Pe parcursul a aproape patruzeci de ani din perioada 
postbelică, istoricul și filologul Eugen Russev, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, era cunoscut drept un savant notoriu, autor al unor prestigioase lucrări științifice în domeniul istoriei culturii medievale din Moldova. Personalității omului de știință Eugen Russev i se potrivește o caracteristică dată de protagonistul operelor sale – cronicarul Miron Costin – unui boier moldovean, pe care îl compară cu înțelepții Antichității: ,,Omu de miratu la întregiia lui de sfaturi și de înțelepciuni, cât pre acele vremi de abia de era pemântean de potriva lui”.
În cele ce urmează vom încerca să punctăm traseul vieții și activității savantului, bazându-ne pe memoria unuia dintre autorii acestui articol și pe materiale de arhivă, depistate de celălalt coautor.
Eugen Russev s-a născut la 24 decembrie 1915 în sudul Basarabiei, în satul Cubei, județul Akkerman (astăzi raionul Bolgrad, regiunea Odesa, Ucraina), în familia unui învățător (numit oficial ,,narodnîi ucitel”) – Mihail Russev. În 1917 acesta devine director (comisar) al cooperativelor județului Akkerman, fiind numit de Guvernul Provizoriu al Rusiei, păstrându-și această funcție și în timpul Republicii Democratice Moldovenești. După 27 martie 1918 activează în componența Comisiei Agrare a Sfatului Țării.
În 1934, E. Russev a absolvit cu succes Liceul nr. 5 de băieți din Chișinău și, în același an, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. În februarie 1939 susține teza de licență cu calificativul magna cum laude și este angajat în calitate de șef al Bibliotecii Catedrei de slavistică a Universității. Concomitent se înscrie la doctoratul universității, avându-l drept conducător științific pe renumitul istoric P. P. Panaitescu, viitorul rector al universității, ulterior deținut politic în primii ani ai regimului comunist. Lucrul asupra tezei ,,Relațiile moldo-polone în primul sfert al secolului al XVI-lea” a continuat până în noiembrie 1939, când tânărul doctorand este chemat în Armata Română, la școala de ofițeri în rezervă din or. Bacău. Nu reușește însă să absolve cursurile, deoarece, în urma ocupării Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, el este nevoit să se întoarcă la Chișinău, unde locuia mama sa.
La 5 august 1941, în zilele când Armata Roșie părăsea Chișinăul, Eugen Russev, mobilizat în unitățile de muncă numite ,,Trudarmia”, este dus în spatele frontului (la acea etapă, basarabenilor nu li se acorda încredere de a purta arma). Este repartizat la muncă în calitate de îngrijitor de animale la ferme colhoznice din regiunea Rostov, apoi din Kirghizstan. La începutul războiului, Comisariatul Învățământului Public al RSSM, împreună cu instituțiile din subordine – Institutul Pedagogic Moldovenesc de Stat și structura științifică – Institutul de Istorie, Economie, Limbă și Literatură – s-au evacuat în or. Buguruslan (reg. Orenburg, RSFSR). În 1943, Comisariatul respectiv începe să traducă manuale pentru școli, pregătindu-se pentru eventuala revenire în RSSM. În această activitate, la 11 februarie 1943, este inclus și E. Russev, rechemat din Kirghizstan. Apoi, la 5 mai al aceluiași an este transferat în funcția de cercetător științific superior la Institutul de Istorie, Economie, Limbă și Literatură.
În toamna anului 1944, E. Russev, împreună cu institutul unde activa, se întoarce la Chișinău. Aici el este solicitat atât ca filolog, cât și ca istoric. În anii 1948–1951, E. Russev este doctorand prin corespondență la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a URSS. Teza sa, „Cronica lui Grigore Ureche – monument al ideologiei feudale din Moldova secolului al XVII-lea” (în limba rusă), conducător științific – profesorul Lev Cerepnin (viitor academician), este susținută cu succes în 1952 în cadrul institutului în cauză. Consiliul Științific decide nu doar să-i acorde competitorului titlul de candidat (doctor) în științe istorice, ci și recomandă autorului să prezinte repetat lucrarea pentru a fi susținută în calitate de teză de doctor (teză de doctor habilitat), deoarece corespundea unui asemenea nivel științific.
