Seul.

Compoziția „Nicolae Juravschi și Victor Reneiski în barcă” (sus) și „Prietenia legendară dintre campionii Nicolae Juravschi și Victor Reneiski în barcă” (jos), lemn, 2013. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

7. O altă categorie de exponate sunt cele trei mascote de la Jocurile Olimpice de la Seul, Barcelona și Atlanta. Prezintă interes și ecusoanele ce atestă participarea „Leului Canoei” la competițiile sportive.

Atmosfera olimpică din muzeul privat este întreținută și de replici ale sculpturilor și ceramicii elene. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

8. În calitate de exponat se păstrează Torța olimpică Vancouver 2010 și Torța olimpică de la Londra 2012.

Stema familiei Juravschi, 2016. Autor: Silviu Andrieș-Tabac, pictor: Tudor-Radu Tiron

9. În muzeu se află și o mică bibliotecă constituită din apariții editoriale (ziare, reviste, cărți etc.) referitoare la viața sportivă a lui Nicolae Juravschi.

Drapelul familiei Juravschi, 2016. Autor: Silviu Andrieș-Tabac, pictor: Tudor-Radu Tiron

10. Tot aici se păstrează stema și drapelul familiei, elaborate în anul 2016 la inițiativa familiei de către doctorul în istorie Silviu Andrieș-Tabac, Heraldist de Stat, și desenată de pictorul-heraldist bucureștean Tudor-Radu Tiron. „Cele două noi simboluri au menirea să contribuie la consolidarea familiei în plan orizontal și vertical, punând accentul pe valorile spirituale nobile și demne de a fi transmise din generație în generație” (după Silviu Andrieș-Tabac).

Inițiatorul și fondatorul Regatei Internaționale de Caiac-Canoe „Golden Canoe – Juravschi, Reneiski” acordă un interviu. Foto: Ion V. Xenofontov, 24 septembrie 2016

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂŢI DESPRE ORAȘUL ORHEI

Motto: „Cel ce-și viclenește moșia și neamul,

mai rău decât ucigașii de părinți să se certe”.

Epigraf de pe  monumentul consacrat lui Vasile Lupu (1634–1653),

cuvinte atribuite domnitorului

Monumentul lui Vasile Lupu din fața Consiliului Raional Orhei. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

            Orașul Orhei, situat în proximitatea râului Răut, se află la o distanță de 46 km de capitala Republicii Moldova. Este una dintre cele mai vechi localități din spațiul pruto-nistrean. Potrivit unor autori, toponimicul ar proveni de la vocabula ungurească var (Vartely), ceea ce ar semnifica oraș, cetate, loc păzit. Potrivit unei legende, numele de Orhei ar proveni de la cel al legendarului Orfeu, considerat cel mai mare poet al tuturor timpurilor. Până la mijlocul sec. XVI, Orheiul (Orheiul Vechi) era situat în perimetrul satelor actuale Butuceni și Trebujeni. Noul Orhei este atestat documentar în 1554. În perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634–1653)  au loc o serie de acțiuni ce reanimează viața localității, una dintre cele mai importante din partea de est a Țării Moldovei. A fost edificată Biserica „Sfântul Dumitru”, înălțată între anii 1632 și 1636 și sfințită în 1637, cu prilejul sosirii domnitorului Vasile Lupu la Orhei, reședința sa de vară. Tot în această perioadă a fost refăcut heleșteul din valea Răutului. În 1653, Paul de Alep scria în jurnalul de călătorie despre Orhei: „casele sunt din piatră și lemn, iar străzile pavate cu scânduri, cum erau și la Iași”. Prin orașul Orhei trece și râulețul Ivanos (sau Orhei), descris de către domnul erudit al Moldovei (1710–1711), Dimitrie Cantemir (1673–1723). În anul 1835, orașul Orhei a devenit centru de județ. A avut loc o majorare a numărului populației, de la 2 100 în anul 1819, 12 300 – în 1897, 14 800 (inclusiv 7 000 de evrei, 5 000 moldoveni) – în 1902. În 1907, localitatea avea deschis un gimnaziu de fete cu patru clase, transformat peste trei ani în liceu cu șapte clase. La 25 martie 1918, cei 52 de consilieri ai Adunării Zemstvei din Orhei au votat în unanimitate Moțiunea de Unire a județului Orhei cu România. În anii 1918–1940 și 1941–1943, Orheiul a fost centru de județ al Basarabiei, iar în anii 1940–1941 și 1944–1947 – centru de județ al RSS Moldovenești. Orașul a fost grav afectat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada postbelică, Orheiul a fost unul dintre centrele raionale importante ale Moldovei sovietice. Potrivit datelor recensământului populației din anul 2014, numărul total al populației din Orhei îl constituia 21 065 de oameni, inclusiv 11 033 de sex feminin și 10 032 de sex masculin.

1. „Iarcașii din Orhei” sunt menționați în poemul „Dan, căpitan de plai” (1875) al „bardului de la Mircești”, Vasile Alecsandri (1821–1890).
2. La 1 august 1940, după intervenția sovietică, la Orhei și-a început activitatea Organizaţia ,,Majadahonda” (numele asociat cu localitatea spaniolă, unde voluntarii orheieni au luptat în timpul războiului civil, anii 1936–1939), prima mișcare antisovietică din RSS Moldovenească. Circa 30 de tineri de la Liceul ,,Vasile Lupu” şi de la Şcoala de Fete ,,Regina Maria” din localitate, în octombrie 1940, – susținuți de profesorii lor Dumitru Munteanu, Maria Majaru, Vasile Mahu, fostul director al Liceului (1919–1938), primar al orașului Orhei (1938–1940) – au depus jurământ de credinţă pe tricolor. Frații Anatol și Victor Guma au fost aleși lideri ai organizaţiei. S-au constituit patru echipe care inscripționau prin oraș lozinci antisovietice. Mai mult ca atât, au arborat tricolorul pe o serie de edificii administrative, inclusiv clădirile NKVD, ale comitetului raional de partid, pe fosta clădire a primăriei etc. În curând, autoritățile alertate au anunţat că ,,organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă” a tineretului din Orhei a fost deconspirată şi înlăturată. În iunie 1941, la Chişinău, Tribunalul Districtului Militar Odesa a condamnat la pedeapsă capitală prin împuşcare o parte din tinerii considerați ,, spioni şi trădători de ţară” şi ,,duşmani ai poporului”. O parte dintre cei condamnaţi au fost îmbarcaţi în trenuri marfare, iar penitenciarul din Orhei a fost incendiat, 11 tineri rămaşi în clădire au ars de vii. Cei care la acel moment nu atinseseră majoratul au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pentru o perioadă cuprinsă între 10 și 25 de ani. Doar Oleg Frunză a supraviețuit în gulagurile sovietice, stabilindu-se ulterior cu traiul în România (după dr. conf. univ. Valentin Burlacu).
3. Monumentul lui Vasile Lupu este unul din elementele simbolice ale orașului Orhei. Sculptura din bronz îl are drept autor de profesorul bucureștean Oscar Han (1891–1976), monumentul, realizat la Turnătoria „I. Guran” din București, a fost inaugurat la 11 noiembrie 1937, fiind direcționat spre Chișinău. În 1940, împreună cu monumentul lui Ștefan cel Mare, a fost evacuat la Vaslui, iar la 1942 a fost readus în Orhei. În 1944 a fost demontat și evacuat la Craiova, la fel cu monumentul lui Ștefan cel Mare. S-a pus problema topirii acestor opere de sculptură. S-a reușit evitarea distrugerii acestor monumente printr-un tertip. Despre monumentul lui Vasile Lupu s-a afirmat că este al hatmanului Bogdan Hmelnițki (1595–1657)… O perioadă a fost plasat în curtea Bisericii „Sfântul Dumitru”. Din anul 2001 se află în fața Consiliului Raional Orhei. Se zice că în consiliul local reprezentantul bisericii a fost de acord condiționat cu transferul monumentului din curtea bisericii…, ca acest monument să nu fie înlocuit cu cel al lui V.I. Lenin…
4. Între anii 1945–1964, proiectul de sistematizare a orașului Orhei a fost elaborat de Robert Curț (17.12.1911, Vladikavkaz, Osetia de Nord – 24.04.1980, Chișinău), arhitectul-șef al orașului Chișinău (1944–1951) și al „Moldghiprostroi” (1951–1971). Tot R. Curț este și arhitectul monumentului lui Vasile Lupu.
5. În 1973, în Orhei funcționau 10 instituții preșcolare; șapte școli de cultură generală, în care erau educați 1 640 de copii; cinci școli medii, o școală de opt ani și o școală primară. În aceste instituții activau 323 de învățători și 5154 elevi. La Școala Pedagogică învățau 589 de studenți, iar la cea de medicină – 481.
6. În prezent, orașul trece printr-o epocă de salubrizare. Niciodată orașul nu a fost atât de bine îngrijit și întreținut. Localitatea a fost ornată cu spații verzi, iluminată, s-au reparat drumuri. Acest lucru, este adevărat, se constată, în mod special, în zona centrală a urbei. Pe măsură însă ce te îndepărtezi de raza centrală a orașului, lucrurile ușor se modifică…
7. Se constată o stare de nervozitate, spirit nervos, care marchează Orheiul. Dacă dorești să fotografiezi Primăria Orhei, dintr-o simplă curiozitate, ca turist, te poți aștepta la un paznic agitat care va încerca disperat să afle „ieșirile” fotografului… Oamenii își ascund fețele atunci când încerci să surprinzi zonele publice în obiectivul aparatului de luat vederi. Pe pereții Complexului Sportiv Raional poți „lectura” o inscripție cu caracter duplicitar: de unitate, însă și cu nuanțe revoluționare. Este vorba de deviza bilingvă, despărțită de Stema de Stat a Republicii Moldova, „Toți pentru unul și unul pentru toți/Один за всех и все за одного”. Deasupra acestui text este scris „Moldova/Orhei”. Stadionul, în esență, constituie un spațiu ce instigă la revoltă, violență.
8. Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, înființat în orașul Orhei în anul 1993, este prima instituție de învățământ din Republica Moldova acreditată la nivelul învățământului gimnazial și liceal la profilul umanistic și real (2003). Școala nu dispune de clase primare (clasele I–IV). Instituția a fost absolvită de 2 300 de tineri, 18 promoții de bacalaureat, care ulterior s-au manifestat/se manifestă activ în viața politică, administrativă, culturală etc. În prezent, numărul total al elevilor din școală se cifrează la 386. Instituția dispune de șapte table interactive și cabinete multimedia (donate de Coreea de Sud). Liceul este singura instituție din oraș care nu a beneficiat de sprijinul Primăriei. În instituția de învățământ nu se percep taxe suplimentare. Singura cheltuială acoperită de părinți o constituie angajarea îngrijitoarei de spații. Eugenia Bulat, directoarea școlii din 1993, conduce cu dăruire un colectiv format din 34 de profesori, inclusiv șase cu grade didactice superioare.
9. Orheiul este printre puținele localități din Republica Moldova care dispune de o cronică întreținută cu acuratețe de către o persoană avizată. Este vorba de jurnalul elaborat din iunie 1987 de către muzeograful și istoricul Valentin Golub. Autorul, în virtutea activității profesionale pe care a exercitat-o cu multă însuflețire, fiind director (1987–2006), muzeograf (2006 – 2016) la Muzeul de Istorie și Etnografie din orașul Orhei (instituția muzeală activează din 8 octombrie 1954, în fosta casă particulară a inginerului serviciului tehnic al prefecturii Orhei, Mircea Bengulescu), a inclus informații complexe din toate dimensiunile vieții publice și private a localității și a regiunii Orhei.
10. Valentina și Alexandru Radu reprezintă un simbolul socio-identitar al orașului Orhei. Foștii profesori, cu o vestimentație specifică, parcurg zilnic un itinerar identic pe străzile urbei. Au un program relativ fix, cuplul admirând monumentele de istorie, artă și arhitectură ale orașului și întreținând discuții din marea lor poveste de viață decursă, în mare parte, în perimetrul Orheiului.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Vadim Macaru, student la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova

Cele șapte surori evreice: Rivke, Gitel, Feige (Fanny), Dvore, Sore, Chava, Chane. Fotografie realizată în Studioul Loshakov, Orhei, Basarabia, 1909. Sursă: http://www.jewishledger.com/2014/11/suitcase-unpacked-new-exhibit-yale-reconstructs-jewish-familys-migration-america/

Fosta clădire a Adunării Zemstvei Județului Orhei. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Basorelieful pedagogului-martir Vasile Mahu (1878–1943). Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

O întâlnire a redacției „Moldova Socialistă” cu studenții de la Școala Pedagogică din Orhei, anii 1970. Arhiva curentă a redacției „Moldova Socialistă”

În perioada sovietică, edificiul Bisericii „Sf. Nicolae” era destinat activităților sportive. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Eugenia Bulat este directoarea Liceului Teoretic „Onisifor Ghibu” de la înființarea instituției. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Parcul Ivanos a fost inaugurat cu mult fast în august 2016, în prezența a circa 10 000 de oameni. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Comerț stradal în Orhei. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Cronicarul Orheiului Valentin Golub mai inscripționează o informație inedită în „Jurnalul Orheiului”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

ZECE CURIOZITĂȚI DIN ISTORIA UNIVERSITĂȚII DE STAT DIN MOLDOVA

Motto: „Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare

decât cei care le dau viața; de aceea, pe lângă viață,

dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i”.

Aristotel (384 î. Hr. – 7 martie 322 î. Hr.), clasic al filosofiei universale

Universitatea de Stat din Moldova, cea mai veche instituție de profil din Republica Moldova, reprezintă o platformă a excelenței didactice, științifice și intelectuale. Prin potențialul uman valoros a adus o contribuție substanțială la edificarea instituțiilor de învățământ superior, la crearea elitei culturale și politice a Republicii Moldova. Creată după cel de-al Doilea Război Mondial, instituția și-a consolidat pas cu pas potențialul uman, logistic și infrastructura de educație și cercetare. Este alma mater a președinților de țară, a prim-miniștrilor, miniștrilor, ambasadorilor, savanților, oamenilor de cultură, a zeci de promoții. În anii 1930 au existat unele idei de constituire a unei universități în Basarabia. Deschiderea unei instituții polivalente, care alături de dezideratul didactic avea și unul de cercetare, era inedită în spațiul vizat.

Makari Radul (1910–1971), comisar al poporului pentru învățământ în RSS Moldovenească, a susținut ideea înființării unei universități în Moldova încă în anul 1944. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00064d

1. La 23 septembrie 1944 Biroul CC al PC (b) al Moldovei a decis organizarea la Chișinău a Universității de Stat din Moldova pe baza Institutului Pedagogic din Chișinău. Se miza pe pregătirea de „lucrători științifici și specialiști de înaltă calificare, mai ales din rândurile populației băștinașe care cunoștea limba moldovenească”. Această hotărâre a fost însă abandonată, pe parcurs modificându-se și denumirea instituției, în Universitatea de Stat din Chișinău (denumire deținută până în anul 1989). Deschiderea universității, la fel ca și a Bazei Moldovenești a Academiei de Științe a URSS (instituită în 1946) a fost trenată de insuficiența cadrelor calificate (aceștia nu dispuneau de spațiu locativ), a studenților, lipsea un suport tehnico-material și logistic. La fondarea universităților în republicile unionale, inclusiv în RSFS Rusă, se prevedea finanțarea din partea Sovietului de Miniștri al URSS, ulterior universitățile trebuiau să fie asigurate din bugetul republicii respective.

Postul de radio Basarabia, 1939 (în prezent, blocul nr. 4 al Universității de Stat din Moldova). Sursă: http://artdeco-modernist.blogspot.com

2. După mai multe proiecte de amplasare a campusului universitar s-a decis ca noul sediu al Universității de Stat din Chișinău să fie amplasat în perimetrul străzilor N. Pirogov (M. Kogălniceanu), Sadovaia (A. Mateevici), N. Gogol (Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni) și A. Pușkin. Anterior aici se aflau sediul Institutului Pedagogic (str. M. Kogălniceanu nr. 65), clădiri ale Ministerului de Interne și ale Ministerului Securității de Stat (str. M. Kogălniceanu nr. 67, str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni). Dacă Institutul Pedagogic a semnat actul de predare a imobilului în iunie 1946, atunci structurile de forță au transmis imobilele la balanța universității abia în anul 1950.

Blocul nr. 4 al Universității de Stat din Moldova (anterior, Postul de radio Basarabia). Foto: I.V. Xenofontov, 11 mai 2017

3. În 1946 s-au adoptat o serie de măsuri soldate cu deschiderea la 1 octombrie a Universității de Stat din Chișinău, iar la 21 decembrie același an a avut loc inaugurarea solemnă a instituției.

Arbore din curtea Universității de Stat din Moldova: Quercus Robur. Diametrul – 85 cm, înălțimea – 16 m. Plantat în anii 1820. Protejat de stat. Foto: I.V. Xenofontov, 18 mai 2017

4. S-au depus eforturi considerabile pentru a atrage specialiști din centre de învățământ superior care cunoșteau limba populației autohtone. S-a mizat, totodată, pe intelectualii din Lenigrad, Kiev, Moscova etc.

5. Primul angajat în schema de încadrare a Universității din Chișinău a fost F. Alifanov, prorectorul pentru problemele gospodărești (1946–1963), fost învățător în școală. În grupul de lucru de formare a universității au mai fost academicianul N. Dimo, profesorii A. Ablov, M. Pavlov și istoricul I. Grosul.

6. De la înființare, instituția a fost administrată de șapte rectori. Primul rector interimar (4 februarie 1946 – 19 martie 1951) al Universității de Stat din Chișinău a fost Ivan Leonov (1900–1972), membru de partid (1918), locțiitorul directorului Școlii Superioare de Diplomație din Moscova (august 1943 – ianuarie 1946), o persoană din afara RSS Moldovenești, fără titlu didactic și grad științific. Până în anul 1991, de jure rectorii erau numiți de Ministerul Învățământului Superior al URSS, însă, de facto – la recomandarea instituțiilor da partid unionale și republicane.

Dr. hab. Gheorghe Ciocanu, rectorul Universității de Stat din Moldova din anul 2007. Foto: I.V. Xenofontov, 17 mai 2017

7. Inițial, universitatea avea 320 de studenți. Primii studenți formau un mozaic de persoane de diferite vârste, etnii, pregătire intelectuală. Printre persoanele care urmau cursurile la universitate erau mulți militari, participanți la cel de-al Doilea Război Mondial. Frecvența era redusă – până la 30%. În anul de studii 1947–1948, nivelul de exmatriculare a constituit 19%. Autoritățile mizau pe deschiderea a nouă facultăți. La început în universitate erau cinci facultăți (Fizică și Matematică, Geologie și Pedologie, Biologie, Chimie, Istorie și Filologie). La cele 12 catedre activau 35 de cadre didactice.

Studenți în anul II ai Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova susțin un test. Foto: I.V. Xenofontov, 11 mai 2017

Studenți, șefi de promoție ai Universității de Stat din Moldova, asistă la ceremonia de deschidere a capsulei timpului, zidită în anul 1967. Foto: I.V. Xenofontov, 17 mai 2017

8. La 17 mai 2017, la Universitatea de Stat din Moldova a avut loc ceremonia de deschidere a unei capsule a timpului. E vorba de o scrisoare din noiembrie 1967, zidită la parterul blocului nr. 4 din cadrul instituției. Textul începe cu următorul mesaj: „Scumpi prieteni – tovarăși urmași! Tuturora celor care întâlnesc acum centenarul Marelui Octombrie, adresăm bunul și sincerul nostru cuvânt din secolul XX. Astăzi, în ziua semicentenarului Revoluției, noi facem bilanțul mărețului drum, parcurs de Patria Sovietică. Părinții și bunicii noștri au răsturnat țarismul și capitalismul. Slava legendarului crucișător „Aurora” a vestit începutul unei ere noi în istoria omenirii. Ei l-au văzut pe Lenin, au simțit călduroasa strângere de mână a lui Maksim Gorki, au ascultat înflăcăratele versuri ale lui Vladimir Maiakovski”. Din perspectiva contextului sociopolitic al timpului, autorii mesajului estimează că „istoria nu se întoarce îndărăt, omul merge înainte. Totul ce facem noi continuați și dumneavoastră. Noi vă testăm: întăriți și perfecționați societatea comunistă, sporiți bogăția și puterea marii noastre Patrii, dezvoltați știința, tehnica, cultura, luptați pentru progresul și fericirea omenirii”. Din „însărcinările colectivului”, textul a fost semnat de A. Medvedev, rectorul Universității de Stat din Chișinău, I. Racul, secretar al Comitetului de Partid al universității, V. Vojjova, președinte al Comitetului Sindical al universității, Andrei Bujoreanu, secretar al Comitetului Comsomolului al universității, G. Dănilă, președinte al Comitetului Sindical studențesc al universității. În capsula timpului a fost plasat un alt mesaj pentru centenarul Universității de Stat din Moldova, eveniment ce va avea loc la 1 octombrie 2046.

Mesajul din capsula timpului începe cu adresarea „Скумпь приетень – товарэшь урмашь!”. Foto: I.V. Xenofontov, 17 mai 2017

Andrei Bujoreanu, secretar al Comitetului Comsomolului al universității (1967), citește mesajul pe care l-a semnat cu 50 de ani în urmă. Foto: I.V. Xenofontov, 17 mai 2017

9. Universitatea de Stat din Moldova este punctul de pornire al Universității Tehnice din Moldova (1964), de restabilire a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (1966), al organizării Academiei de Studii Economice din Moldova (1991), al Academiei Teologice (1993).

Pe coperta 1 a cărții consacrate istoriei Universității de Stat din Moldova este prezentată clădirea Școlii Reale din Chișinău (în prezent, blocul nr. 1 al Universității de Stat din Moldova).

10. Cea mai recentă apariție editorială referitoare la evoluția istorică a Universității de Stat din Moldova a fost realizată de cadrele didactice de la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul instituției respective. Monografia „Istoria Universității de Stat din Moldova” (Chișinău, CEP USM, 2016, 740 p.) a fost elaborată de 14 istorici și pedagogi consacrați (dr. hab. prof. univ. Ion Eremia, dr. hab. prof. univ. Anatol Petrencu, dr. conf. univ. Liliana Rotaru, dr. hab. prof. univ. Pavel Cocârlă, dr. hab. prof. univ. Otilia Dandara, dr. conf. univ. Emil Dragnev, dr. conf. univ. Teodor Candu, dr. hab. conf. univ. Ion Gumenâi, dr. conf. univ. Sergiu Matveev, dr. conf. univ. Elena Moraru, conf. univ. Gheorghe Palade, dr. conf. univ. Virgil Pâslariuc, dr. conf. univ. Dumitru Sârghi, dr. hab. prof. univ. Valentin Tomuleț), fiind coordonată de dr. hab. prof. univ. Ion Eremia și redactată științific de dr. hab. prof. univ. Ion Niculiță. Este cea mai complexă, documentată, teoretizată și argumentată lucrare științifică referitoare la cea mai veche universitate din Republica Moldova.

                Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

IN MEMORIAM

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI

 ALEXANDRU CIUBOTARU (1932–2017)

(SAVANTUL CU VOCAȚII ARTISTICE)

Motto: „De multe ori oamenii ajung savanți la fel cum ajung să fie soldații:

numai pentru că nu sunt buni de altceva”.

Georg Christoph Lichtenberg (1742–1799), om de știință german

Cunoscutul savant Alexandru Ciubotaru, biolog-botanist, s-a născut la 20 februarie 1932, în s. Şipca, jud. Orhei, azi raionul Şoldăneşti, în familia Anei (19.I.1902–14.IX.1991) și a lui Andrei Ciubotaru (14.X.1902 – 09.IV.1940). S-a stins din viață la 26 aprilie 2017.

A avut un vis: să devină pictor, însă itinerarul vieții l-a adus în alt domeniu, în cel științific. S-a manifestat plenar în domeniul botanicii structurale, al embriologiei, cariologiei, citogeneticii şi biotehnologiei vegetale. A fost doctor habilitat în ştiinţe biologie (1971), profesor universitar (1973). Membru corespondent (1976) şi membru titular (1992) al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. A activat în funcția de director al Grădinii Botanice (Institut) a Academiei de Știinţe a Moldovei (1964–1987; 1996–2006) și al Grădini Botanice de Stat „Nikita” din Ialta, Crimeea (1988–1995). Academicianul Al. Ciubotaru a fost arhitect activ în construcţia verde (Alpinariu [Grădina Alpină]; Grădina cu creştere dirijată; Lianariu [Grădina de plante liane], Rocariu [Grădina Japoneză]; Rozariu [Grădina de trandafiri]; Sirengariu [Grădina de liliac], autor a mai multe proiecte dendrologice (Memorialul Şerpeni, 2001–2003; Poiana Poveştilor din Grădina Botanică, 2000–2001; Grădina Brazii Argintii: vino, vino printre brazi, 2002; Parcul dendrologic din cadrul Complexului Monastic „Mănăstirea Curchi” etc.). A pregătit 62 de doctori în științe, inclusiv 12 doctori habilitaţi. Bibliografia savantului însumează peste 760 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 26 de monografii şi culegeri, 12 brevete de invenţie. Este deținătorul mai multor distincții, titluri naționale și internaționale: medalia de argint Carl Linné, Suedia (1967), profesor de onoare al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi,  România (1998), titlul onorific „Om Emerit” (2000), ordinul „Gloria muncii” (2004), Ordinul Republicii (2007), medalia „Gheorghi Pobedonoseţ” (2008), ordinul „Cuviosul Paisie Velicikovski” de gradul II (2010), ordinul „Ștefan cel Mare și Sfânt” (2012), medalia AŞM „Dimitrie Cantemir” (2014) etc.

Alexandru Ciubotaru împreună cu mama Ana în anul admiterii la Institutul Agricol, septembrie 1951. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00176d

1. Potrivit unei analize astrologice efectuate în 1997 de Eugenia Manea-Cernei, în viaţa anterioară acad. Alexandru Ciubotaru a fost bărbat, s-a născut în 1675 si a trăit în Mongolia, de profesie fiind dramaturg, regizor sau conducător muzical, probabil un dirijor. În viaţa aceasta avea misiunea să micşoreze violenţa în lume şi să instaleze armonia

Mirele Alexandru Ciubotaru și mireasa Tatiana în ziua nunții, 1957. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00177d

2. Micile ștrengării copilărești n-au fost lipsă în viața viitorului academician. La o lecţie de cânt a dascălului Bergher a răbufnit într-un râs homeric, deoarece Bergher se încreţea la faţă şi manevra cu camertonul pentru a lua nota „do”. Alexandru Ciubotaru l-a provocat pe dascăl să arunce cu camertonul în el, fapt care a generat abandonarea lecțiilor. O altă ispravă a fost agitarea unui roi de albine, care l-a urmărit și doar retragerea salvatoare a victimei într-o căldare de apă le-a lăsat păgubașe, nu înainte însă de a-l ataca și înțepa. Sărmanul copil a umblat câteva zile „cu capul umflat”.

Filă din albumul familiei Ciubotaru. Alexandru Ciubotaru împreună cu soția Tatiana, fiul Artur și fiica Nina. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00178d

3. Cel de-al Doilea Razboi Mondial i-a marcat copilaria. În 1945, împreună cu un amic, Tudor Ciuburciu, cautȃnd iepuri pe deal, a găsit un automat. Deoarece băieții nu au putut împărți arma, au pus un pariu. Cine va mȃnca zece ardei, acela va intra în posesia armei. T. Ciuburciu, după ce a mȃncat trei ardei s-a făcut roșu ca racul și a bătut în retragere, viitorul academician însa a mȃncat voinicește ardeii. Sigur că nu s-a simțit bine dupa acest consum forțat, însa a devenit posesorul trofeului, ce-i drept, doar pentru o mică perioadă, deoarece la puțin timp arma i-a fost confiscată. Tot în 1945 a găsit o mitraliera nou-nouță „Maksimov” cu o cutie de metal umplută cu o bandă de gloanțe. A ascuns „tezaurul” în ciocleje și zilnic îl admira. Decepția i-a fost foarte mare atunci când milițianul, poreclit în stat Țâbârnă, și cu doi angajați l-au deconspirat și i-au luat arma.

Alexandru Ciubotaru, student la Şcoala Agricolă din Cucuruzeni („Sorbona” agricolă din Moldova), primul rând în centru, 1949. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00179d

4. De la mama Ana a deprins să învețe și a primit educația celor șapte ani de acasă. La şcoala primară învăţătoare i-a fost verişoara Lidia Gheorghe Ciubotaru. Tatăl, fierar-mecanic de meserie, l-a povățuit că trebuie să fie un bun gospodar și să muncească mult. De aceea la vârsta de 12 ani, Alexandru Ciubotaru s-a angajat la moara din sat. Acasă venea surmenat după o zi de muncă, însă era onorat că putea contribui în mod direct la întreţinerea familiei. Această componentă din copilărie – hărnicia și spiritul de bun gospodar – i-a marcat, ulterior, și activitatea managerială.

Alexandru Ciubotaru (dreapta) în cantonamentul din Vadul lui Vodă, 1953. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00180d

5. În 1947 a mers la studii la Şcoala Agricolă din s. Cucuruzeni (numită și „Sorbona” agricolă din Moldova, deoarece aici au învățat mai multe personalități din domeniul agricol), fiind coleg cu viitoarea scriitoare Ana Lupan. Era pasionat de pictură, de aceea, la sugestia șefului de studii Nicolae Lupan, a pictat peste 60 de planșete color cu imaginea vătămătorilor de plante agricole – de la stadiu de ou și până la formarea insectelor. Aceste planșe mulți ani au constituit material didactic pentru studenții de la instituția de învățământ în cauză. Pasiunea pentru pictură i-a rămas pentru toată viața. Domiciliul academicianului este înfrumusețat cu reproduceri de pictură realizate de stăpânul casei. Gustul artei l-a avut și soția academicianului, care a lăsat mai multe lucrări manuale ce înfrumusețează domiciliul. Fiica Nina activează în domeniul diplomației și promovează cu mult rafinament portul popular. Savantul se considera om realizat și în domeniul artei, grație activității prodigioase a fiului Artur, sculptor renumit. O altă pasiune a acad. Al. Ciubotaru era muzica populară.

Studentul Al. Ciubotaru, autorul Panoului „Mulgătoarea” de la Expoziția Agricolă din Ceadâr-Lunga, 1955. Ca urmare a onorariului primit, pictorul și-a luat o motocicletă, a reparat casa părintească și și-a cumpărat un nou costum. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00181d

6. După absolvirea Şcolii Agricole din s. Cucuruzeni (1950), Al. Ciubotaru a lucrat un an agronom de sector la Stațiunea de Tractoare din s. Bujor, având în coordonare colhozul „Karl Marx” din satul Lăpușna. Ca și în alte gospodării colective din Moldova sovietică, aici erau întreținuți 2–3 cai pentru situații excepționale (pentru necesitățile armatei). Acești cai, nefiind puși la activități, erau „sălbăticiți”. Proaspătul specialist avea nevoie de urgență de un mijloc de transport pentru a soluționa o chestiune de serviciu în localitatea Săcăreni. După mai multe peripeții, calul nărăvaș a fost îmblânzit de noul stăpân de ocazie.

Al. Ciubotaru în laboratorul renumitului profesor Arne Muntzing, 1967. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00182d

7. Ca savant are contribuții unice în domeniul de cercetare. În 1970 a susținut teza de doctor habilitat, prima lucrare ştiinţifică experimentală în care s-a demonstrat posibilitatea și importanţa microscopiei electronice în cercetările fitoembriologice. Este primul cercetător din spațiul ex-sovietic care a descris și a ilustrat ultrastructura multor histogene embriologice la porumb, în baza cărora au fost elaborate hărțile citologice ale cromozomilor pachiteni Zea L.

Al. Ciubotaru împreună cu acad. B. Matienco în New York delegați la Congresul XI al Botaniștilor din Seattle, SUA, 1969. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00183d

8. A îmbinat armonios activitatea științifică cu cea managerială. La vârsta de doar 32 de ani, cu o mică experiență de muncă în organele de administrare (secretar ştiinţific al Prezidiului AŞM, 1963–1964), a fost numit în funcția de director al Grădinii Botanice. În activitatea administrativă s-a ghidat de principiile manageriale ale producătorului mondial de autovehicule „General Motors” (SUA). La 27 septembrie 1965, prin Decizia nr. 919 a Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești, au fost alocate 104 hectare de teren în partea de sud-vest a orașului Chişinău pentru construcția Grădinii Botanice. În 1975 grădina a obținut statutul de „instituție științifică”, acordat de Comitetul de Stat Unional în domeniul Atestării Științei și Tehnicii. Al. Ciubotaru a organizat Consiliul Științific Specializat de pe lângă Grădina Botanică (Institut) pentru susținerea tezelor de doctor și doctor habilitat în biologie. Directorul acestei instituții, Al. Ciubotaru, a depus eforturi substanțiale pentru creșterea prestigiului acestei structuri în societate. A monitorizat personal lucrările de construcție a Grădinii Botanice, a proiectat colecțiile și expozițiile de plante erbacee în teren deschis și în spaţii protejate, complexul de sere pentru plante tropicale și subtropicale, blocul biotehnologic, lacurile decorative, irigarea subterană ș.a. Una dintre construcțiile monumentale ale Grădinii Botanice(Institut) este gardul metalic de împrejmuire cu o lungime de 3,4 km. După o neînțelegere cu constructorii, îngrăditura a fost ridicată nemijlocit de angajații instituției. Această construcție a depășit paradigma arhitecturală de epocă și cadrul legal al edificării unor astfel de zidiri. Pentru a înțelege importanța acestei construcții este necesar să menționăm că nici chiar unele structuri ultrasecrete din URSS nu dispuneau de astfel de îngrădiri.

Al. Ciubotaru îl „strangulează” pe acad. Vl. Zosimovici, referent principal, după susținerea tezei de doctor habilitat, Ucraina, Kiev, 1971. Arhiva familiei Ciubotaru. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00183d

9. Pe strada Pădurii exista un sector numit „Ciubotarevca”. E vorbă de un complex de locuințe (căsuțe finlandeze) destinate angajaților. Acestea, inițial, erau pregătite pentru a fi transportate în sudul republicii. Grație intervenției nemijlocite a acad. Al. Ciubotaru pe lȃngă autorități, au fost redistribuite constructorilor Grădinii Botanice (Institut).

Al. Ciubotaru împreună cu jurnalistul Tudor Iașcenco la consemnarea Zilei Academiei de Științe a Moldovei, 12 iunie 2016. Foto: Ion V. Xenofontov. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00173d

Agenda acad. Al. Ciubotaru din anul 1949 conține zeci de picturi executate de studentul de la Colegiul Agricol din Cucuruzeni Al. Ciubotaru. Foto: Ion V. Xenofontov, 16 februarie 2017. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00174d

Al. Ciubotaru alături de vaza dăruită de episcopul Siluan (Șalaru). Foto: Ion V. Xenofontov, 16 februarie 2017. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00175d

În biroul de lucru al acad. Al. Ciubotaru. În spate pe raftul de jos – manuscrisele celor 11 volume ale Operelor alese. Foto: Ion V. Xenofontov, 14 februarie 2017. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00165d

10. Savantul a păstrat cu grijă toate agendele anuale realizate din anii de studenție și pȃnă în 2017. Aceste manuscrise conțin informații din domeniul cercetării, artei, arhitecturii, poeziei, educației, managementului. La fel, a păstrat zeci de caiete cu numere de telefoane pe care le-a adunat pe parcursul anilor. Colecția fotografică a savantului redă în detalii istoria științei botanice în Republica Moldova. În multe dintre fotografii lipsește acad. Al. Ciubotaru, deoarece acesta era în spatele aparatului de luat vederi. Sub sticla de la masa de lucru a omului de știință erau programate cu pedantism german toate acțiunile zilnice. În biblioteca privată a savantului se află manuscrisele celor 11 volume ale Operelor alese, proiect științifico-editorial complex ce trasează prodigioasa activitate de cercetare a renumitului savant.

  Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Titanii literaturii universale

 ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA SCRIITORULUI

NIKOLAI VASILIEVICI GOGOL (UN SPIRIT ZBUCIUMAT)

Motto: „Fiţi suflete înviate şi nu suflete moarte!

Nu există altă poartă decât cea indicată de către Iisus Hristos”.

 Nikolai V. Gogol, cuvinte rostite înainte de moarte

Nikolai V. Gogol (19 martie 1809, Sorocinți, lângă Poltava, Ucraina, Imperiul Rus – 21 februarie 1852, Moscova, Imperiul Rus) a fost un geniu enigmatic al literaturii universale și o personalitate excentrică. Mama acestuia a pierdut doi copii înainte de a-l naște și s-a rugat Sfântului Nicolae, de aceea i-a acordat prenumele în cinstea ocrotitorului. Numele Gogol în limba ucraineană derivă de la substantivul rață (rață sunătoare). A fost un copil bolnăvicios. Pe linie paternă avea multe rude din componența clerului, iar pe linie maternă avea afiliere de rudenie printre cazaci. Mai avea și origini poloneze. Acasă vorbea în limba ucraineană, însă toate lucrările le-a scris în limba rusă. N. V. Gogol mai cunoștea limbile franceză, italiană, poloneză. A deținut mai multe funcții guvernamentale nesemnificative. A încercat să profeseze și în mediul universitar, în calitate de docent, însă fără succes. Nu a fost niciodată căsătorit.

Biserica Simion Stolpnik la Povarsk (edificată în anii1676–1679) din or. Moscova a fost lăcașul sfânt vizitat în ultimii ani de viață de către scriitorul N. V. Gogol. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

1. Încă din copilărie a prezentat unele semne de dezechilibru psihologic. La vârsta de 5 ani a avut primele viziuni ale forțelor malefice identificate în chipul unei pisici pe care a înecat-o. Starea de pesimism, dezechilibru emoțional a fost exprimată și în lucrările elaborate în anul 1835 „Taras Bulba” și „Jurnalul unui nebun”.

Monumentul lui N. V. Gogol. Sculptor N.A. Andreev, 1909. Deoarece acest monument îl irita pe Stalin, a fost „exilat” la Mănăstirea Donețk. Din 1959 se află în curtea casei unde scriitorul a trăit ultimii ani de viață. Foto: Ion V. Xenofontov, 8 martie 2017

2. În 1829 a scris „Hans Kuchelgarten” cu un pseudonim, lucrare pe care a editată-o pe cheltuială proprie. După două recenzii distructive a fost nevoit să-și cumpere propria carte, care și așa, practic, nu s-a vândut, și a ars-o.