La Chișinău, această apreciere a tezei lui Eugen Russev a pus pe foc atât pe unii istorici mediocri, dar slujitori fideli ai regimului, cât și organele de partid, care nu puteau accepta ca un fiu al unui membru al Sfatului Țării, o persoană cu „studii burgheze”, școlită de profesori ,,dușmani ai democrației populare” (la acel moment mentorul său, academicianul P. P. Panaitescu era deținut politic), ar fi putut fi primul doctor în istorie din Moldova. Să nu uităm că anii 1949–1951 erau pentru Basarabia o perioadă de teroare stalinistă (o repetare a terorii din 1937 din Uniunea Sovietică).
În asemenea circumstanțe, un șef de secție de la ziarul ,,Sovietskaia Moldavia”, Igor Svedov, realizează cu mult zel o comandă ,,de sus”, publicând articolul ,,Istoria unei disertații”, în care E. Russev este prezentat drept exponent al tineretului burghez (,,de aur”) din București, care a ascuns că părintele său era un antibolșevic, iar el a proslăvit în teza sa pe boierul Grigore Ureche, feudal exploatator și ,,dușman al poporului”, adversar al prietenilor poporului moldovenesc – cazacii zaporojeni.
Drept urmare, la 26 septembrie 1952, Eugen Russev este concediat din institut pe motivul că este necesar de a fortifica studierea perioadei sovietice, nefiind necesari specialiști în Epoca Feudală. Articolul din ,,Sovietskaia Moldavia” și materialele așa-numitei „discuții” au fost expediate la Moscova în Comisia Superioară de Atestare a Ministrului Învățământului Superior al URSS, care îl privează pe E. Russev de titlul de candidat în științe.
Concomitent cu pierderea serviciului, în condițiile în care putea oricând fi arestat, E. Russev, pentru a o proteja pe soția sa Natalia Ostianu, profesoară la colegiu (numit în acele vremuri „tehnicum”), și pe rudele sale, inițiază procedura de divorț și împreună cu mama sa Ana se stabilesc într-o cămăruță a unui prieten, având drept sursă de existență doar onorariile primite pentru diferite traduceri, în mod special pentru „Dicționarul ruso-român”, editat împreună cu Nicolae Corlăteanu la Moscova și înalt apreciat de către specialiști.
Moartea lui Stalin (1953) și apoi Congresul al XX-lea al PCUS (1956) au adus „dezghețul politic” din perioada lui Hrușciov. În scurt timp, o comisie a Comitetului Central al PCUS combate toate învinuirile la adresa acestuia, calificându-le ca false. Drept urmare, E. Russev este reangajat, la 28 iulie 1953, la Institutul de Istorie, Limbă și Literatură (din 1958 – Institutul de Istorie) al Filialei Moldovenești a AȘ a URSS. În anii 1953–1961, Eugen Russev ocupă succesiv posturile de cercetător științific inferior, secretar științific al institutului, apoi șef de sector. El desfășoară o vastă activitate științifică, colaborează cu personalități notorii, renumiți specialiști din URSS din domeniul istoriei și culturii (academicienii Lev Cerepnin, Dimitri Lihaciov ș.a.), din România (acad. Andrei Oțetea, Mihail Guboglu, renumit turcolog, Paul Mihail, membru de onoare al Academiei Române, profesorul Alexandru Boldur, specialist notoriu al istoriei Basarabiei etc.), cu savanți din Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia etc.
La începutul anului 1961, Comisia Superioară de Atestare îi reîntoarce titlul de candidat în științe istorice. Urmează apoi, la 2 august 1961, în ședința solemnă de inaugurare a Academiei de Științe a RSS Moldovenești, numirea sa în funcție de director al Institutului de Istorie și acordarea titlului științific de membru corespondent al AȘM.
Savantul E. Russev activează în postul de director până în 1970, reușind în această perioadă (conformându-se formal directivelor instanțelor superioare) să inițieze noi direcții științifice, să promoveze cadre naționale tinere – absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior din Moldova.