În pictura lui Aleksandr Ivanov (1806–1858) „Arătarea lui Iisus poporului” (pânză, ulei, 540 x 750 cm), aflată în prezent la Galeria Tretiakov din Moscova, unul din personaje seamănă izbitor cu N. V. Gogol, amicul din Italia a renumitului pictor. Foto: I. V. Xenofontov, 7 martie 2017

3. A publicat imaginea poetizată a Ucrainei în „Serile din cătunul de lângă Dikanka” (partea I, 1831; partea II, 1832). La o vârstă tânără a devenit celebru cu această capodoperă.

Farfurie cu portretul lui N. Gogol executată la Uzina de Porțelan din Dulev, regiunea Moscova. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

4. V. Gogol, un gurmand înrăit, a revoluționat subiectul gastronomiei în literatura rusă. A fost primul promotor al gastronomiei italiene în Rusia. Putea mânca la o masă câte patru porții de spaghete. Încerca să pregătească mâncare italiană și pentru prieteni, însă acestora li se părea crudă… De fapt, erau serviți cu paste al dente.

Masa evocă locul de creație al lui N.V. Gogol. Clasicul literaturii scria întotdeauna din picioare. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

5. în 1836, timp de o lună și jumătate, a scris farsa clasică „Revizorul”, prin care aducea critici acerbe birocrației guvernamentale corupte din Rusia. Inițial piesa a fost interzisă de cenzură, ulterior, grație susținerii directe a țarului Nikolai I (1825–1855), a fost acceptată pentru a fi prezentată publicului larg. Pentru această lucrare țarul i-a dăruit un inel cu nestemată. Lucrarea a fost apreciată și de prietenul său Al. S. Pușkin (1799–1837). Încă în timpul vieții autorului, lucrarea a fost tradusă în mai multe limbi, deși în unele regiuni din Rusia a continuat să fie cenzurată.

Șemineul care evoca scena arderii manuscrisului volumului II „Suflete moarte”. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

7. În anii 1836–1846 N. V. Gogol a locuit în Italia și își nota corespondența cu anul de fondare a Romei. În această țară a pus bazele realismului rus, reflectat elocvent în poemul „Suflete moarte” (1842), în care autorul aduce critici dure sistemului fiscal, iobăgiei și excrocheriei. Scrisă la Roma sub dictarea autorului, inițial lucrarea a fost citită într-un cerc restrâns. N. V. Gogol a dorit astfel să testeze reacția publicului cu referire la această operă.

Masca mortuară a scriitorului N. V. Gogol. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

8. În noaptea de 11 spre 12 februarie 1852, aflat sub influența unui preot fanat, într-un acces de nebunie, depresie și criză spirituală, după mai multe zile de insomnie, a dat foc manuscrisului volumului „Suflete moarte” (operă la care a lucrat cu dificultate mai mulți ani și pe care a transcris-o de câteva ori) și altor lucrări. Era convins că inspirația operei era de sorginte diabolică. A renunțat să mănânce și a refuzat medicamentele… La 21 februarie, ora 8 dimineața avea să se stingă un spirit zbuciumat. Ultimele cuvinte rostite de N. V. Gogol au fost: „Scara, repede, aduceţi-mi o scară!”.

Oxana, personaj din capodopera „Serile în cătunul de lângă Dikanka”. Sculptor: K. Mamedov. Bronz, marmură, 175 x 90 x 50 cm. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

9. N. V. Gogol a fost scriitorul care a trăit și a murit cu opera sa, cu eroii cărților sale, care „l-au absorbit și devorat”. Multe din personajele descrise de N. V. Gogol au fost inițial visate de către autor. Pentru a descrie anumite scene intra în stare de transă, asemănătoare cu cea a șamanilor. A încercat să se cunoască pe sine însuși prin intermediul eroilor descriși. Opera complexă a lui N. V. Gogol este cheia spre sufletul autentic al popoarelor rus și ucrainean.

Pațiuk, personaj din capodopera „Serile în cătunul de lângă Dikanka”. Sculptor: K. Mamedov. Bronz, marmură, 100 x 90 x 75 cm. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

10. La 31 mai 1931, la deshumarea rămășițelor pământești ale celui mai mare mistic din Imperiul Rus din sec. XIX, la necropola fostei Mănăstiri Sf. Daniil din Moscova, s-a descoperit cu stupoare că lipsea capul defunctului. Însuși autorul suferea de tafofobie, teamă patologică de a fi îngropat de viu.

Colecția de personaje din lucrarea „Suflete moarte”. Autori: V. Nepliuev, S. Jukov. Regiunea Moscova, 2015. Porțelan. Casa „N. V. Gogol” – Muzeu Memorial și Bibliotecă Științifică, Moscova. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 martie 2017

V. Gogol, Suflete moarte, Chișinău, 1969. Frontispiciu: I. Cârmu

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Imagologie etnică

                                                                                Motto: „Chibzuința cu privire la viitor vine din trecut”.

Seneca (cca a. 4 î.Hr. – a. 65 d. Hr.), filosof roman

„Cu cât mai mult cineva dintre aceștia (popoarele turcice – n.n.) au rădăcini din neamul lor,

cu atât mai mare este atotputernicia lor în popor”.

Din literatura etnografică despre popoarele turcice

                    ZECE CURIOZITĂȚI DIN ISTORIA ȘI CULTURA GĂGĂUZILOR

    În prima jumătate a sec. XIX, în Basarabia, din Balcani, Europa Centrală şi Occidentală, din guberniile ucrainene și ruse ale Imperiului Rus s-au strămutat circa 90 mii de coloniști de origine găgăuză, bulgară, germană, ucraineană ș.a. Se miza pe formarea unei baze sociale a țarismului. La sfârșitul sec. XIX, găgăuzii constituiau 2,9% din numărul populației din Basarabia. În 1941, în spațiul pruto-nistrean trăiau 115 683 găgăuzi. Dacă în 1959, în RSS Moldovenească locuiau 95,9 mii (3,3%) găgăuzi, atunci în 1989 – 153,5 mii (3,5%). Potrivit recensământului populației din 2004, în Republica Moldova erau 147,5 mii găgăuzi (4,4%).

   În mai 1990, reprezentanții găgăuzilor au fondat Asociația Național-Culturală Kardașlik–Frăție–Bratstvo, care a promovat interesele acestei etnii în mai multe domenii. În 1994, Parlamentul Republicii Moldova a legiferat autonomia Găgăuziei (Gagauz-Yeri), unitate teritorială autonomă, constituită din 32 de localități. Centrul administrativ al unității autonome cu statut special este municipiul Comrat. Suprafața teritorială a Găgăuziei reprezintă 5,5% (1 848 km²) din cea a Republicii Moldova. Bașcanul (guvernatorul) Găgăuziei este membru din oficiu al Guvernului Republicii Moldova. La Academia de Științe a Moldovei, cercetări în domeniul găgăuzologiei se efectuează din anul 1987.

1. Originea găgăuzilor este una discutabilă. Se cunosc circa 20 de ipoteze referitoare la etnogeneza acestui popor. Pe parcursul istoriei, găgăuzii s-au identificat pe sine înșiși ca bulgari, greci, arnăuți. Mai mult ca atât, evitau să se numească găgăuzi.

Coloniști bulgari și găgăuzi din sudul Basarabiei. Pictor B.N. Șirokorad. Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală. Cota arhivistică: inv. 2485

2. Găgăuzii vorbesc într-o limbă de provenienţă turanică, apropiată de limba turcă, însă confesează religia creștină ortodoxă. Pe Dumnezeu îl numesc Allah sau Boji/Boje! Pe parcursul a circa două secole de conviețuire în Basarabia, găgăuzii ortodocși frecventau serviciile divine, fără să cunoască esența acestora, deoarece nu cunoșteau limba în care se oficia. Este dificil de explicat cum erau utilizate în practică lucrările religioase Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, traduse în limba găgăuză de Mihail Ceachir (1861–1938), deoarece majoritatea preoților nu erau de etnie găgăuză. (La mănăstirea Chistoleni, raionul Basarabeasca, se află o colecție de 24 fascicole de Evanghelie, în limba găgăuză, tipărită în anii 1909–1911 la Chișinău, în Tipografia Eparhială, cenzor fiind protoiereul Mihail Ceachir). De altfel, prima carte în limba găgăuză neoficială a fost editată în 1904. În perioada interbelică, în Basarabia era prevăzut că serviciul divin trebuia să se înfăptuiască în limba română, iar unde o etnie conlocuitoare forma mai mult de 50 % predicile urmau să se efectueze în limba etniei respective, pentru găgăuzi în limba turcă.

Comratul în perioada interbelică. O porţiune din şosea ce trece pe strada principală „D. Cantemir”, prin faţa Catedralei, localurile Primăriei şi ale altor autorităţi. Biblioteca Naţională a României. Cota arhivistică: inv. 91251

3. Pe mormântul (aflat în Cimitirul Central din Chișinău) protoiereului M. Ceachir, numit de găgăuzii contemporani „apostolul limbii găgăuze tipărite”, sunt prezentate date din două stiluri calendaristice: data nașterii este indicată pe stil vechi, iar data morții – pe stil nou.

Evanghelie în limba găgăuză, tipărită în anii 1909–1911 la Chișinău, Tipografia Eparhială, cenzor – protoiereul Mihail Ceachir (un exemplar, probabil, se află și la Arhivele Statului din Iași). Foto: Igor Cereteu

4. De Anul Nou și de Crăciun, găgăuzii nu colindă în limba lor, ci în limbile bulgară sau română, fără să înțeleagă sensul cuvintelor.

O secvență de la standul „Muzeele UTA Gagauz-Yeri” în Ziua Națională a Portului Popular 2016. Foto: I. V. Xenofontov, 26 iunie 2016

5. În pofida faptului că duc un mod de viață sedentar, s-au păstrat încă multe elemente din activitatea nomadă a acestei populații.

Un ansamblu etnofolcloric din UTA Gagauz-Yeri la cea de-a XV-a ediție a Festivalului etniilor din Republica Moldova. Foto: I. V. Xenofontov, 18 septembrie 2016

6. Percepția alterității față de găgăuzi a ajuns până la situații hilare. Potrivit cercetătorului Vitali Sîrf, la mijlocul sec. XX, în raioanele din partea stânga a Nistrului, găgăuzii erau considerați agresivi, că dețin arme albe, iar în perioada recentă unii angajați ai serviciilor vamale din nordul Republicii Moldova îi considerau pe găgăuzi turci și musulmani.

Vitali Sîrf, cercetător științific superior și dr. Diana Nicoglo, cercetător științific superior, conferențiar cercetător la Sectorul de etnologie a găgăuzilor al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei. Foto: I.V. Xenofontov, 20 martie 2017

7. Militarul și etnograful rus V.A. Moșkov amintește de un găgăuz care i se subordona în una din unitățile militare din Varșovia. Găgăuzul era modern, avea vestimentație europeană, purta costum la patru ace și avea un ceas de buzunar de argint. Atunci când a plecat în localitatea de baștină l-a chemat în secret pe fratele său, acesta l-a ajutat să-și schimbe hainele orășenești în cele populare. V.A. Moșkov a fost rugat să nu divulge nimănui informația că subordonatul său găgăuz este posesorul unui ceas de buzunar, deoarece cunoașterea acestui detaliu i-ar fi periclitat celui din urmă autoritatea în satul de baștină și nu s-ar mai fi putut căsători cu nicio fată găgăuză.

Doctorul în istorie Oleg Bercu, autorul monografiei „Evoluția social-politică a populației găgăuze, de la mijlocul secolului al XIX-lea și pînă la mijlocul secolul al XX-lea” (Galați, 2016). Foto: Maxim Ilecciev, 28 februarie 2017

8. Într-o lucrare semnată de același V.A. Moșkov este consemnată următoarea situație: „La piața din satul Comrat am fost martor la o scenă curioasă. Un comerciant moldovean a vândut unui colonist german și soției acestuia veselă din lut. Fiecare vorbea în limba sa, utilizând și limbajul gesturilor, evident însă puțin se înțelegeau. La un moment, s-a apropiat un găgăuz care le-a vorbit părților în limba rusă și astfel a ajutat să fie încheiată reușit acea tranzacție comercială”.

9. Potrivit etnografului M.V. Marunevici, această întâmplare anecdotică ar fi avut loc cu adevărat. După absolvirea studiilor în orașul natal Vologda, Rusia, o tânăra a fost repartizată la muncă în sudul Moldovei. Ajunsă la destinație, aceasta le-a scris părinților: „Bună ziua, mamă! Acum locuiesc și lucrez în Comrat. Aici e stepa Bugeacului. Aici e foarte cald. Sunt mulți găgăuzi”. Mama a răspuns prompt fiicei: „Buna, fiică! Sunt foarte fericită pentru tine. Dacă ai posibilitate trimite-mi niște găgăuzi. Nu uită însă să-i însoțești cu o rețetă, ca să știu cum să-i pregătesc…”.

Din lucrările științifice ale găgăuzologilor de la Academia de Științe a Moldovei. Foto: Daniela Hadârcă, 11 februarie 2017

10. Apariția scrisului oficial în limba găgăuză, în 1957, a fost generată de succesele obținute în întrecerile socialiste ale crescătorilor de vite din raionul Ceadâr-Lunga… În mai 1957, primul secretar al Comitetului Central al PCUS, N.S. Hrușciov, a înaintat lozinca „Să ajungem și să întrecem SUA” la toți parametrii economici și să construim comunismul în URSS în anul 1980. S-a preconizat ca pe parcursul a trei ani (adică până în 1960!) să fie triplată producția de carne în țară. Ca răspuns la solicitările partidului, autoritățile din raionul Ceadâr-Lunga, RSS Moldovenească, au decis „să intensifice producția de carne și lapte în republică” în numele colhoznicilor și muncitorilor din gospodăriile raionului. Dar cum să se pună în practică această propunere? Scrisul oficial la găgăuzi lipsea, iar limba rusă practic nu o cunoșteau. De aceea, în mare grabă, printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești din 30 iulie 1957 a fost oficiat scrisul în limba găgăuză pe baza alfabetului rusesc. Elaborat în mare grabă, alfabetul nu reflecta în totalitate particularitățile fonetice ale limbii găgăuze. Astfel, în decembrie 1957 au mai fost incluse literele ä, ö, ӱ, iar în 1968 – ӂ. Deși sunt puțini numeric, găgăuzii au două dialecte și mai multe graiuri.

 P.S. Mulțumiri speciale domnilor Vitali Sîrf, doctor în filologie, cercetător științific superior la Institutul Patrimoniului Cultural, și Oleg Bercu, doctor în istorie, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, pentru ajutorul substanțial acordat la elaborarea materialului.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-istoria-si-cultura-gagauzilor_17526

Motto: „Ar fi fost poet mare dacă trăia. Numai Eminescu

a mai știut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane”.

G. Călinescu (1889–1965), critic, istoric literar, scriitor român

După proclamarea independenței de stat, Republica Moldova a înscris în istoria sa recentă existența a două imnuri de stat. Primul, adoptat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 691–XII, în ziua declarării independenței, pe 27 august 1991, a fost Deșteaptă-te, române! scris de poetul-tribun ardelean Andrei Mureșanu (1816–1863) în timpul revoluției de la 1848. Acest imn a fost unul și același cu cel al României și a fost oficiat până la 7 iunie 1994, când a fost abrogat de Parlamentul Republicii Moldova și înlocuit provizoriu cu Limba noastră de Alexie Mateevici, ulterior adoptat de legislativ, recunoscut și acceptat în timp drept Imn de Stat al Republicii Moldova. Societatea civilă a protestat vehement împotriva acestor hotărâri. Începând cu 18 martie 1995, au fost inițiate proteste virulente în Piaţa Marii Adunări Naţionale, greva atingând proporţii deosebite, fiind estimată la numeric cca 100 mii de participanţi. Intelectualitatea a sabotat deschis concursul pentru crearea noului imn, care într-un final a eșuat. La 22 iulie 1995, Parlamentul a votat Legea nr. 571-XIII cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova, prin care poezia Limba noastră (strofele 1, 2, 5, 8 și 12) scrise de poetul Al. Mateevici și puse pe muzica lui Alexandru Cristea devenea imn de stat oficial al țării. Regulamentul privind intonarea Imnului de Stat al Republicii Moldova a fost aprobat la 15 octombrie 1998. În anii 1997–2001 imnul Limba noastră era doar tolerat și nu se intona nici la înmânarea distincțiilor de stat.

Biografia autorului versurilor celui de-al doilea Imn de Stat al Republicii Moldova și istoria apariției, afirmării dar și aprobării acestuia drept simbol al statului se armonizează cu istoria contemporană a spațiului pruto-nistrean.

1. Alexie Mateevici s-a născut la 16 martie 1888 în satul Căinari, fostul județ Bender, Basarabia, într-o familie de preoți. A fost primul copil din cei patru (Alexie, Victor, Nina și Eugenia) ai soților Mateevici. Copilăria și-a petrecut-o în satul Zaim, unde părinții, Mihail și Nadejda Mateevici, s-au mutat cu traiul în 1893. La Zaim, Al. Mateevici a urmat primele trei clase în școala primară rusă. Ulterior și-a continuat studiile la Școala Spirituală (Duhovnicească) de Băieți din Chișinău (1897–1902), Seminarul Teologic din Chișinău (1902–1910). Colegi de seminar i-au fost mari tribuni ai mișcării de eliberare națională: Petre Cazacu (1873–1956), Ion Inculeț (1884–1940), Ion Pelivan (1876–1954), viitorul sculptor Alexandru Plămădeală (1888–1940), autorul bustului instalat în 1934 la mormântul poetului. Protoiereul Mihail Ciakir (1861–1938), numit de găgăuzii contemporani „apostolul limbii găgăuze tipărite”, a fost dascălul, apoi coleg de catedră cu Al. Mateevici.
2. Între 1906 și 1907, drept urmare a revoltelor din Imperiul Rus, Sinodul rusesc a decis închiderea seminarelor teologice pentru un an de zile. Astfel, Al. Mateevici și ceilalți seminariști au fost nevoiți să repete un an de studii.
3. În 1906, decedează tatăl poetului, familia, ulterior, fiind nevoită să se mute cu traiul la Chișinău. Pentru a-și susține mama, fratele și surorile mai mici, Al. Mateevici scrie articole și face traduceri din limba rusă în cea română. A tradus din opera scriitorilor ruși (A. Cehov, A. Pușkin, M. Lermontov ș.a.). În 1910 Al. Mateevici absolvă Seminarul Teologic din Chișinău ca șef de promoție și devine bursier al statului la Academia Teologică Petru Movilă din Kiev (1910–1914). Tema tezei de licență de la Academia din Kiev a fost „Elemente religioase ale folclorului moldovenesc”.
4. În timpul studiilor la Academia Teologică Petru Movilă din Kiev își întâlnește viitoarea soție, Teodosia Novițchi, cu care se cunună în ajunul Primului Război Mondial. După absolvirea Academiei, Al. Mateevici, în 1914, revine la Chișinău, stabilindu-se cu traiul împreună cu soția, mama și sora Eugenia în casa de pe strada Livezilor (în prezent, str. Al. Mateevici nr. 35, monument de istorie și arhitectură de categorie națională). A activat ca profesor de limba greacă la Seminarul Teologic din Chișinău, având și o prodigioasă activitate de cercetare și literar-publicistică. În 1916 a fost înrolat ca preot militar în Regimentul 41 Infanterie, Galițian, trecând apoi pe Frontul Românesc.
5. Sub aspectul identității naționale a moldovenilor basarabeni, Al. Mateevici se atribuie „regionaliștilor”, care evidențiau diferențe culturale, inclusiv lingvistice, între cele două maluri ale Prutului.
6. În casa de pe strada Livezilor (azi, str. Al. Mateevici), la 17 iunie 1917, cu aproape două luni înainte de moarte, poetul a scris „cea mai de seamă cântare închinată limbii” sau „cea mai frumoasă odă consacrată vreodată limbii materne”, poezia Limba noastră. Părintele Octavian Moșin consideră că poemul Limba noastră se înscrie perfect în tradiția de întrupare a dumnezeirii – Limba noastră face trimitere la Tatăl Nostru.
7. Poezia a fost citită a doua zi, pe 18 iunie 1917, la deschiderea cursurilor de învățători moldoveni în Chișinău. Elena Alistar (1873–1955), animatoare a vieții publice din Basarabia, prezentă la eveniment, avea să estimeze: „Scânteia pornită din sufletul aprins al poetului a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mai mulți i-a făcut să se rușineze. Mi-aduc aminte că, după ce a terminat de recitat poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită”.
8. Pentru prima dată poezia Limba noastră a fost publicată la 21 iunie 1917 în ziarul Cuvântul moldovenesc.
9. Nicolae Iorga l-a descris cu antren pe Al. Mateevici: „preot tânăr și voinic, cu o blândă față ca a sfinților din icoanele de odinioară. Și pe el îl adusese la noi un singur gând (…): acela de a găsi cărți, de a cunoaște pe cărturari, de a vorbi cu dânșii despre scrisul românesc vechi și nou și despre toate amintirile comune… Rareori am văzut – și desigur nu aici la noi, unde și literatura, când n-a fost o pretenție, a rămas o simplă formă – un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun la suflet, care e scrisul nostru”. Nichifor Crainic l-a văzut la Iași „depărtându-se cu vraful de cărți prăfuite la subțioară, fericit că le-a găsit…”.
10. În ceea ce privește moartea poetului, care a survenit pe 13 august 1917, la neatingerea nici a vârstei de 30 de ani, într-o perioadă de anarhie și criminalitate de proporții în Imperiul Rus, există mai multe versiuni. Mult timp s-a vehiculat opinia că ar fi murit din cauza tifosului exantematic. Profesorul Gheorghe Baciu (supranumit „Sherlock Holmes de Moldova”) combate cu vehemență această versiune. Autor al unor studii de medicină legală, prof. Gh. Baciu consideră că moartea poetului trebuie contextualizată cu poziția lui patriotică și civică. Dat fiind că poetul era incomod guvernării, prof. Gh. Baciu admite versiunea asasinării lui și nimicirii tuturor probelor care ar fi putut demonstra crima organizată împotriva poetului. Al. Mateevici a fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-preotului-militar-alexie-mateevici-18881917_17134

Alexie Mateevici (1888–1917). Fotografie din 1915

Manuscrisul poeziei Limba noastră de Alexie Mateevici. Facsimil

În casa de pe str. Alexie Mateevici nr. 35 din Chișinău a locuit autorul Imnului de Stat al Republicii Moldova. În prezent, Consulatul Onorific al Regatului Hașemit al Iordaniei în Republica Moldova. Foto: Simi Ion Xenofontov, 6 decembrie 2015

Seminarul Teologic unde a învățat și profesat Alexie Mateevici. În prezent, un bloc al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova. Foto: Simi Ion Xenofontov, 29 februarie 2016

Bustul lui Alexie Mateevici instalat în 1991 pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Sculptor: D. Rusu. Foto: Simi Ion Xenofontov, 15 aprilie 2016

Monumentul preotului militar Alexei Mateevici din campusul Centrului de Cultură şi Istorie Militară a fost realizat de autorii B. Dubrovin, V. Niță și arhitectul N. Zaporujan. Foto: I. V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Secvență de la Conferința pastoral-misionară „Misiunea şi slujirea preoților militari”, desfășurată la Centrul de Cultură şi Istorie Militară. La tribună poetul, scriitorul și omul politic Valeriu Matei vorbește despre opera clasicului Alexie Mateevici. Foto: I.V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Profesorul Gheorghe Baciu, autorul volumului Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru. Foto: I.V. Xenofontov, 15 aprilie 2016

Motto: „Spiritul omenesc are trei chei, care deschid totul:

ştiinţa, cugetarea, imaginaţia”.

Victor Hugo (1802–1885), poet, dramaturg și romancier francez

Renumitul savant Valeriu Rudic s-a născut la 18 februarie 1947 în s. Talmaza,  raionul Ştefan-Vodă, RSS Moldovenească /Republica Moldova, în familia tinerilor învățători Valentina și Filip Rudic. Palmaresul biobibliografic al membrului titular (academician) al Academiei de Științe a Moldovei este unul de excelență, cu performanțe de rezonanță națională și internațională. A prezentat semnale că va fi o personalitate deosebită încă din copilărie.

1. În școlaritate, în satul natal întreținea discuții la diverse subiecte nu doar cu colegii de clasă, ci și cu elevii din clasele mai mari și cu învățătorii. Era foarte energic și îmbina activitatea intelectuală, spirituală cu cea fizică. „Era hapsân la lucru, la strânsul roșiilor întotdeauna culegea 250-300 kg, norma fiind de 100 kg” (Nicolae Grosu, primarul satului Talmaza, raionul Ștefan-Vodă, 1990–2003, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, 1990–1994). A fost un elev olimpic. La olimpiadele raionale de limbă și literatură română, limbă franceză și chimie a ocupat locul întâi. A participat cu succes și a devenit laureat la olimpiada republicană de limbă și literatură maternă (1965). A fost primul absolvent din s. Talmaza medaliat cu aur (1965). Locul de baștină îl glorifică prin faptul că este cetățean de onoare al raionului Ștefan-Vodă (2006) și al satului Talmaza (2016).
2. Între 1965 și 1967 a fost multiplu campion al Moldovei la lupte libere. Este maestru al sportului al URSS (1967) la această probă sportivă, unul dintre cei mai tineri din spațiul sovietic. Ar fi continuat cu succes cariera sportivă dacă mama nu l-ar fi dojenit părintește că dorește să fie instruit, în primul rând, în domeniul medicinei.
3. La Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (actualmente, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”) a fost bursier leninist pe parcursul a patru ani de studii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală cu diplomă de mențiune (1971). A susținut teza de doctor în științe medicale înainte de termen (1974), fiind îndrumat de profesorul universitar Valentin Nichitin. În anul 2007, Alma Mater i-a conferit titlul onorific de Doctor Honoris Causa, iar din anul 2009 este șeful Catedrei de microbiologie, virusologie și imunologie la aceeași instituție.
4. Stagiul de cercetare la Universitatea Berkeley din California, SUA (1982–1983), i-a marcat calitativ parcursul științific, fiind recunoscut în plan mondial grație performanțelor incontestabile.
5. Profesorul universitar (1991) Valeriu Rudic are una dintre cele mai puternice școli științifice (în domeniul ficobiotehnologiei, fondată în anul 1992) din Republica Moldova. A fost consultant/conducător științific la 44 de teze de doctorat, inclusiv 9 de doctor habilitat în biologie şi medicină.
6. Academicianul (2000) Valeriu Rudic este fondatorul unei noi direcţii ştiinţifice – sinteza orientată a substanţelor bioactive de către cianobacterii şi microalge şi elaborarea tehnologiilor avansate de obţinere şi utilizare a preparatelor biologice.
7. Este inventatorul unui nou preparat biologic – BioR®-ului, pe baza căruia au fost elaborate, înregistrate și incluse în multiple scheme de profilaxie și tratament o serie de noi produse farmaceutice cu o gamă largă de acţiune (antioxidantă, citoprotectoare, antiinflamatoare, imunomodulatoare, antivirală, hepatoprotectoare, normolipemiantă, antiaterogenă). Eficacitatea preparatului a fost demonstrată de multiple cercetări biotehnologice, biomedicale, toxicologice și clinice. Preparatul BioR este componentul de bază a 18 produse farmaceutice și suplimente alimentare înregistrate la Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova.
8. Este autorul unei opere științifice colosale. Numeric acestea însumează 1270 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 7 monografii, 16 manuale, 22 de produse înregistrate și fabricate. Valoarea practică a performanțelor științifice este confirmată prin circa 300 brevete de invenţie (înregistrate în Republica Moldova, Federația Rusă, România).
9. Palmaresul savantului include premii și distincții unice în Republica Moldova: EUREKA – Bruxelles 1993–2016 (medalii: 66 aur, 28 argint şi 12 bronz); inpex – Pittsburgh, SUA, 1995–2005 (17 aur, 5 argint şi 2 bronz); PALEXPO – Geneva, 1996–2016 (33 aur, 33 argint şi 6 bronz ); ExpoziŢii internaŢionale: Iaşi (1994–2016); Sofia (1996–1997); Casablanca (1996–1998); Zagreb (1997); Londra (1997); Bucureşti (1997–2016); Manila (1998); Moscova (2001–2006); Sevastopol (2006); Chişinău (2001–2015); Cluj-Napoca (2008, 2011, 2015); Varşovia (2008, 2010, 2016); Croația (2015); Bangkok (2008); Seul, Coreea (2008, 2010); Su Zhou, China (2008), Koa-Suing, Taiwan (2013); Nürnberg (2015–2016) (91 medalii aur, 28 – argint şi 15 – bronz); Premiul Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (1994, 1998); Premiul INPEX – XII (1996), SUA; Premiul Institutului Naţional de Inventică (1996), Iaşi, România; Premiul Ministerului Relaţiilor Sociale, Belgia (1996); Premiul „Creativitate şi Ecologie” al Academiei de Ştiinţe a Ungariei (1996); Premiul Ministerului Industriei Apărării al Rusiei (1996); Premiul „Pentru realizări în protecţia mediului”,  INPEX (1997), SUA; Premiul Mare Casablanca (1997), Maroc; Premiul INOVA-97, Zagreb (1997), Croaţia; Premiul Guvernului Republicii Moldova „Cel mai dotat inventator” (2002); Premiul Mare AGEPI (2003); Marele Premiu Pentru Realizări Remarcabile, INPEX (2003, 2005), SUA; Premiul Special al Delegaţiei Croaţiei; INPEX (2003) SUA; Premiul Delegaţiei Poloniei,  Bruxelles EUREKA (2004, 2007, 2010–2011); Premiul Ministerului Ştiinţei şi Transferului Tehnologic, România (2004, 2007, 2010); Premiul „Inovatorul anului 2004”; Premiul  „Bruxelles-EUREKA 2005”; Premiul Delegaţiei Bosnia şi Herţegovina (2008); Marele Premiu Euroinvent, Iaşi, România (2009); Premiul Special al Delegaţiei Ucrainei, Bruxelles Innova 2009; Premiul Ministerului Educației Naționale, INVENTIKA, România, 2014; Diploma de mențiune  pentru un nivel științific înalt al inovației din partea Ministerului Educației din România, EUREKA 2014; Premiul special  ErINet pentru excelență în inovare, produse și metode noi, Geneva, 2015; Titlul onorific „Inventator de elită al României”, 1994; Inventator remarcabil (OMPI) Geneva, 1996, Ordinul Gloria muncii, 1995, Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul  ştiinţei, tehnicii şi producţiei, 1998; Ordinul de Onoare al Republicii Moldova, 2014. Este deținător a numeroase distincții internaționale, inclusiv Marea Cruce a Ordinului Sf. Ioan (Malta), Marea Cruce a Ordinului Sf. Andrei (Scoția), Ordinul Pro-Meritus Grand Prix al Comunității Europene pentru Promovarea Invențiilor, Ordinul European de merit în Inovație (Grand Officier), Ordinul belgian „Merite d^, Invention” (Grand Officier) ș.a. Această enumerare rezumativă a laurilor cuceriți prin multă muncă și dăruire de distinsul savant developează o axiomă în spațiul actual al Republicii Moldova – personalitățile de valoare sunt cu mult mai apreciate peste hotare decât în propria țară.
10. Din 1993, academicianul Valeriu Rudic, Om emerit al Republicii Moldova (2000), este directorul Institutului de Microbiologie a Academiei de Științe a Moldovei, reorganizat în anul 2005 în Institut de Microbiologie și Biotehnologie al Academiei de Ştiințe a Moldovei.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-valeriu-rudic-savantul-cu-performante-sportive_17009

Valeriu Rudic, elev la Școala Medie din s. Talmaza, raionul Ștefan-Vodă. Arhiva privată acad. V. Rudic

Valentina Rudic – mama academicianului Valeriu Rudic. Arhiva privată acad. V. Rudic

Valeriu Rudic, maestru al sportului din URSS, 1967. Arhiva privată acad. V. Rudic

Competitia Institutului de Stat de Medicină din Chișinău, câștigătorul berbecului – V. Rudic, Arbitru – acad. Gheorghe Ghidirim. Arhiva privată acad. V. Rudic

Profesorul V. Rudic în California, Monterey, SUA. Arhiva privată acad. V. Rudic

Acad. V. Rudic în Laboratorul de ficobiotehnologie. Arhiva privată acad. V. Rudic

La salonul Mondial de Invenții INPEX, Pittsbourgh, SUA. Arhiva privată acad. V. Rudic

Acad. V. Rudic cu discipolii. Arhiva privată acad. V. Rudic

Premiul special al Salonului Mondial de Invenții, EURECA, Brusselles. Arhiva privată acad. V. Rudic

Academicianul Valeriu Rudic cu gîndul la viitor. Foto: I.V. Xenofontov, 7 octombrie  2016

Motto: „,Războiul naşte eroi şi laşi, sfinţi şi oameni nesemnificativi.

Nu permite însă ca un om normal să se menţină intact”.

 http://www.afgan.ru/otavt2.htm, accesat în 27.10.2002)

 Unii autori consideră că războiul din Afghanistan, cel mai îndelungat conflict militar din istoria sovietică, extins pe o perioadă de nouă ani şi şapte săptămâni (1979–1989), a constituit principala cauză a descompunerii Uniunii Sovietice. Actualmente asistăm la ,,extragerea” din anonimat a actorilor unui eveniment istoric important şi actual al secolului al XX-lea – al veteranilor „afghani” – şi punerea în circuitul ştiinţific a unor veritabile ,,arhive vii”, a memoriei trăite şi narate.

Cea mai recentă apariție editorială în domeniul exploatării memoriei veteranilor războiului sovieto-afghan este volumul „Afganii” (București, Tracus Arte, 2016, 244 p.), care îl are drept autor pe scriitorul Alexandru Vakulovski.

1. Lucrarea a suscitat un interes deosebit în rândul mediului academic, universitar, al societății civile, al foștilor combatanți în războiul sovieto-afghan (1979–1989), precum și al publicului larg: „Mărturiile acelor foşti soldaţi, o bună parte din care astăzi sunt uitaţi şi lăsaţi în voia sorții, sper să fie utile generaţiilor viitoare” (Vasile Efros, profesor universitar, decanul Facultăţii de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, participant la războiul din Afghanistan); „Lecturăm o carte neobişnuită. La prima vedere, este o carte de autor… Dar nu este chiar aşa, deoarece înșişi protagoniştii cărţii – 11 persoane sunt toţi în postură de autor/coautor, povestindu-şi propria istorie trăită în calvarul războiului din Afghanistan. Unsprezece flăcăi simpli din Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă, care abia atingând vârsta majoratului, pe neaşteptate şi fără a li se cere consimţământul, s-au pomenit pe pământ străin în vâltoarea uneia dintre cele mai crâncene bătălii de la sfârşitul secolului trecut în care a fost antrenată ţara în care trăiau” (Vasile Haheu, cercetător științific, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei); „O carte emoționantă, dar care mi-aș fi dorit să nu fie niciodată trăită și să nu fie niciodată nevoie să fie scrisă. ‹‹Afghanii›› este o carte intensă, unde găsești la tot pasul elemente puternice și traumatizante, momente de disperare, cum le numesc unii dintre intervievați” (Cătălin Stanciu, psiholog, Cabinet Individual de Psihologie „Oedip”).
2. Publicarea lucrării a fost tergiversată din considerente editoriale. Autorul a oferit manuscrisul unei edituri care a blocat volumul câțiva ani, fără să-l editeze. Alexandru Vakulovski, pe atunci student la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, a intervievat, în vara anului 2001, veterani ,,afghani” din satul Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă, localitatea de baştină a autorului.
3. Potrivit unui cod nescris, militarii au executat ordinele şi s-au supus acestora, fiind ,,devotaţi obligaţiei militare”, or mesajul ideologic oficial reprezenta, în mod indirect, o directivă de sus ce trebuia acceptată obligatoriu în forma sa. În plan psihologic, datoria militară rupe fisura de responsabilitate individuală şi de reflecţie asupra propriului loc în ,,marea politică”: ,,Mi-am făcut datoria” (Interviu cu Ivan Oprea).
4. Vectorii propagandei sovietice referitoare la războiul sovieto-afghan – ajutor internaţional şi apărarea hotarelor de sud ale Uniunii Sovietice – au constituit pilaştrii ideologici care au fost percepuţi şi de participanţii sovietici la războiul din Afghanistan. În pofida faptului că Moscova a perseverat asupra enunţului de ajutor internaţional, în Afghanistan, pentru viitorii combatanţi, la nivel conceptual şi simpatetic, au bruiat poncifurile de apărare a hotarelor Uniunii Sovietice, enunț identificat cu conceptul de patriotism sovietic: ,,Mi-am făcut datoria faţă de Patrie… A fost o datorie, cum s-ar spune, din inimă” (Interviu cu Ivan Spătari); ,,Era un patriotism oarecare. Aşa era băgat în creierul nostru, ţara noastră e cea mai bună… Şi, într-adevăr, simţeam responsabilitatea că de noi depinde liniştea, pacea, bunăstarea ţării – dacă eu îmi fac cinstit datoria” (Interviu cu Veaceslav Bojoncă).
5. Grosso modo, selecţia viitorilor combatanţi, pentru războiul din Afghanistan, corespundea cu mecanismul comun de încorporare din armata sovietică. Tinerii, în vârstă de 18 ani, erau supuşi analizelor medicale care urmau să stabilească nivelul condiţiei fizice, iar pentru cei selectaţi pentru serviciul militar în Afghanistan se atenţiona, în mod special, asupra unui standard ridicat al configuraţiei fizice: ,,Îi alegeau mai smoliţi” (Interviu cu Feodor Morari).
6. Datele statistice, alături de mărturiile combatanţilor, relevă destul de elocvent protejarea de către demnitarii de stat a propriilor odrasle şi edulcorarea opiniei publice cu diverse idei elucubrante: ,,Pe cine am văzut în aceste războaie, erau simpli muncitori, fii de ţărani. Dar nu au fost luaţi din familii de boşi. Nici în Afghanistan, nici în Transnistria, nici în Cecenia” (Interviu cu Vasile Midrigan).
7. În perimetrul instrucţiei militare, în scopuri propagandistice, susţineau diverse cursuri cu tentă exortativă veteranii din Afghanistan. S-a reliefat aspectul patetic al imaginii aşa-numiţilor eroi din Afghanistan, se efectuau întâlniri solemne cu eroii Uniunii Sovietice, decoraţi pentru merite militare în Afghanistan: ,,Aduceau băieţi din Afghanistan să ne povestească ce şi cum se petrece acolo” (Interviu cu Anatolie Deleu).
8. Vocabula duh (astfel erau desemnaţi şi soldaţii sovietici din prima jumătate de an al serviciului militar) era cunoscută, în mod special, în limbajul uzual al combatanţilor sovietici. Această ipostază semnifică spirit rău, drac, diavol; în percepţia participanţilor sovietici la războiul din Afghanistan, constituia cea mai negativistă caracterizare a adversarilor. Duhii erau remuneraţi în funcţie de numărul victimelor sovietice – torturau prizonierii prin cele mai bestiale moduri: „Duhii… Aceştia erau foarte cruzi” (Interviu cu Anatolie Deleu).
9. Cunoscuţi, în mod direct, adversarii impresionau prin aspectul somatic, vestimentaţie. Conform psihologului american Mahzarin Banaji, la nivel de subconştient, creierul uman dinamizează o aversiune, anxietate faţă de persoanele de altă culoare a pielii sau a intrusului în linii generale. Din acest considerent, aspectul fizic al partizanilor afghani a profilat elemente de abscons, repugnanţă şi ostilitate. Configuraţia fizică a reprezentat o imagine metamorfozată în cortexul asociativ al mefistofelicului, apropiată, în cele mai dese cazuri, de credinţa populară referitoare la tartor. Disimularea era aplicată de către mujahedin şi pentru a compromite imaginea sovieticilor în faţa băştinaşilor: „Noaptea se îmbrăcau, se schimbau în uniforme de-ale noastre şi făceau dezordine prin sat. Apoi localnicii prindeau ciudă pe noi. Iată au fost ruşii – souravi. Souravi, souravi… De la astea se începeau cerţi. Se duceau în kişlakurile apropiate, făceau… Îşi băteau joc, ori împuşcau ca să prindă ciudă pe noi, ca să se răzbune” (Interviu cu Stepan Gaidău).
10. Lucrarea elaborată de Al. Vakulovski constituie un dosar memorialistico-documentar despre război, care țintește războiul, îl distruge, îl umanizează, fiind un semnal al unor voci intruse, însă actori în marile evenimente globale și care de curând și-au anunțat intrarea în marea istorie.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