În anii 1970–1982, m. c. E. Russev este angajat în funcția de cercetător științific superior la Institutul de Limbă și Literatură al AȘM, continuând să valorifice moștenirea cultural-istorică a Moldovei medievale. Se stinge tragic din viață la 17 mai 1982.
Întreaga activitate a omului de știință Eugen Russev a fost direcționată spre deschiderea noilor orizonturi în valorificarea moștenirii istorice și culturale a poporului nostru. În acest context vom evidenția câteva direcții.
Încă în anii studenției, E. Russev a sesizat importanța primordială a documentului istoric în procesul de tratare a evenimentelor din trecut. Începând cu 1958, el coordonează o grupă de medieviști (P. Dimitriu, D. Dragnev, P. Sovetov) care a depistat vechi hrisoave domnești și zapise medievale, scrise în limba slavă și română (în paleografie chirilică româno-slavă), în arhivele din Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Cernăuți și Chișinău, care cuprind secolele XV–XVII. Drept urmare a acestui efort, în 1961 apare primul volum de documente interne slavo-române ale colecției ,,Moldova în Epoca Feudalismului”. Lucrul asupra acestei colecții a continuat și după plecarea savantului din viață, ajungându-se, în anul 2012, la editarea volumului XII.
În anii 1965–1970, Eugen Russev participă în calitate de redactor responsabil al colegiilor de redacție (al fiecărui volum) și de membru al colectivelor de alcătuitori la editarea a trei volume de documente medievale externe, unite în colecția ,,Relațiile istorice dintre popoarele URSS și România”, inițiate de Academia de Științe a URSS și Academia Română.
O altă direcție științifică promovată de savantul E. Russev chiar de la începutul activității sale a fost studierea și editarea operelor marilor cronicari moldoveni. El a elaborat ample studii introductive la edițiile cronicarilor Ion Neculce (1969, 1974), Grigore Ureche (1971), Miron Costin (1972). A publicat monografiile: ,,Cronicarul Ioan Neculce. Viața și opera” (1956), în colaborare cu V. Coroban, „Cronografia Moldovei din veacurile XV–XVIII” (1977) etc. Lista publicațiilor sale științifice cuprinde circa 180 de titluri.
Membrul corespondent Eugen Russev pentru prima dată a cercetat în complexitate fenomenul cronicăresc atât sub aspect istoric, cât și sub cel filosofic și literar și a evidențiat interferențele cultural-spirituale ale civilizației românești cu alte arii de civilizație.
Prin elaborarea studiilor sale monografice consacrate acestei probleme, autorul a reușit să argumenteze într-un singur bloc caracteristicile acestui gen istorico-literar.
În sfârșit, o amplă direcție a cercetărilor omului de știință E. Russev este elaborarea lucrărilor de sinteză în care este expusă caracteristica generală integrală a culturii medievale din Moldova (capitole din „Istoria Moldovei”, 1951; „ „Istoria literaturii moldovenești”, vol. I, 1988 etc.). În aceste lucrări, autorul, nu avea posibilitatea, datorită restricțiilor impuse de regim, să prezinte istoria culturii medievale din Moldova în contextul general românesc, totuși, prin forma de expunere se întrevede unitatea culturală românească. Atunci însă când i-a fost comandată realizarea capitolelor despre cultura medievală românească pentru cartea „Istoria României”, vol. I, lucrare executată sub egida Institutului de Slavistică și Balcanistică al Academiei de Științe a URSS, E. Russev a prezentat un tablou real al unității culturale românești. Cartea însă nu a văzut lumina tiparului, deoarece n-a fost aprobată de CC al PCUS, dar capitolul semnat de savant se păstrează în prezent în fondul ce-i poartă numele din Arhiva AȘM. Constatăm astfel un cercetător consacrat al istoriei și culturii medievale românești din Țara Moldovei în complexitatea sa.