 Sursa: http://moldova-suverana.md/article/15-februarie-1989-ziua-retragerii-armatei-sovietice-din-afganistan_16888

Legende

Scriitorul Al. Vakulovski, autorul celebrelor interviuri cu „afghanii” din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion V. Xenofontov, 27 octombrie 2016

Veaceslav Bojoncă, primul din dreapta. Arhiva privată Al. Vakulovski

V. Bojoncă, S. Bejenaru în timpul pregătirii militare, 1 ianuarie 1987. Arhiva privată Al. Vakulovski

Scrisoare din Afghanistan de la V. Bojoncă către părinți, 26 aprilie 1988. Arhiva privată Al. Vakulovski

Anatolie Deleu. Arhiva privată Al. Vakulovski

Stepan Gaidău, 27 de zile până la demobilizare. Arhiva privată Al. Vakulovski

Victor Pricop, Jalalabad, 1980. Arhiva privată Al. Vakulovski

Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial împreună cu veteranii războiului sovieto-afghan din satul Antonești, 1990. Arhiva familiei Prisac

Motto: „Prin perseverență spre culmile Olimpului!”.
Deviza Liceului-Internat Republican cu Profil Sportiv

Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv este o instituţie de învățământ de nivel național specializată în pregătirea sportivilor de performanţă în scopul completării loturilor naţionale pentru participare la competiţii internaționale între cadeți și juniori. Istoria acestei școli începe în anii 1970, în contextul în care în toate republicile sovietice, după experiența germană, s-au deschis școli-internat cu profil sportiv, inclusiv, în 1971, și în RSS Moldovenească. Printre cei care au adus o contribuție substanțială la deschiderea Școlii-Internat Republicane cu Profil Sportiv (din 1991, Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv) au fost angajații Ministerului Învățămîntului din RSS Moldovenească: Andrei Negru, Vladimir Lemne, Simion Musteață. Această școală era în vizorul Ministerului Învățămîntului, Asociației Benevole a Sindicatelor, ulterior Comitetul Național Olimpic și Sportiv al Republicii Moldova. Instituția a pregătit mii de sportivi în diferite genuri de sport. Școala dispunea de o pensiune cu infrastructura necesară pregătirii sportive la Zatoka, Ucraina. Era visul oricărui copil pasionat de sport să învețe în această instituție bine asigurată cu inventar sportiv și alimentație – „… în comparație cu școala din sat, era cerul și pămîntul.., ne hrăneau foarte bine.., țin minte că ne dădeau ciocolate… Nici nu apucam să le mănînc…, le aduceam acasă, mamei și fraților…” (din interviul realizat de Lidia Prisac la 30 septembrie 2016 cu Galina Grițcan [Juravschi], elevă la această școală în anii 1970). Era o concurență acerbă de admitere în această instituție. În anii 1975–1980, echipa de atletism se clasa pe poziția a treia din cele 28 de instituții de profil ale Uniunii Sovietice. Performanțele se pot obține doar printr-un stil de viață spartan, fapt demonstrat cu elocvență prin Regimul zilei postat în holul instituției: antrenamente, oră educativă, oră sanitară, meditație didactică, activități extracurriculare etc. Articolul în întregime →

Motto: „Nimeni nu poate fi istoric dacă nu este însoțit de curiozitate”
Arnold Toynbee (1889–1975), istoric englez

Casa Olimpică de la intersecția străzilor A. Pușkin și A. Sciusev (adresa juridică – str. A.  Pușkin,nr. 11) reprezintă o construcție de zid cu un nivel. Are un aspect arhitectural și decorativ plastic cu sculptură originală și elemente decorative de epocă. Clădirea este plasată în centrul istoric al Chișinăului și reprezintă un monument de istorie, arhitectură și artă de categorie națională. Actualmente în edificiu se află administrația Comitetului Olimpic, Muzeul Olimpic al Moldovei, Academia Olimpică, Asociația „Sportul și Femeia”, Clubul Olimpic pentru federațiile naționale. Clădirea frumos iluminată este una dintre perlele arhitecturii civile din Republica Moldova. Articolul în întregime →

 Motto: „Eugen Doga este unul din «ultimii mohicani»
ai pleiadei pe cale de dispariție a marilor compozitori”.

Sveatoslav Belza, membru titular al Academiei de Arte din Rusia,
Artist al Poporului din Rusia

Compozitorul-academician Eugen Doga este autorul unor capodopere muzicale universale care rezistă și vor rezista în timp. Valoarea operei create de E. Doga este înalt apreciată de contemporani. Valsul creat de E. Doga, considerat apogeul creației sale artistice, a fost declarat de președintele SUA (1981–1989) Ronald Reagan „Valsul veacului XX”, iar fondul UNESCO l-a inclus în galeria capodoperelor muzicale ale secolului anterior. În anul 2001 Eugen Doga a fost inclus în prestigioasa antologie „Compozitorii secolului XX”. Anii 2006 și 2017 au fost declarați drept anii Eugen Doga în Republica Moldova.  Asteroidul nr. 10504 poartă numele compozitorului Eugen Doga. Articolul în întregime →

Motto: „Lămpile s-au stins în întreaga Europă”

Edward Grey (1862–1933), politician englez

Primul Război Mondial (1914–1918) a deschis dosarul celor mai tensionate evenimente din secolul XX. Acest flagel militar s-a declanșat în contextul antagonismelor politice, economice, regionale, al mentalităților colective etc. dintre cele două coaliții – Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Turcia) și Puterile Aliate (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia și, din 1917, SUA). Cu excepția Spaniei, Olandei, a țărilor scandinave și a Elveției, toate marile puteri și toate țările europene au fost implicate în conflagrație. Izbucnit inițial în Europa, războiul a căpătat treptat o rezonanță globală; principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundate de operațiile militare din Orientul Îndepărtat și Apropiat, Africa și din Pacific. În perimetrul confruntărilor dintre Germania și Marea Britanie au fost implicate și alte state. Germania tindea să distrugă adversarul său principal – Marea Britanie, să slăbească pozițiile Franței și Rusiei, iar alături de Austro-Ungaria să-și consolideze pozițiile în Balcani și Orientul Apropiat. Chiar și Japonia s-a alăturat Puterilor Aliate, intenționând să preia pozițiile Germaniei în Orientul Îndepărtat. Drept motiv al izbucnirii războiului a fost asasinarea de către studentul Gavrilo Princip, membru al organizației secrete Mlada Bosna, la 28 iunie 1914, în Sarajevo (Bosnia), a prințului moștenitor al scaunului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand. Austro-Ungaria, susținută de Germania, a înaintat un ultimatum Serbiei, ultima respingându-l, ceea ce-i permite Austro-Ungariei, la 28 iulie, să-i declare război Serbiei. Articolul în întregime →

Motto: „Pe mîndre plaiuri orheiene

 Cinstirea noastră se așterne

Pentru acei cu spada în mînă

 Și preoțimea cea bătrînă”

Text de pe pisania postamentului Sfintei Cruci

 de la Catedrala „Sfîntul Dumitru”

În mijlocul Orheiului, pe un deal, se înălță vechea și frumoasa Catedrală domnească „Sfîntul Dumitru”. Este simbolul cultural și spiritual al orheienilor. În profilul stilului moldovenesc de epocă, biserica este constituită din altar (formînd un semicerc în partea de răsărit a bisericii), naos și pronaos, pridvor, inițial deschis, pe segmentul sudic fiind suprapus de un turn-clopotniță.

1. În mentalul colectiv, construcția Bisericii „Sfîntul Dumitru” a fost atribuită lui Ștefan cel Mare (1457–1504). În realitate, biserica a fost construită de Vasile Lupu (1634–1653) pe locul unei biserici de lemn.
2. Biserica „Sfîntul Dumitru” a fost înălțată între anii 1632 și 1636, iar în 1637, cu prilejul sosirii domnitorului Vasile Lupu la Orhei, a fost sfințită. Lăcașul sfînt nu a fost edificat întîmplător în tîrgul Orhei, unul dintre cele mai importante din partea de est a Țării Moldovei. Însuși voievodul „se ocupa personal” de această localitate.
3. Vasile Lupu a mai zidit între 7 mai 1645 și 7 mai 1646 o biserică cu hramul „Sfîntul Dumitru” în orașul Chilia. Anterior pe acel loc se afla o biserică edificată de Ștefan cel Mare, după planurile arhitectului italian Ioan Provana, care a fost arsă de tătari. Ca și în biserica din Orhei și în cea din Chilia, la intrare, se află stema Moldovei, săpată în piatră. Edificiile de cult creștin din spațiile aflate sub administrație otomană, cum era și biserica din Chilia, erau adîncite parțial în pămînt.
4. Pisania Catedralei „Sfîntul Dumitru”, izvor istoric autentic, are cioplit în piatră, în slavonă, următorul text: „Prin îngăduirea Tatălui și prin grăbirea Fiului și desăvîrșirea Sfîntului Duh începută și clădită această biserică întru numele Sfîntului, slăvitului, marelui mucenic, izvorul de mir, Dimitrie, făcătorul de minuni, Io Vasile Voevod cu mila lui Dumnezeu, Domn al pămîntului Moldovei și doamna lui Tudosia și copilul lor Ioan Voevod”.
5. Biserica are 24 m lungime și 9 m lățime.
6. Lăcașul sfînt are trăsături comune cu tipologia bisericilor „Sfinții Arhangheli” (județul Iași, 1666), „Sfîntul Gheorghe” din Șerbești (județul Neamț, 1637), cu biserica-cetate de la Cotnari, ctitoria lui Ștefan cel Mare ș.a.
7. Într-un hrisov din 15 februarie 1667, semnat de Iliaș Alexandru Voievod, se vorbește despre Nidelcu Sîrbu, proprietarul unei bălți de pe apa Răutului, între Mitoc și Cișmea, care aproviziona „masa bisericii” cu pește proaspăt.
8. În letopisețul bisericii alcătuit în 1886/87 se consemnează faptul că autoritățile tîrgului au instalat în pridvor o baniță din piatră, denumită „domnească”. Banița avea forma unui stup făcut din trunchi de copac, fiind gravate stema Moldovei cu capul de bour, anul 1781 și cuvintele „s-a făcut să se știe”, „măsura”, „a zecea parte mie dă-mi-o”. Ultima frază solicita a zecea parte din „toată pîinea” pe care localnicii urmau să o ofere bisericii.
9. În locul statuii lui Vasile Lupu din incinta Bisericii „Sfîntul Dumitru” (transferată în centrul orașului Orhei) a fost înălțată o cruce, pe al cărei postament este fixată următoarea pisanie: „Pe mîndre plaiuri orheiene /Cinstirea noastră se așterne/ Pentru acei cu spada în mînă/ Și preoțimea cea bătrînă/ Pentru fruntașii neamului/ Și pentru gospodarii lui/ Ce viața și-o sacrificară/ sfințînd prin sînge această țară. Ctitori: Valeriu Muravschi, prim-ministru, a. 1991–1992; Sergiu Muravschi, director general, Direcția Agricolă, județul Orhei, a. 1990–2003”.
10. La 21 octombrie 2016, odată cu numirea arhimandritului Siluan (Șalari) în ierarhia bisericească de episcop de Orhei și vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, Biserica „Sfîntul Dumitru” a obținut statutul de catedrală.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

 Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-catedrala-sfintul-dumitru-din-orhei_16310

Biserica „Sfîntul Dumitru” din Orhei, anii 1930. Biblioteca Naţională a României.

Cota arhivistică: 97640

Biserica „Sfîntul Dumitru” din Orhei. Urme de bombardament, 1944. http://orasulorhei.blogspot.md/2014/04/caredrala-sf-dumitru-din-orhei-ctitoria.html

Grație episcopului de Orhei Siluan (la tribună), Biserica „Sfîntul Dumitru” are statut de catedrală. Foto: I.V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Protoiereul Rodion Melnic și preotul Vasile Gavriliță îl slujesc pe Dumnezeu la Catedrala „Sfîntul Dumitru”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Iconostasul Catedralei „Sfîntul Dumitru” din Orhei. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Portalul Catedralei „Sfîntul Dumitru”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Pisania Catedralei „Sfîntul Dumitru”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

În 1997 muzeograful și istoricul Valentin Golub a editat studiul monografic „Biserica „Sf. Dumitru” din Orhei. Ctitoria lui Vasile vodă Lupu”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Motto : „Niciodată n-am etalat rezultatele mele în mod public

                         și n-am cerșit laude”.

Nicolae Juravschi, dublu campion olimpic

            Nicolae Juravschi, legendă a sportului autohton, este dublu campion la Jocurile Olimpice de la Seul, Coreea de Sud (1988), medaliat cu argint la Jocurile Olimpice de la Atlanta, SUA (1996), de opt ori campion mondial și de zece ori al URSS. Aceste performanțe le-a realizat împreună cu partenerii săi de ambarcaţiune belarusul Victor Reneiski, ucrainenii Valeri Veșko și Iuri Gurin. În 2001, Nicolae Juravschi a fost desemnat de către ziariştii sportivi din Republica Moldova drept cel mai valoros sportiv moldovean al secolului al XX-lea. Din 2001 este preşedinte al Comitetului Național Olimpic (din 2014, Comitetul Național Olimpic și Sportiv) al Republicii Moldova, reales la 2 noiembrie 2016 în această funcție pentru al cincilea mandat consecutiv. A fost distins cu  Ordinul de Onoare al URSS (1989), Ordinul Republicii (1996), Ordinul Asociaţiei Comitetelor Olimpice (2002), Trofeul Președintelui Comitetului Internațional Olimpic (2015). Este laureat al Premiului Naţional în domeniul sportului (2012). Acest palmares însă ascunde numeroase obstacole pe care le-a traversat în viață marele sportiv. Talentul și munca însă i-au fost răsplătite din plin. Nicolae Juravschi este primul sportiv în istoria olimpismului mondial care a reprezintat trei țări (URSS, România, Republica Moldova) la Jocurile Olimpice, fapt marcat printr-un context sociopolitic dificil.

1. Nicolae Juravschi s-a născut la 8 august 1964 în satul Chircăiești, raionul Căușeni, RSS Moldovenească, în familia Mariei (1936–2010, născută Iordan) și a lui Atanasie (1938–1999). Pe linie paternă Nicolae Juravschi este descendent din neam de nobili polonezi de la Cetatea Albă, așezați cu traiul la Chircăiești în anul 1858. Mama sa a lucrat ca mulgătoare la ferma de vaci din sat, iar tatăl a fost tâmplar. Părinții au divorțat când Nicolae avea doar trei ani. Mama, surorile mai mari, Elena Secu (Juravschi), născută în 1959 (numită lelea), și Galina Grițcan (Juravschi), născută în 1961, au contribuit substanțial la creșterea și educarea viitorului campion olimpic. Potrivit surorii Galina, „Coliță (Nicolae – n. a.) era foarte econom și păstrător, putea să poarte o haină ani de zile, nu mințea, nu critica pe nimeni.., n-a bătut pe nimeni niciodată, era foarte cuminte și în toate celea asculta…”. Copiii o ajutau pe mama, care îngrijea de 30 de vaci – „ne duceam și noi cu Coliță la fermă, scoteam resturile din iesle, dădeam mâncare, trăgeam balega, mulgeam vacile, făceam tot lucrul… Coliță muncea cu toți în rând, îl lua mama chiar de mititel” (Elena), „…de câte ori adormea el în iesle, unde-l găsea mama!” (Galina). În copilărie Nicolae Juravschi îngrijea circa 100 iepuri. Le făcea cuști, îi împerechea și îi sacrifica.
2. Copilăria lui Nicolae Juravschi a fost marcată de câteva primejdii. Într-o iarnă se plimba cu sania împreună cu o fetiță de aceeași vârstă. Au căzut pe șinele căii ferate tocmai în clipa când venea și trenul. O singură clipă ar fi fost fatală, abia au reușit să sară din sanie. Un alt caz. Un tractorist l-a rugat pe Nicolae să fixeze un cui la remorca mașinii. Tractoristul nu s-a asigurat că Nicolae este prin apropiere și a pornit tractorul, care a lovit copilul, încît acesta a rămas aproape mort. „Mama, plângând, striga în gura mare, s-a îndreptat cu el în brațe la centrul raional… Mama credea c-o să-l piardă.., dar medicii de la Căușeni l-au salvat…” (Galina).
3. Visul din copilărie al lui Nicolae Juravschi a fost să devină fotbalist. La insistența acestuia, mama l-a adus odată la Chişinău ca să vadă gazonul de la Stadionul Republican. Primul meci profesionist pe care l-a urmărit pe viu a fost cel dintre Carpați și Nistru. Deoarece nu avea bani de bilet a sărit gardul Stadionului Republican pentru a-și putea admira idolii sportivi.
4. În anii 1978–1981 a studiat la Școala-Internat Republicană cu Profil Sportiv (din 1991, Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv), fiind adus în această școală de sora Galina, elevă pe atunci la această instituție. Aici Nicolae nu prezenta semne distincte că ar fi fost un copil deosebit. Mai mult ca atît, era foarte firav (35 kg) și lipsit de spectaculozitate pentru perspectivele sportului de performanță, însă „zicea că… o să se străduie…” (Galina). Era echipat cu niște ghete mari, le luase de la vecini, căci nu le avea pe-ale lui, ghete cu o mărime-două mai mari, de cauciuc… Și-a început activitatea sportivă la secția caiac-canoe, avându-l drept antrenor pe talentatul pedagog Pavel Cadnicov, ulterior antrenor emerit al URSS. P. Cadnicov l-a întrebat dacă poate înota, iar surorii Galina i-a zis: Slăbuț, micuț! Ei bine, Galina, îl iau ca pe unul fără perspective, doar pentru că tu mă rogi!
5. În timpul studiilor Nicolae Juravschi încerca să se descurce singur și să evite, pe cît era posibil, ajutorul mamei și ale surorilor. De aceea făcea bani… descărcînd seara vagoane…
6. La prima competiţie de canoe de la Dubăsari, din primăvara anului 1980, la cursa de 500 m, fiind pe locul doi, cu 20 m înainte de sosire, Nicolae Juravschi s-a răsturnat din barcă.
7. În timpul Jocurilor Olimpice de la Seul (1988) mama și surorile lui Nicolae Juravschi au stat în genunchi și s-au rugat pentru victorie. Sora Galina își amintește: „… am avut chiar un vis înainte de Seul, parcă a venit cineva și mi-a dat două bluze pufoase, frumoase și aurite… Parcă i-am zis mamei: Așa m-am îmbrăcat în niște haine frumoase aurite, de nu pot să-ți spun…. Și când colo…, uite, Dumnezeu ne-a vestit marele eveniment…”. Recompensa statului sovietic pentru dubla victorie de la Seul a fost un televizor color și dreptul de a cumpăra cu prioritate un automobil „Lada”, fără a aștepta la coadă trei sau patru ani.
8. În anii 1989–1991 cei patru canoiști – Nicoale Juravschi, Victor Reneiski, Iuri Gurin și Valeri Veșko, supranumiți „cei patru muschetari” – au fost campioni invincibili în lume. Au învins în toate cursele de canoe patru la care au participat, inclusiv la cele 28 de curse finale de la campionatele mondiale, unde au cucerit șase medalii de aur. „Nu-mi amintesc ca în cariera noastră de canoe patru să fi fost în situația de a fi depășiți de o altă barcă sau de a urmări o ambarcațiune aflată în fața noastră” (N. Juravschi). Tot Nicolae Juravschi, singurul care absolvise facultatea la zi, reprezenta echipa în discuțiile cu antrenorii, superiorii de la Federația de Caiac-Canoe a URSS și alte instituții unionale. Cu rezultatul de 1.30,210 minute obținut la Moscova în 1989, imbatabilii sunt pînă în prezent în topul ierarhiei mondiale a rezultatelor tuturor timpurilor la proba canoe patru 500 m, bărbați (ocupă poziția nr. 2), și rezultatul 3.15,760 minute la canoe patru 1 000 m, bărbați (ocupă poziția nr. 5), în pofida faptului că bărcile la canoe între timp au fost modernizate.
9. În august 1991, în contextul loviturii de stat organizate împotriva liderului sovietic Mihail Gorbaciov și a grupului său reformist, la Campionatul Mondial din Franța, echipa celor patru viteji a descoperit că, în timp ce bărcile fuseseră încărcate în avion, vâslele au rămas la Moscova. Încercarea de a lua legătura cu Aeroportul Șeremetievo a fost dificilă, deoarece obiectivul era considerat unul strategic de către puciști, fiind înconjurat de armată și având toate liniile telefonice tăiate. Prin mari intervenții, la nivel de ambasade, ministere, peste două zile pagaiele au ajuns în mod miraculos la Paris.
10. În 1996, la Olimpiada de la Atlanta, SUA, au participat 451 de canoiști din 54 de țări. Nicolae Juravschi avea 31 de ani și 358 de zile și era cel mai vârstnic membru al echipei olimpice a Republicii Moldova. La această competiție N. Juravschi și V. Reneiski, în vârstă de 29 de ani, au câștigat prima medalie de argint din istoria recentă a Republicii Moldova.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/legendele-sportului-moldovenesc_16176

Nicolae Juravschi la 5 ani. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Maria Juravschi cu cei trei copii (de la stînga): Elena, Nicolae și Galina.

Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Marina Grosu, Binecuvîntarea Mamei, ulei, pânză, 140 x 100 cm, 2014.

Sursă: Muzeul privat al familiei Juravschi

Surorile lui Nicolae Juravschi, Elena și Galina. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Anatolie Grajdi, profesorul de educație fizică al lui N. Juravschi în sala sportivă. Aici s-a pus temelia primelor calități motrice și lecții de coordonare a mișcărilor în calea lungă a marilor performanțe. Azi, Gimnaziul „Mihai Viteazul”, s. Chircăieşti, 2016. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Nicolae Juravschi (rândul doi de jos, al șaptelea din stânga) în vinieta promoției a X-a (anul de studii 1980–1981) a Școlii-Internat Republicane cu Profil Sportiv. Sursă: Arhiva curentă a Liceului-Internat Republican cu Profil Sportiv.

La 8 ianuarie 1979 profesorul-antrenor P. Cadnicov planifica participarea lui Nicolae Juravschi la Spartachiada Unională a Elevilor din anul 1981. Sursă: Arhivă privată

Programul de antrenamente (11 noiembrie 1987 – 26 septembrie 1988) al lui Nicolae Juravschi înainte de ora astrală – Seul, Coreea de Sud. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

„Misiunea pe viață și pe moarte” (N. Juravschi) – finala olimpică la 500 m de la Atlanta, SUA, 4 august 1996. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

De la stînga: Gheorghe Andriev și Victor Reneiski, partenerii de canoe ai lui Nicolae Juravschi. Foto: Ion V. Xenofontov, 23 septembrie 2016

Barca lui Nicolae Juravschi și Victor Reneiski se află în Muzeul Olimpic al Republicii Moldova. „Înainte de competiție mă străduiam să calc cu piciorul drept în barcă și îmi făceam cruce. Victor avea alte deprinderi. El spunea: Ни пуха! (Baftă! – t. n.) și trebuia să zic: К чёрту! (La naiba! – t. n.). Și viceversa” (Nicolae Juravschi). Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Muzeul familiei Juravschi include circa 200 de medalii, inclusiv medaliile olmpice. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

Motto: „Un misionar trebuie să cunoască limba, cultura

și tradițiile poporului în care oficiază Sfînta Liturghie”.

Preotul indian Vivian Furtado

O succintă trecere în revistă a principalelor repere istorice ale Bisericii Romano-Catolice din spațiul actual al Republicii Moldova demonstrează faptul că această instituție religioasă, până la intervenția sovietică, era în plină ascensiune. În secolul al XIX-lea, numărul credincioșilor catolici din Basarabia s-a majorat datorită imigranților și coloniștilor, în mod special germane, și a exodului masiv al polonezilor. În pofida condițiilor nefavorabile, generate de răscoala polonezilor din 1863 și de mișcarea anarhistă din Imperiul Rus, numărul catolicilor din regiune a crescut constant, de la 4 500 în 1840 la 20 000 în 1897. Majoritatea credincioșilor erau concentrați în Chișinău. În 1926, în Basarabia erau 12 325 de catolici. Funcționau nouă parohii, păstorite de opt preoţi, care slujeau în șase biserici şi opt capele. Dezideratul politicii antireligioase promovate de autoritățile sovietice era micșorarea substanțială a numărului de credincioși. Catolicii din RSS Moldovenească, în cea mai mare parte de origine poloneză, germană, ucraineană și armeană, au avut de asemenea de suferit de pe urma acestei politici. Au fost naționalizate bunurile Bisericii Romano-Catolice, închise bisericile, casele parohiale, capelele. Sub aspect administrativ, în URSS funcționau trei eparhii catolice, două pentru Lituania și una, cu reședința la Riga, pentru restul Uniunii Sovietice, inclusiv RSS Moldovenească. Activau doar două seminare catolice – la Riga (Letonia) și Kaunas (Lituania). Biserica Romano-Catolică și slujitorii ei erau considerați de sistemul sovietic elemente ale imperialismului capitalist, elemente distructive ale societății sovietice. Dacă în 1945, în RSS Moldovenească, activau șapte parohii (Chișinău, Bălți, Bender, Orhei, Rîbnița, Rașcov și Soroca) ale comunității romano-catolice, în 1949 funcționau patru, iar în 1960 doar două, ca mai apoi singurul spațiu rezervat credincioșilor romano-catolici de pe teritoriul RSSM să fie transferat la Capela Cimitirului Catolic din Chișinău (fostă Capelă Armenească, în 1950 aceasta a fost dată în chirie catolicilor), edificiu construit între 1910 și 1914 la inițiativa filantropului armean, ofițer, moșier, președintele zemstvei din Bălți, Iacob Grigorie Marcarov (1861–1936). Pentru a înstrăina bunurile unor biserici, autoritățile sovietice au instituit o politică de confruntare a comunităților religioase între ele. Astfel, în 1944, Biserica armenească din Bălți „Sf. Grigore Iluministul” (care funcționa din 1912) a fost dată Bisericii Romano-Catolice.

Persecuțiile de amploare prin care a trecut Biserica Romano-Catolică erau în legătură directă cu politica sistemului sovietic de anihilare a vieții religioase din Uniunea Sovietică. În 1977, cu ocazia consemnării celei de-a 60-a aniversări a Revoluției din Octombrie, s-au efectuat analize de bilanț în toate domeniile de activitate. Cu această ocazie s-a constatat că dacă înainte de 1917 în Imperiul Rus existau 4 233 de biserici catolice, în 1977 în URSS rămăseseră doar 1 014. În a doua jumătate a anilor 1980, pe fundalul restructurării și transparenței gorbacioviste, comunitatea romano-catolică, la fel ca și ceilalți credincioși, s-a revigorat și a trecut la o nouă etapă de renaștere spirituală.

In grosso modo, Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei, monument de arhitectură de importanță națională, a avut soarta comună cu lăcașurile sfinte din spațiul actual al Republicii Moldova.

1. Comunitatea catolică din Orhei s-a constituit la începutul sec. XIX și inițial exista în componența parohiei de la Chișinău. În 1895 în oraşul Orhei locuiau 125 de catolici, inclusiv 60 de sex masculin și 65 de sex feminin. Aceștia participau la Sfînta Liturghie în Chișinău sau la Rîbnița.
2. În 1904 comunitatea catolică i s-a adresat lui Serghei D. Urusov, guvernatorul Basarabiei (1903–1904), cu rugămintea de a permite edificarea unei biserici romano-catolice. La cerere au fost anexate spre aprobare şi planurile viitorului edificiu.
3. Biserica a început să fie construită în 1911, iar lucrările au fost finalizate în 1914. Lăcaşul de cult, construit în stil neogotic (specific țărilor din nord-vestul Europei), a fost zidit pe terenul achiziționat de la Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”. Ctitorii de bază ai edificiului de cult au fost membrii familiei Doliwa-Dobrowolski, proprietari funciari, în mod special Cesarina Doliwa-Dobrowolski (1841–1924), înmormîntată în cavoul bisericii. Descendenții acesteia stabiliți în Elveția și Canada au vizitat de mai multe ori lăcașul sfînt.
4. În 1934 parohia Orhei a fost vizitată de episcopul de Iaşi Mihai Robu, care a oficiat sfînta Liturghie Pontificală, la care „s-au împărtăşit cam 40 de persoane, iar Sf. Mir l-au primit 24 de persoane”. În contextul acestei vizite canonice, presa timpului consemnează: „Orhei este o parohie mică, dar formează centrul pentru mulţi catolici împrăştiaţi în acest judeţ”.
5. În 1940, Basarabia a fost încorporată în cadrul URSS, iar o parte dintre credincioşii catolici au emigrat în România. Sfintele liturghii în lăcașul sfînt din Orhei erau celebrate rar şi de către preotul care venea de la Tighina.
6. Ca și alte edificii din localitate, biserica a avut de suferit în timpul operației Iași-Chișinău.
7. Consiliul local Orhei, ca urmare a solicitărilor comsomoliștilor din localitate, a dispus, la 1 august 1946, închiderea bisericii, aflată pe strada principală a orașului, ce purta numele „părintelui popoarelor” I.V. Stalin. Ca motiv pentru închiderea lăcașului sfînt s-a invocat lipsa credincioșilor polonezi și nefuncționarea bisericii timp de 50 de ani (sic!). Edificiul a fost trecut în gestiunea Direcției raionale pentru educație fizică și sport, fiind transformat în sală de sport. Ulterior clădirea a fost întrebuințată în calitate de stație radio. După 1990 a fost utilizată în calitate de depozit pentru Moldtelecom.
8. Biserica a fost reanimată grație părintelui Klaus Kniffki din Congregaţia Cuvîntului Divin, care în 1998 i-a îndemnat pe enoriaşi să renască comunitatea catolică din Orhei.
9. În 2001, după retrocedarea bisericii comunităţii catolice din Orhei, Episcopia Romano-Catolică de Chişinău a început restaurarea clădirii. Evgheni Smolin a fost arhitect-şef al proiectului de restaurare. Biserica a fost construită din piatră, din carierele din raionul Orhei. Este înfrumusețată cu frescă, vitralii și flori. La 15 august 2008, de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, PS Anton Coşa a sfinţit biserica nou restaurată. Potrivit recensămîntului din anul 2004, în raionul Orhei erau 88 de catolici.
10. La 15 iunie 2014, în prezența PS Anton Coşa, paroh al comunităţii a fost numit părintele indian Vivian Furtado, născut la 20 decembrie 1972 în localitatea Udupi, Karnataka din sudul Indiei. Vivian Furtado s-a născut într-o familie catolică, are trei frați și două surori, una din ele fiind călugăriță. În 2002 a fost sfințit preot în India. A absolvit liceul cu profil filosofie și teologie. În 2010 a susținut licența în teologie (cu tema „Pastorala Biblică”) la Roma, Italia. Este călugăr misionar în Congregația Cuvîntului Divin. Cunoaște limbile romȃnă, engleză, italiană, rusă și cinci dialecte indiene. A învățat limba romȃnă în orașul Roman, Romȃnia. Din 2003 este în misiune în Republica Moldova. A slujit la parohia catolică de la Stăuceni. Ne-a povestit că obștea romano-catolică din Orhei nu este una mare, însă se constată o tendință de creștere a acesteia. Biserica fiind în centrul orașului Orhei face parte din viața spirituală a localității. Face slujbe în fiecare zi. Duminica la oficierea serviciului divin de la ora 10.00 vin mai mulți credincioși. Oficiază Sfînta Liturghie în limbile romȃnă și rusă. Are mai multe activități sociale. Aici activează un Centru de zi pentru circa 25 de copii, cu un program de luni pînă vineri, de la ora 12.00 pînă la ora 14.00, unde elevii își pregătesc temele pentru acasă și fac diferite lucrări manuale. Duminică la biserică se studiază limba engleză. Slujitorii lăcașului sfînt sînt implicați și în proiecte caritabile. Vara se organizează tabere de agrement pentru 80-100 de copii. Scopul acestor activități rezidă în organizarea odihnei și formarea spirituală. Se fac excursii la mănăstirea Curchi. Părintele Vivian Furtado consideră că este necesară cunoașterea ambelor biserici – ortodoxă și catolică. Părintele se simte bine în Republica Moldova. Spune că oamenii sînt foarte prietenoși. Constată însă faptul că atît părinții, cît și copiii nu cunosc multe despre învățătura creștină. Oamenii știu să se distreze, însă de multe ori nu găsesc o oră pentru a merge la biserică. Ei ar trebui să nu uite de Dumnezeu, pentru liniștea sufletească. Părintele Vivian Furtado studiază documentele bisericii catolice și predicile Papei Francisco. Prezența unui preot inteligent și sociabil în viața religioasă și culturală a orașului Orhei aduce un farmec aparte urbei.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-biserica-romano-catolica-adormirea-maicii-domnului-din-orhei_16022

Fațada Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei, anii 1930. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei

Cesarina Doliwa-Dobrowolski (1841–1924), ctitorul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei. Foto din 1915. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului din Orhei”

Biserica „Adormirea Maicii Domnului din Orhei” în perioada sovietică. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei utilizată în calitate de depozit. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei

Bijuteria arhitecturală „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei (fațada) la 26 noiembrie 2016. Foto: Ion V. Xenofontov

Secvență din interiorul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Vitraliile din lăcașul sfînt reprezintă ființe fără chip. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Basorelieful de deasupra intrării principale. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Preotul indian Vivian Furtado. Arhiva privată Vivian Furtado

Victor Zglavuța, ajutorul preotului Vivian Furtado. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL CHIRCĂIEȘTI, RAIONUL CĂUȘENI

Motto: „La casa din vale cu meri și gutuie/

O pasăre cuib își făcea, astăzi nu e”.

Text: Iurie Badicu

Muzica: Igor Sîrbu, Iurie Badicu

Satul Chircăiești este situat în nord-estul raionului Căușeni, la 15 km de centrul raional și 79 km de orașul Chișinău. Localitatea a fost întemeiată în 1796 și este atestată documentar la 31 mai 1812. Hărnicia și ospitalitatea chircăieștenilor este una legendară. În 1827, în sat locuiau 64 de familii de moldoveni, cu 74 de case. Sătenii dețineau prisăci vestite în regiune. De la albine sătenii învățau să muncească și să adune rezultate. În 1862, în localitate erau 181 de case cu circa 1 000 de locuitori. La începutul sec. XX, satul avea 201 case, în care locuiau 1 591 de oameni. Țăranii erau într-o situație financiar-economică precară. Pădurile din proximitatea localității erau ale statului, țăranii având doar 99 de desetine din acestea. În 1971, localitatea avea 3 760 de locuitori. În anul 1970, producția globală a satului Chircăiești a constituit 3,13 mil. ruble, producția realizată – 2,3 mil. ruble, inclusiv legumicultură – 1,174 mil. ruble, creșterea vitelor – 421 000 ruble, pomicultură – 208 000 ruble, viticultură – 163 000 ruble, culturi tehnice (floarea-soarelui) – 132 000 ruble. Venitul net era de 1,2 mil. ruble, iar rentabilitatea – 86,2%. Mijloacele fixe valorau 3,2 mil. ruble. Începând cu anii 1990 se constată o scădere latentă a numărului populației din Chircăiești. Astfel, în 1994 în sat locuiau 3 843 de oameni, iar în anul 2004 – 3 512. La 1 ianuarie 2016 în sat locuiau 3 423 de suflete, inclusiv 506 persoane cu vârsta de până la 15 ani. La 9 septembrie 2016, cea mai vârstnică persoană din sat este Parascovia Ceban, iar cea mai tânără – Ionel Burunsuz. Totuși, comparativ cu alte localități din Republica Moldova, constatăm o rezistență a populației la perturbările demografice specifice perioadei recente. Grădinița este frecventată de 160 de copii. În prezent, numărul gospodăriilor casnice se cifrează la 1 244, inclusiv 47 de gospodării cu mulți copii (3 și mai mulți copii în vârstă de până la 18 ani). Numărul total al clădirilor publice se cifrează la șase și au o suprafață de 3 950,54 m². Suprafața totală a terenurilor agricole este de 3 363 ha. În sat funcționează 19 unități comerciale cu o suprafață  de 391 m². Lungimea totală a rețelei locale de distribuție a apei este de 22 km, a rețelei sistemelor de canalizare – 2 km, iar a rețelei de conducte de gaze naturale – 36 km. Săptămânal prin localitate trec 105 rute regulate, inclusiv 63 de rute regulate care unesc localitatea de centrul raional. Localitatea este cunoscută în mod special prin faptul că aici s-a născut dublul campion olimpic Nicolae Juravschi.