În încheiere am dori să menționăm unele aspecte ale personalității acestui om de știință de excepție. Unul dintre autorii acestui eseu (– D.D.) a avut prilejul să colaboreze cu Eugen Russev într-o echipă ce elabora volumul I al colecției de documente medievale moldovenești „Moldova în Epoca Feudalismului” (menționate mai sus). Stilul de lucru al acestui savant ne-a ajutat nu numai să urmăm rigorile paleografiei medievale, dar și să însușim metodele de cercetare critică a surselor istorice în contextul epocilor când ele au fost scrise. Era cunoscut și ca un orator neîntrecut, care apărea la tribuna adunărilor generale cu discursuri elaborate într-o limbă literară a elitelor, împresurată cu proverbe și zicători, fiind necruțător față de ignoranți și plin de stimă față de colegii cu realizări remarcabile. La întruniri corporative îi cucerea pe cei prezenți cu umorul său nesecat și cu romanțe interpretate cu mult talent.
Suntem convinși că acest om de o inteligență și erudiție aleasă a transmis generației de cercetători din anii 1950–1970 mesajul intelectualității selecte interbelice românești, care consta în probitatea omului de știință, în responsabilitatea lui față de obligațiile pe care și le-a asumat prin acribia cercetărilor realizate. Anume aceste trăsături intelectuale i-au adus savantului recunoștința colegilor și cititorilor săi. Lucrările savantului Eugen Russev ocupă un loc aparte în tezaurul istorico-cultural românesc și vor rămâne „cărți de învățătură” pentru noile generații de cercetători.
Membru corespondent, doctor hablitat în istorie Demir DRAGNEV
Institutul de Istorie al AȘM
Doctor în istorie Ion XENOFONTOV
Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut) a AȘM
Legende foto
1. Membru corespondent Eugen Russev. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 00025
2. Din opera știinţifi că a savantului Eugen Russev. Biblioteca Științifi că Centrală „Andrei Lupan” (Institut) a AȘM. Foto: Ion Xenofontov
3. Casa în care a locuit savantul Eugen Russev (Chișinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt nr. 159). Foto: Ion Xenofontov, 6 decembrie 2015
4. Placa comemorativă de pe edificiu. Foto: Ion Xenofontov, 6 decembrie 2015
constituirea statului român modern s-au creat condiții favorabile de proliferare a culturii și științei. Fără Academie, estima scriitorul Gheorghe Sion (1821–1892), „talentele sunt osândite a zace în întuneric cu florile mirositoare abandonate între mărăcini sau călcate de picioare profane”. La 1–13 aprilie 1866 s-a aprobat totalitatea instrucțiunilor, normelor și regulilor Societății Literare Române, subvenționată de stat și având drepturi de a primi legate orice ofrande (donații).
Moldovei (1710–1711), membru titular al Academiei din Berlin (Societatea Branderburgică a Științelor, 1714), a fost un cărturar polivalent, unul dintre iluștrii exponenți ai culturii și gîndirii științifice occidentale și orientale de la intersecția secolelor XVII–XVIII. Avea cunoștințe profunde în diverse domenii: istorie, arheologie, genealogie, numismatică, heraldică, cartografie, sociologie, administrație, știință politică, arhitectură, medicină, geografie, etnografie, matematică, muzică etc. Dinastia Cantemireștilor a lăsat urme adînci în istoria secolelor XVII–XVIII, prin reprezentanții ei de seamă: domni, politicieni, cărturari, diplomați, scriitori, oameni de cultură. Opera științifică și artistică a lui D. Cantemir, recunoscută de personalități de valoare internațională (Voltaire, Lordul Byron, Victor Hugo ș.a.), este umanistă, converge în gîndirea modernă europeană, cea care pune în centrul naturii omul. Toate manuscrisele lui D. Cantemir sînt dispersate în mai multe arhive și biblioteci din lume (Turcia, Rusia, SUA, Ucraina). În timpul vieții lui D. Cantemir au fost editate doar trei lucrări: „Divanul” (1698), „Panegiric” (1714) și „Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane” (1722). Aspectul cantitativ al operei lui D. Cantemir este ilustrat de faptul că doar „Istoria Imperiului Otoman” (publicată la Londra în anii 1734–1735), în limba latină, copiată de D. Cantemir, conține 1064 de pagini. Actualmente, în Europa sînt susținute zeci de teze de doctorat în domeniul cantemirologiei, în mod special cele consacrate lui Dimitrie Cantemir și fiului Antioh Cantemir (1708/1710–1744). În România se publică „Integrala Cantemir” în 100 de volume, ce include opera complexă a savantului D. Cantemir.