1. Sub aspect istorico-geografic, Chircăiești face parte din Valea Nistrului, aflată între Tighina și Marea Neagră. În această regiune Nistrul formează o serie de rețele hidrografice numite generic „Baltă”, care are o mulțime de derivate cu nuanțări terminologice: „bălcău” (mlaștină, ochi), „bâlhac-bulhac” (baltă mică), „băltac” (băltoacă), „băltărău”/„băltoi” (baltă de mărime potrivită), „băltărie” (loc cu bălți, mai multe bălți la un loc pe un teren mocirlos), „băltău” (baltă mare), „baltină” (baltă mai mică), „băltiș” (baltă cu multă stufărie. Rovină. Bălărie mai mică), „băltoagă”/„bă[l]tac”/„băltucă” (băltoacă). Balta în esență reprezintă o suprafață de șes întins, mlăștinos, dificil accesibil, care include zăvoaie, stufării și lacuri naturale. E o regiune diferită de stepa și câmpiile Bugeacului (Basarabia Veche) și favorabilă pentru existența și perpetuarea comunităților umane. Balta din perimetrul satului Chircăiești, legată de Nistru, reprezintă și un hotar cu două localități megieșe: Plop și Cârnățeni. În 1968, la revărsarea fluviului Nistru, balta a fost „înghițită”. Apa a ajuns până la Căușeni. Balta a servit pentru săteni atât ca arie de aprovizionare cu hrană, cât și zonă de refugiu în situațiile de instabilitate. A salvat vieți omenești în timpul foametei. Sătenii se hrăneau cu pește și cu rădăcini de papură. Cu stuf oamenii se încălzeau iarna. Bălțile erau o atracție și pentru conducerea RSS Moldovenești. Aici veneau la vânătoare „cei de la Comitetul Central” și locuitorii satelor vecine. Drept urmare a „experimentelor moldave” în agricultură, manifestate prin chimizare excesivă nejustificată, defrișări intensive ale arboretului și drenarea bălților din anii 1960–1970, balta din Chircăieși, cu o suprafață totală de 450 ha, inițial a provocat inundații, apoi, în anii 1990 a secat. În prezent, pe acel spațiu se cultivă porumb și floarea-soarelui.
2. În acest perimetru hidrografic șerpuiește râul Botna (are alimentare mixtă: pluvială, nivală, subterană), afluent de dreapta al Nistrului. Râul Botna este unul dintre cele 20 de râuri din Republica Moldova cu o dimensiune longitudinală relativ mare. Are o lungime de 152 km și o suprafață a bazinului de recepție de 1 540 km², izvorăşte la sud de s. Stejăreni, r-nul Străşeni, curge spre sud-est pe teritoriul raionului Ialoveni şi spre sud-est, apoi nord-est – pe teritoriul raionului Căuşeni, până la debușarea sa în fluviul Nistru în amonte de municipiul Tiraspol. Satul Chircăiești se află în stânga Botnei.
3. În proximitatea râului Botna din perimetrul satului Chircăiești trece și fostul drum militar al Districtului Militar Odesa, infrastructură ce asigura conexiunea Tiraspol–Bender–Odesa.
4. În apropierea satului Chircăiești se termină renumitele valuri de pământ – Valurile lui Traian de Sus. Acestea continuă la est până la bălțile Nistrului. În istoriografie au fost considerate ca un sistem de apărare al Imperiului Roman „împotriva barbarilor de nord, care trăiau pe teritoriul dintre Nistru și Prut”.
5. La hotarul localității sunt cunoscute Movilele Drăgaica, aflate în apropierea Valurilor lui Traian. Acestea își au denumirea de la o tradiție a localnicilor de pe timpul dominației otomane în regiune. De sărbătoarea Sfintei Treimi, la răsăritul soarelui, toate fetele din localitate se adunau pe câmp la locul de la movile. Acolo alegeau două tinere, dintre care una juca rolul unui bărbat, pentru aceasta chiar își lua un chipiu bărbătesc înfrumusețat cu spice verzi. Fata avea numele de Drăgaica, iar „bărbatul” improvizat – Drăgan. După alegerea „perechii”, fetele se îndreptau spre localitate și la prima casă Drăgaica și Drăgan interpretau un dans, fiind susținuți de celelalte fete. Stăpânul casei era obligat să primească musafirii. Drăgan arunca în el cu o năframă sau cu o oricare altă broboadă. Gazda îi întorcea lui Drăgan basmaua cu bani. Apoi ritualul era repetat și la alte case din sat. Din banii obținuți se făceau salbe. La sfârșitul sec. XIX, acest ritual, spre deosebire de alte localități din regiune, în Chircăiești se mai menținea.
6. În secolele XVI–XVIII, Chircăiești s-a aflat în apropierea celor „șapte sate de țară” și „sate hănești”.
7. Un loc aparte în formarea personalității chircăieștenilor o are educația din mediul familial și cel instituțional. Se pune accentul pe formula tradițională „cei șapte ani de acasă”. Dacă în anii 1970 erau trei clase de-a șaptea și elevii nu încăpeau în școală, în prezent situația se prezintă diferit. În Gimnaziul „Mihai Viteazul” din localitate învață 270 de elevi. Abia de se adună câte o clasă.
8. Chiar din primii ani de la fondarea localității s-a construit și prima biserică de lemn din localitate (1808). În 1835 preot era Sava Coadă în vârstă de 50 de ani și soția acestuia de 41 de ani cu care avea 7 copii. În 1847 a fost construită biserica de zid. În 1860 a fost deschisă școala parohială din sat, una dintre cele mai bune din regiune. În perioada interbelică, lăcașul sfânt a fost vizitat de Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, una din turlele bisericii a fost deteriorată, iar acoperișul parțial distrus. Preotul și funcționarii din localitate s-au retras peste Prut. La 15 ianuarie 1948, P.N. Romenski, împuternicitul în problemele Bisericii Ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSS Moldovenească, nota că majoritatea locuitorilor din Chircăiești sunt credincioși. Credincioșii au depus mai multe eforturi pentru a menține biserica deschisă. În perioada sovietică, biserica a fost închisă. A fost redeschisă cu mare entuziasm în noiembrie 1990. Ca o perpetuare a tradițiilor, Biserica Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail (în formă de cruce) din localitate menține vatra spirituală, locul ce adună oamenii. Primul preot a fost Gheorghe Bivol, care a decedat în 1993, fiind urmat de Mihail Gribincea. De la 18 octombrie 2009, preotul-paroh este protoiereul Pavel Drăgan (născut în 1976 în satul Opaci, raionul Căușeni), omul cu care se consultă toți credincioșii din împrejurimi. În partea dreaptă a intrării în sfântul lăcaș și-au făcut cuib o familie de cocostârci. Această pasăre migratoare din ordinul picioroangelor, simbol al prosperității, eleganței, familiei și păcii, s-a adăpostit în apropierea bisericii în zi însemnată, la 23 martie 2010, a doua zi după sărbătoarea creștină Sfinți 40 de Mucenici. Părintele ne-a relatat că familia cocostârcilor se mărește anual cu 2-3 pui. Este o sărbătoare ce consemnează începerea anului agricol tradițional. În această zi era obiceiul ca în comunitățile rurale să fie scos plugul la arat. Este un simbol al muncii agricole pe care o practică tradițional sătenii. Un cuib de cocostârci se află și în apropierea școlii. Tot de spațialitatea sacră ține și cimitirul vechi al localității, fapt marcat de o răscruce amplasată în sectorul respectiv. Aici sătenii nu construiesc nimic și protejează zona ca pe un loc sfânt. E un loc pustiu. E un semnal că localnicii țin la memoria colectivă și individuală. Acest fapt este demonstrat și prin întreținerea cimitirului nou din localitate, unul dintre cele mai îngrijite din Republica Moldova.
9. În 1980, Galina Grițcan (Juravschi), educatoare la grădinița din localitate, în contextul ediției a XXII-a a Olimpiadei de la Moscova, a alergat cursa atletică (maraton) de 42,195 km.
10. Din anul 2011, primarul satului Chircăieşti este charismatica Galina Ceban. A fost dăscăliță timp de 22 de ani la biserica din localitate. Are studii muzicale și o voce catifelată. Este în stare să facă pe oricine să lăcrimeze atunci când interpretează piesa „Satele Moldovei mele”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-satul-chircaiesti-raionul-causeni_15918 

Colectivul de dansatori ai Școlii Medii din s. Chircăiești, 1968. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Biserica Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail în ruini, sfîrșitul anilor 1980. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

O secvență de la hramul satului Chircăiești, 1998. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Biserica Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

O secvență de pe acoperișul Bisericii Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Preotul Pavel Drăgan povestește vizitatorilor file din istoria lăcașului sfînt. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Cimitirul vechi al localității – spațialitate sacră care fortifică memoria colectivă și individuală. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Fostul drum militar al Districtului Militar Odesa din proximitatea râului Botna. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

În prezent fosta baltă și-a modificat destinația. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Galina Grițcan (Juravschi) și-a reprofilat cariera sportivă în cea de educație a copiilor din satul Chircăiești. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

„Doamna de fier”, primărița Galina Ceban, poate face pe oricine să aibă emoții prin intermediul cântecului. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Un grup de femei din Chircăiești.Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

                                Motto: „Germanii au reușit să se constituie ca un grup etnic distinct,
iar influența lor asupra românilor a fost una majoră”.
Cosmin Budeancă, istoric român

Unele surse îi menționează din sec. XI în zona Banatului și Satu Mare – Oradea, iar altele, din anul 1103, în localitatea Broos (Orăștie). În Tansilvania li s-au oferit drepturi și privilegii. Erau supuși regelui Ungariei, însă aveau autonomie administrativă, juridică și ecleziastică. În 1324 sașii din Transilvania s-au răsculat împotriva voievodului transilvănean, care le încălca drepturile. Rebeliunea a eșuat, provincia Sibiu fiind împărțită în șapte scaune (judecătorești), inclusiv scaunul principal Sibiu. Scaunele erau administrate de un jude regal, reprezentant al regelui. În timpul lui Matei Corvin (1458-1490) sașii și-au consolidat statutul de privilegiați. În 1572 sașii au adoptat confesiunea augsburgică. Biserica de confesiune augustană-lutherană a constituit un factor de consolidare a comunității. La începutul sec. XX, în special în urma izbucnirii Primului Război Mondial, influența Germaniei în România a devenit puternică, fapt ce a marcat existența etnicilor germani din acest spațiu.

În ultimul timp, interesul pentru comunitatea germană din România a sporit și datorită originii etnice a președintelui României (din 2014), Klaus Iohannis. În urma unui sondaj de opinie realizat înainte de alegerile prezidențiale din 2014, în România, cea mai preferată etnie era cea germană. Percepțiile pozitive față de germanii din România rezidă în caracteristicile native ale acestei minorități etnice și prestigiul social cu care s-au impus.

1. La sfârșitul Primului Război Mondial, doar 27% dintre etnicii germani din România locuiau în mediul urban. Comunitatea germană practica în special agricultura și creșterea vitelor, fiind cei mai buni în aceste domenii. În perioada interbelică, minoritatea germană era a doua ca pondere după cea maghiară. La sfârșitul acestei perioade, cei circa 750.000 de cetățeni etnici germani aveau școli în limba proprie, bănci și organizații comunitare, asociații și o înaltă cultură spirituală.
2. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România, aliata Germaniei, au staționat și unități militare nemțești, a căror prezență a accentuat o atitudine de superioritate manifestată de localnici. Din aceste considerente, unii părinți chiar își încurajau fetele să aibă raporturi cu soldații germani ca „să se-întărească nația lor”.
3. În anii 1940-1950, în urma strămutării, refugierii, prizonieratului și deportării, circa 250.000 de germani au părăsit România. Faptul că printre cei care au plecat erau în special bărbați maturi, partea activă a comunității, a afectat grav refacerea ulterioară a acestei entități.
4. După a doua conflagrație mondială, germanii din România, puternic orientați spre Germania, au fost percepuți ca adversari ai noului regim și li s-au aplicat diverse măsuri punitive. În 1945, zeci de mii de germani au fost trimiși în URSS la „munca de reconstrucție”. Se estimează că circa 12% dintre germani au murit în timpul deportării. Pentru a reuși să se salveze de deportare, multe femei germane se debarasau de numele lor prin căsătoria cu români din interes și astfel scăpau de deportare. Tinerele nemțoaice cu copii „din flori” revenite din deportare nu au fost acuzate de către comunitatea germană, aceasta fiind mai înțelegătoare decât cea românească.
5. Între 1970 și 1973, Securitatea română a declanșat operațiunea „Peregrinii”, ce viza cetățenii români de origine germană sau ebraică, cu scopul „aducerii în țară a fondurilor valutare și bunurilor mobile – în special automobile – de la rudele unor cetățeni care solicitau să plece definitiv din România”. Drept urmare, în bugetul statului s-au încasat 6 mil. de dolari SUA, o sumă importantă pentru acea perioadă.
6. Între 1975 și 1988, circa 170.000 de etnici germani au emigrat în Republica Federală Germania ca urmare a unui târg. România s-a angajat să permită anual plecarea a 11.000 de germani, iar RFG urma să acorde credite Hermes (garant de stat), într-un volum de 700 mil. mărci. În cazul în care plecau 11.000 de germani pe an, se achita o sumă de 4.000 de mărci, iar dacă plecau 13.500 de oameni – 5.000 de mărci.
7. În 1989 numărul etnicilor germani în România se cifra la 250.000 de persoane. Populația era în mare măsură îmbătrânită și cu o dispoziție defetistă. După 1992 emigrarea germană a fost mai redusă, atât datorită scăderii numărului celor care ar mai fi dorit să plece, cât și politicii restricționiste a guvernului de la Berlin, care nu agrea deja numărul destul de mare al imigranților. În prezent, în Romȃnia locuiesc circa 35.000 de etnici germani.
8. Populația germană din România este respectată pentru munca asiduă și bine organizată, seriozitate, fapt ce i-a impus în prim-planul vieții socioeconomice în localitățile unde trăiau. Au fost numiți bogați, boieri, grofi sau fruntași.
9. La nuntă germanii alocă un timp generos dansului, în detrimentul gastronomiei. Potrivit tradițiilor, în Duminica Floriilor (Palmsonntag) germanii sărbătoreau „Confirmarea”. În această zi copiii de 14 ani, după o pregătire prealabilă împreună cu preotul, susțineau un „examen”. După ce își cereau iertare de la rude și cunoscuți, primeau primul lor costum de adolescent.
10. Cea mai recentă lucrare consacrată etnicilor germani din România îl are drept autor pe doctorul în istorie (2008) Cosmin Budeancă, autor a mai multor volume, studii și articole cu tematică referitoare la istoria contemporană. Într-o lucrare de imagologie etnică (Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, 448 p.), realizată în baza unei cercetări de istorie orală, fiind intervievați 122 de martori, cercetătorul C. Budeancă developează istoria complexă a etnicilor germani din România după 1918. Istoricul a analizat memoria colectivă a românilor referitoare la etnia germană, spațiul public și al proximității, impactul marii istorii asupra comunității germane din România. Autorul argumentează alegerea subiectului de cercetare prin faptul că s-a născut în Orăștie (Broos, în germană), oraș al sașilor și cea mai vestică din cele șapte cetăți săsești, care au dat numele german al Transilvaniei (Siebenbürgen).

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Privilegiul breslei cizmarilor sași, 1839. Muzeul Țara Făgărașului „Valer Literat”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 1 septembrie 2016

 Tabla de convocare a breslei cizmarilor, 1846. Muzeul Țara Făgărașului „Valer Literat”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 1 septembrie 2016

Ţărani saşi din zona Sibiului, circa 1900. Sursă: https://ro.wikipedia.org

Trupe germane defilînd pe Calea Victoriei prin fața clădirii Casa Capșa. În stînga-mijloc, călare pe un cal alb, se alfa generalul August von Mackensen, guvernatorul României ocupate, 1917. Foto: 12x18cm. Sursă: http://blog.alexgalmeanu.com

În fața clădirii Hotelul Capșa, în 1917 au defilat trupele germane. Foto: Ion Valer Xenofontov, 22 octombrie 2016

Soldaţi germani în gara din Băile Herculane, 1941-1942. Sursă: http://adevarul.ro

Cercetătorul Cosmin Budeancă, autorul celei mai recente monografii consacrate etnicilor germani din România. Foto: Dalia Bathory, 28 octombrie 2016

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-etnicii-germani-din-romania_15844 

Motto: „Veşnicia s-a născut la sat”.
Lucian Blaga (1895–1961), filosof, poet, dramaturg român

Satul Talmaza, raionul Ștefan-Vodă, este situat în partea de sud-est a Republicii Moldova, în Valea Nistrului de Jos, la o distanță de 12 km de centrul raional, 22 km de stația de cale ferată Căușeni și 100 km de municipiul Chișinău. Este unul dintre cele mai vechi și mai mari sate din țară. Pe moșia satului Talmaza, la 7,5 km depărtare de sat, au fost descoperite urmele unei stațiuni umane din Paleoliticul superior (30 000 – 10 000 de ani î. Hr.). Pentru prima dată localitatea a fost menționată într-un act din anul 7040 (1532). În 1595 satul este menționat în rîndul satelor „hănești” cedate de Ieremia Vodă hanului de Crimeea. Prima mențiune despre populația satului este din 24 decembrie 1789, în care se indică faptul că în localitate erau 35 de gospodării în care locuiau 140 de suflete, inclusiv 84 de bărbați și 56 de femei. În 1827 în Talmaza locuiau 828 de moldoveni, 91 de ucraineni, 28 de evrei, 15 țigani, 22 persoane de alte etnii. În 1934 în localitate locuiau 7189 de oameni, inclusiv 6610 moldoveni, 195 ruși, 366 evrei ș.a. La 1 septembrie 2016 numărul total al populației era de 6895 de locuitori. Cea mai vârstnică persoană are 102 ani. În Liceul Teoretic „Ștefan Ciobanu” și Școala Medie „Anatol Sîrghi” activează 55 de profesori și 15 învățători. În cele trei grădinițe de copii lucrează 25 de educatori. În Centrul de Sănătate activează 2 medici și 26 de surori medicale. Viața culturală este întreținută de un cămin cultural, 2 biblioteci publice și 2 școlare. Moșia  localității are o suprafață de       11 148 ha. Sătenii lucrează 6009,41 ha de terenuri agricole, inclusiv 5209,41 ha terenuri arabile, 143,01 ha de livezi; 379,98 ha de vii. În sat funcționează 14 SRL-uri, 23 de întreprinderi individuale, 2 gospodării mari și 3388 mici, 8 asociații obștești, 2 mori. Viața economică este animată și de alte unități: oloiniță, fabrică de vin, fabrică de conserve, fermă de fazani etc. Trei clădiri publice utilizează surse de energie regenerabilă, inclusiv 1 pe bază de instalații solare și 2 a biomasei. Săptămînal prin localitate trec 116 rute regulate.

1. Etimologia satului Talmaza este una obscură. Pînă în prezent sunt cunoscute mai multe ipoteze la acest subiect. Talmaza ar însemna „100 de case”, „colț frumos”, „moderat”, „îndrăzneț”, de proveniență antroponimică (de la proprietarul moldovean Talmaciu, de la porecla posesorului sau fondatorului satului, moșierul ungur Talmaz), „ocrotitor” (de deochi și duhuri rele) ș.a.
2. Prin satul Talmaza trecea 4 ha din „Valul Zmeilor” (din totalul de 50 ha), care începea de la Cetatea Albă și se îndrepta sub terasa malului Nistrului pentru a se uni cu Valul lui Traian de sus. „Valul Zmeilor”, în prezent nevizibil, se presupune că a fost construit de o comunitate pentru a se proteja de adversari din stînga Nistrului.
3. În anii 1930, folcloristul Petre V. Ștefănucă (1906–1942) a făcut cercetări la Talmaza și a constatat faptul în partea de miazăzi a localității exista o „mahalaua” „în deal la Ruș” sau „în Ruș”. Era vorba de locuitori veniți din satul Sahîna, de pe malul Mării Negre. Inițial au venit, cu permisiunea obștei, la hotarele satului vreo zece familii.
4. „Comoara de la Primărie”. În sediul Primăriei Talmaza se află un document unic în spațiul pruto-nistrean. Este vorba de „Registru de cetățenie (registru de naționalitate) a comunei Talmaza, plasa Cășeni, județul Tighina” din anul 1942. Registrul are 180 de file și conține informații despre 1438 de familii, inclusiv numele de familie și numele de botez al capului de familie, al soției și al copiilor minori, localitate și data nașterii, profesia etc. Tot din acest document aflăm că în acel an în sat locuiau 27 de familii Juravschi care activau în domeniul agrar.
5. Între 1961 și 1964, președintele colhozului „Miciurin” din Talmaza a fost Simion Grossu, ulterior președintele Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești (1976–1980) și prim secretar al CC al PC al Moldovei (1980–1989). În perioada de administrare a colhozului de S. Grossu au avut loc defrișarea intensivă a arboretului și drenarea bălților. În 1963 s-a început construcția rețelei de irigare. În 1969 se irigau 1400 ha, însă inundațiile din primăvara acelui an a stopat lărgirea pămîntului din lunca Nistrului. Sistemul de irigare a fost avariat, s-au pierdut 500 ha de livadă cu pomi roditori. Gospodăria colectivă a suferit pierderi de circa 3 mil. ruble.
6. Pînă în 1995, pentru hărnicie și abnegație în muncă 675 de muncitori și specialiști din Talmaza au fost distinși cu ordine și medalii, titluri onorifice.
7. În satul Talmaza s-au născut academicienii Ștefan Ciobanu (1883–1950) și Valeriu Rudic (n. 1947). În 1940, după intervenția sovietică în Basarabia, Ștefan Ciobanu, membru titular al Academiei Române (1918), a găzduit elevi din satul lui de baștină. Cercetătorul Mihai Tașcă a descoperit în arhive adresarea din 10 iulie 1940 a elevului Alexandru Secară din clasa a 6-a, originar din Talmaza, care îi scria președintelui „Cercului Basarabenilor” din București: „M-am refugiat din Basarabia, absolut cu ceea ce am pe mine. N-am nici cămașă, nici haine și nici palton. Sunt găzduit de consăteanul meu prof. univ. Ștefan Ciobanu, unde însă nu pot sta mult”. Academicianul (2000) Valeriu Rudic, directorul Institutului de Microbiologie și Biotehnologie al Academiei de Științe a Moldovei, șeful Catedrei de microbiologie, virusologie și imunologie a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” este inventatorul BioR® -ului, preparat biologic nou cu structură complexă şi impact sporit, înregistrat și inclus într-o gamă largă de scheme de profilaxie și tratament, de produse farmaceutice noi (patologii ale ficatului, pancreasului, disfuncții ale sistemului reproducător masculin, afecțiuni ginecologice, patologii oro-maxilo-faciale, pentru igiena cavității nazale și buco-faringiene). Membru corespondent al Academiei de Științe Medicale a Uniunii Sovietice (1971), Natalia Gheorghiu (1914–2001) și-a început activitatea profesională în satul Talmaza, fiind medic-șef al spitalului din localitate (1948–1950).
8. În localitate se află albia veche a fluviului Nistru, care are o lungime totală de 34 km. Locuitorii din Talmaza îl numesc „Nistru Chior”, iar cei din Copanca „Nistru Mort”. În urma cutremurului din decembrie 1838, prin ridicarea blocurilor scoarței terestre, cotitura Nistrului care șerpuia satul Copanca s-a uscat pe o distanță de 5 km și Nistru și-a îndreptat albia în lungul povîrnișului său de stînga, lăsînd în lunca de sub povîrnișul din dreapta albia sa veche. În prezent, autoritățile locale depun eforturi și identifică soluții financiare pentru a-l curăța.
9. În Talmaza, printre cele mai răspîndite nume de vaci sunt: Rujana, Florica, Matroana, Rîndunica, Joiana, Murica; de boi – Joian, Galbinel, Boian, Negruțu, Duman; de cai – Murgul, Roibu, Orlic, Suru; de cîini – Tarzan, Bobic, Bursuc, Caștan; de pisici – Vasca, Matroschin, Ciornîi, Mitruța; de găini – Moțata, Porombaca, Balaia, Gît Gol.
10. Talmaza are o monografie complexă în două volume (volumul II are 374 de pagini și a apărut mai întîi, în anul 2007, iar volumul I are 462 de pagini și a fost editat în 2009) elaborată de talmăzeanul Vasile Grosu (1934–2014), doctor în științe istorice (1988) pe parcursul a zeci de ani de studiere a subiectului în cauză. Lucrarea include cadrul geografic al localității, istoria, viața economică, manifestrările administrative, juridice, politice, culturale și spirituale, creația orală, tipologia locuinței, toponimia, personalități etc. Autorul a depistat noi documente de arhivă și a „îmbătrînit” localitatea cu 63 de ani. Este cel mai de preți cadou pe care îl poate lăsa un istoric localității de baștină. Prin această creație și-a format propriul motto: „A muncit toată viață, ca să trăiască și după moarte”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-satul-talmaza-raionul-stefan-voda_15539

Legende foto

1. Primul aparat de radio în satul Talmaz(a), 1936. Arhiva familiei Grosu
   
   
2. Un grup de cetățeni (în mijloc primarul comunei – Luchian Pancrat) la Primăria Comunei Talmaz(a), 1942. Arhiva familiei Grosu
   
   
3. Un grup de membri ai Academiei Române în vizită la Talmaza, 1942. Arhiva familiei Grosu
   
   
4. Veterani din al Doilea Război Mondial din satul Talmaza, 1973. Arhiva familiei Grosu
   
   
5. Primăria comunei Talmaza. Foto: I.V. Xenofontov, 30 septembrie 2016
   
   
6. „Comoara de la Primărie” studiată (de la stînga la dreapta) de Nicolae Grosu, primarul localității în anii 1990–2003, deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990–1994), Eugeniu Prutean, primarul actual, Alexandru Furtună, doctor în istorie și Sergiu Luchian, viceprimarul localității. Foto: I.V. Xenofontov, 30 septembrie 2016
   
   
7. Nicolae Grosu își amintește că albia veche a fluviului Nistru cîndva avea o adîncime de 12 m. Foto: I.V. Xenofontov, 30 septembrie 2016
   
   
8. Academicianul Valeriu Rudic, cetățean de onoare al satului Talmaza, este mîndria consătenilor. Foto: I.V. Xenofontov, 7 octombrie 2016
   
   

9. Monografia satului Talmaza, autor istoricul Vasile Grosu

                                                                        Motto: „Non scholae sed vitae discimus”.
                                                  („Nu pentru școală învățăm,
                                                                                ci pentru viață învățăm”).

                                                                                   Seneca Philosophus, Epistulae

La 29 august 1991, în contextul în care legislația era confuză în privința învățământului privat, printr-o hotărâre de Guvern a fost instituit Liceul Experimental de Creativitate și Inventică „Prometeu”. La 1 septembrie 1991, primele două clase a câte 18 elevi   și-au început noul an de învățământ într-o nouă formulă, revoluționară pentru acea perioadă, în prima instituție de învățământ privat din Republica Moldova. Mircea Snegur, primul președinte al Republicii Moldova (1990–1996), a susținut personal edificarea noii instituții. Prin înființarea acestei școli s-a catalizat învățămîntul de alternativă în noul stat independent. Actualmente instituția include un ciclu integral: clase primare, gimnaziale și liceale, asamblate organic în clusterul educațional Școala Primară „Prometeu-Junior” și Liceul „Prometeu-Prim”. În prezent, Liceul „Prometeu-Prim” este cea mai cotată instituție de învățămînt liceal din Republica Moldova. Elevii de aici au avut cea mai mare medie a notelor de bacalaureat (8,56) la sesiunea 2016, inclusiv 9,33 – la limba engleză şi 9,39 – la chimie.  Absolvenții Liceului își continuă studiile la cele mai prestigioase instituții de învățămînt din lume. Fiind un liceu privat, este finanțat în totalitate din resurse extrabugetare. Totodată, menționăm și dimensiunea filantropică pe care administrația acestei instituții o promovează. Elevii dotați din familii social-vulnerabile, olimpicii naționali și internaționali, copiii angajaților acestei instituții sunt scutiți de taxa pentru învățămînt.

În lumina realităților constatate de visu, evidențiem următoarele:

1. Părintele, psihologul, pedagogul, scriitorul, publicistul, managerul, arhitectul Liceului este Aurelian Silvestru, doctor în psihologie, cavaler al „Ordinului Republicii” (2009) și al Ordinului Meritul cultural în grad de ofițer din partea președintelui României Klaus Iohannis (2016). A. Silvestru are toate motivele, cunoștințele și pregătirea necesară pentru edificarea și consolidarea acestui liceu-minune. A făcut doctoratul în domeniul creativității și cunoașterii de sine la Institutul de Psihologie din Moscova, are o experiență didactică și științifico-didactică bogată în domeniu, de aceea a trecut prin inimă și cuget toată structura, infrastructura, personalul didactic, copii acestei instituții de învățămînt de elită. Este coautorul „Daciadei”, primului manual de istorie pentru clasele primare. (Recunosc, această lucrare m-a determinat încă din copilărie să fac studii din domeniul istoriei.) În prima și ultima zi de an școlar Aurelian Silvestru, directorul instituției, le citește elevilor parabole, fiind și autorul Imnului Liceului. Tot A. Silvestru este cel care a salvat și creat în mod pozitiv viața a mii de copii. Sau, ca să-l parafrazăm pe romanticul francez Victor Hugo (1802–1885), „cel ce deschide o școală închide o temniță”.
2. La 28 septembrie 2016 în cadrul acestei instituții învățau 1361 de elevi. În instituție activează 55 de clase, inclusiv 25 primare, 24 gimnaziale, 6 liceale. Este unul dintre puținele licee din Republica Moldova unde sunt șase clase de-a întîia! Dacă nu am cunoaște realitățile dezastruoase demografice din țară am avea impresia că asistăm la un baby boom.
3. În primii ani de existență a instituției, majoritatea cadrelor didactice (18 la număr) erau din România. Activitatea acestora era reglementată de acordurile bilaterale dintre Republica Moldova și România. S-a studiat în baza materialelor didactice românești. Treptat, s-a trecut la manualele elaborate și editate la Chișinău.
4. Numărul total al cadrelor didactice îl constituie 139 de persoane, inclusiv 8 doctori în știință, 20 cu titlu de magistru, 23 cu grad didactic superior, 40 de cadre didactice cu gradul didactic I, 31 de cadre didactice cu gradul didactic II. Profesorii din această școală sunt autori de „Abecedar” (Silvia Cotelea, Aurelia Ermicioi), manuale de limbă franceză (Zinaida Vîrlan, Maria Scobioală), engleză (Galina Chira, Margareta Dushciac, Maria Gîscă), de limbă și literatură română (Constantin Șchiopu, doctor habilitat în filologie), matematică (Petru Efros, doctor în științe fizico-matematice), „Educaţie moral-spirituală” în clasele primare (A. Silvestru, D. Andrei, I. Scripnic), autoare de „Curriculum la limba franceză” (Silvia Voroniuc), ghiduri, teste, evaluări etc. Unii profesori din această școală sunt nominalizați cu distincții de stat și grade onorifice. Merită menţionat faptul că doamnele profesoare Maria Efros, Margareta Dushciac şi Larisa Avdeev sunt deţinătoarele distincției de stat „Meritul Civic”, iar doamna profesoară Zinaida Vîrlan a fost distinsă cu titlul onorific de „Om Emerit”.
5. Este primul Liceu din Republica Moldova în care s-a început studierea opțională a religiei încă din 1991, punîndu-se astfel accentul pe valorile spirituale în educația copiilor. În Școala Primară „Prometeu-Junior” a fost edificată și sfințită în noiembrie 2001 Biserica „Sfînta Treime”. Cei trei preoți ai sfîntului lăcaș au studii în teologie (Vlad Mihăilă, Vasile Petrov și Ioan Cosoi, doctor în teologie) și sunt profesori de religie în instituție.
6. Este o școală în care este valorificat foarte rațional spațiul. Suprafața teritorială a instituției este de 5087 m², iar cea a sălilor de curs – 3530 m². Deși are un spațiu relativ restrîns, dispune de curte spațioasă, blocuri de studii, lăcaș sfînt, cantină, două săli de sport și chiar două blocuri locative pentru cadrele didactice. Se constată un tip de arhitectură intensivă în utilizarea spațialității. Inițial aici era un loc nevalorificat – gunoiște.
7. Fiecare al treilea elev din această școală este premiant la concursuri naționale și internaționale. În școală, alături de semenii lor, învață campioni europeni la șah şi dansuri sportive. De altfel, șahul este disciplină opțională în această instituție.
8. La o privire atentă poți constata că însăși jocurile elevilor, ce se distrează în curtea școlii, sunt inovative și pline de creație. E un zumzăit de albini combinat cu dinamica vieții.
9. În curtea Școlii Primare „Prometeu-Junior” crește un nuc. Deși în proximitatea copacului (doar la doi metri de el) au fost ridicate mai multe construcții, nucul a fost protejat, iar în prezent el menține siguranța întregului ansamblu arhitectural al școlii și „îmbrățișează” copii și pedagogii.
10. Școala Primară „Prometeu-Junior” și Liceul „Prometeu-Prim” reprezintă un indiciu al performanțelor educaționale din Republica Moldova în plan mondial. Atunci cînd în fiecare raion din Republica Moldova va exista cel puțin o școală de acest tip, se va putea considera, fără echivoc, că societatea a ajuns la un nivel înalt de dezvoltare socioeducațională, element comensurabil cu statele înalt dezvoltate.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-scoala-primara-prometeu-junior-si-liceul-de-creativitate-si-inventica-prometeu-prim_15470

Legende foto

1. Președintele Mircea Snegur a susținut personal deschiderea Liceului Experimental de Creativitate și Inventică „Prometeu”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 septembrie 2016
   

2. Aurelian Silvestru, ctitorul Liceului Experimental de Creativitate și Inventică „Prometeu”. Arhiva privată Aurelian Silvestru
   
   
3. Liceului Experimental de Creativitate și Inventică „Prometeu” în construcții, anii 1990. Arhiva Liceului
   
   
4. O lecție de limbă și literatură română împreună cu Angela Lungu, director adjunct al Liceului „Prometeu-Prim”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 26 septembrie 2016
   
   
5. Biserica „Sfînta Treime” – vatra spirituală a școlii. Foto: Ion Valer Xenofontov,26 septembrie 2016
   
   

6. Copii în jocuri creative. Foto: Ion Valer Xenofontov, 26 septembrie 2016
   
   
7. O clădire a Liceului „Prometeu-Prim”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 26 septembrie 2016
   
   

                                                           Motto: „Unitate prin diversitate”.
Genericul Festivalului republican al etniilor din anul 2016

În Republica Moldova locuiesc mai multe etnii. În linii generale, acestia conviețuesc într-o alteritate: nu se cunosc în complexitate unele pe altele. De aceea, anual se organizează o serie de manifestări socioculturale unde fiecare etnie tinde să-și prezinte elementele increate ale acestora. Pentru prima dată un festival etnofolcloric a fost organizat la Chișinău la 4 iunie 2000. În 2001 a avut loc cea de-a doua ediție a Festivalului, apoi, printr-o hotărîre a Guvernului Republicii Moldova din 2002, s-a decis organizarea anuală a acestui eveniment sociocultural în a treia duminică a lunii septembrie.

În 2016, la cea de-a XV-a ediție a Festivalului etniilor au participat circa 45 de organizații etnoculturale ce reprezintă 14 etnii, 32 de formații artistice (din 9 raioane ale Republicii Moldova). În continuare prezentăm alte elemente cognitive ale Festivalului din ziua de 18 septembrie 2016.

1. În raza centrală a Grădinii Publice „Ștefan cel Mare și Sfînt” a fost organizată „Casa Mare”, ce reprezenta populația majoritară a Republicii Moldova. Doar aici era un stand cu însemnele vădite ale Uniunii Europene.
2. Cea mai divizată comunitate a fost cea armeană. Un segment cultural a fost reprezentată de Comunitatea Armenilor din Republica Moldova „Armenia noastră” (reprezentant – Ghenadie Babaian). Această organizație etnoculturală a prezentat aspecte din istoria armenilor, gastronomie, cultură. O altă organizație etnoculturală condusă de Venera Gasparean, președintele Asociației Armenilor din Republica Moldova, a îmbinat muzica, cultul personalității (liderului acestuia) cu șașlîkul.
3. Comunitatea rusă din Republica Moldova a avut cea mai extinsă suprafață teritorială de prezentare. Rușii au îmbinat muzica cu ritualul gastronomic și sportul (șahul). Comunitatea rușilor de rit vechi (Biserica lipovenească) a pus accent pe religiozitate, spiritualitate și creație.
4. Comunitatea găgăuză a fost cea mai atașată tradițiilor. A pregătit o casă tradițională găgăuză și a interpretat muzică populară.
5. Comunitatea azeră s-a evidențiat prin ritualul de servire a ceaiului și prin dansuri.
6. Cele mai discrete, modeste, dar pline de încărcătură intelectuală au fost reprezentanțele popoarele baltice (lituanienii, letonii și estonienii).
7. Comunitatea evreiască („Strada evreiască”) a îmbinat religia cu prezentarea inovațiilor și tehnologiilor, oferte turistice și dansul discret. A fost singura comunitate care a ținut cont că printre vizitatori sunt și copii, organizînd, în acest sens, un aparat de produs baloane de săpun – bucuria picilor.
8. Cea mai colorată prestație a Festivalului a avut-o comunitatea romilor. Reprezentantele acestei etnii pozau în vestimentație de sărbătoare pentru vizitatorii curioși.
9. Sonorizarea a fost deranjantă, deoarece fiecare comunitate avea muzica ei, creîndu-se un mozaic de muzică sau o babilonie.
10. Unii politicienii nici de data aceasta nu au ratat ocazia ca să-și facă imagine, organizînd băi în public.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Legende foto

1. „Casa Mare” a populației majoritare a Republicii Moldova la Festivalul republican al etniilor. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016
   
   
2. Venera Gasparean a îmbinat muzica, cultul personalității cu șașlîkul. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016
   
   
3. Comunitatea rușilor de rit vechi (Biserica lipovenească) – identitate prin religiozitate. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016
   
   
4. „Curtea găgăuză”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016
   
   
5. Comunitatea azeră și ritualul ceaiului. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016
   
   
6. Baloanele de săpun de pe „Strada evreiască” – bucuria copiilor. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016
   

7. Romele într-o paradă de modă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 18 septembrie 2016