Motto: „Ar fi fost poet mare dacă trăia. Numai Eminescu

a mai știut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane”.

G. Călinescu (1889–1965), critic, istoric literar, scriitor român

După proclamarea independenței de stat, Republica Moldova a înscris în istoria sa recentă existența a două imnuri de stat. Primul, adoptat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 691–XII, în ziua declarării independenței, pe 27 august 1991, a fost Deșteaptă-te, române! scris de poetul-tribun ardelean Andrei Mureșanu (1816–1863) în timpul revoluției de la 1848. Acest imn a fost unul și același cu cel al României și a fost oficiat până la 7 iunie 1994, când a fost abrogat de Parlamentul Republicii Moldova și înlocuit provizoriu cu Limba noastră de Alexie Mateevici, ulterior adoptat de legislativ, recunoscut și acceptat în timp drept Imn de Stat al Republicii Moldova. Societatea civilă a protestat vehement împotriva acestor hotărâri. Începând cu 18 martie 1995, au fost inițiate proteste virulente în Piaţa Marii Adunări Naţionale, greva atingând proporţii deosebite, fiind estimată la numeric cca 100 mii de participanţi. Intelectualitatea a sabotat deschis concursul pentru crearea noului imn, care într-un final a eșuat. La 22 iulie 1995, Parlamentul a votat Legea nr. 571-XIII cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova, prin care poezia Limba noastră (strofele 1, 2, 5, 8 și 12) scrise de poetul Al. Mateevici și puse pe muzica lui Alexandru Cristea devenea imn de stat oficial al țării. Regulamentul privind intonarea Imnului de Stat al Republicii Moldova a fost aprobat la 15 octombrie 1998. În anii 1997–2001 imnul Limba noastră era doar tolerat și nu se intona nici la înmânarea distincțiilor de stat.

Biografia autorului versurilor celui de-al doilea Imn de Stat al Republicii Moldova și istoria apariției, afirmării dar și aprobării acestuia drept simbol al statului se armonizează cu istoria contemporană a spațiului pruto-nistrean.

1. Alexie Mateevici s-a născut la 16 martie 1888 în satul Căinari, fostul județ Bender, Basarabia, într-o familie de preoți. A fost primul copil din cei patru (Alexie, Victor, Nina și Eugenia) ai soților Mateevici. Copilăria și-a petrecut-o în satul Zaim, unde părinții, Mihail și Nadejda Mateevici, s-au mutat cu traiul în 1893. La Zaim, Al. Mateevici a urmat primele trei clase în școala primară rusă. Ulterior și-a continuat studiile la Școala Spirituală (Duhovnicească) de Băieți din Chișinău (1897–1902), Seminarul Teologic din Chișinău (1902–1910). Colegi de seminar i-au fost mari tribuni ai mișcării de eliberare națională: Petre Cazacu (1873–1956), Ion Inculeț (1884–1940), Ion Pelivan (1876–1954), viitorul sculptor Alexandru Plămădeală (1888–1940), autorul bustului instalat în 1934 la mormântul poetului. Protoiereul Mihail Ciakir (1861–1938), numit de găgăuzii contemporani „apostolul limbii găgăuze tipărite”, a fost dascălul, apoi coleg de catedră cu Al. Mateevici.
2. Între 1906 și 1907, drept urmare a revoltelor din Imperiul Rus, Sinodul rusesc a decis închiderea seminarelor teologice pentru un an de zile. Astfel, Al. Mateevici și ceilalți seminariști au fost nevoiți să repete un an de studii.
3. În 1906, decedează tatăl poetului, familia, ulterior, fiind nevoită să se mute cu traiul la Chișinău. Pentru a-și susține mama, fratele și surorile mai mici, Al. Mateevici scrie articole și face traduceri din limba rusă în cea română. A tradus din opera scriitorilor ruși (A. Cehov, A. Pușkin, M. Lermontov ș.a.). În 1910 Al. Mateevici absolvă Seminarul Teologic din Chișinău ca șef de promoție și devine bursier al statului la Academia Teologică Petru Movilă din Kiev (1910–1914). Tema tezei de licență de la Academia din Kiev a fost „Elemente religioase ale folclorului moldovenesc”.
4. În timpul studiilor la Academia Teologică Petru Movilă din Kiev își întâlnește viitoarea soție, Teodosia Novițchi, cu care se cunună în ajunul Primului Război Mondial. După absolvirea Academiei, Al. Mateevici, în 1914, revine la Chișinău, stabilindu-se cu traiul împreună cu soția, mama și sora Eugenia în casa de pe strada Livezilor (în prezent, str. Al. Mateevici nr. 35, monument de istorie și arhitectură de categorie națională). A activat ca profesor de limba greacă la Seminarul Teologic din Chișinău, având și o prodigioasă activitate de cercetare și literar-publicistică. În 1916 a fost înrolat ca preot militar în Regimentul 41 Infanterie, Galițian, trecând apoi pe Frontul Românesc.
5. Sub aspectul identității naționale a moldovenilor basarabeni, Al. Mateevici se atribuie „regionaliștilor”, care evidențiau diferențe culturale, inclusiv lingvistice, între cele două maluri ale Prutului.
6. În casa de pe strada Livezilor (azi, str. Al. Mateevici), la 17 iunie 1917, cu aproape două luni înainte de moarte, poetul a scris „cea mai de seamă cântare închinată limbii” sau „cea mai frumoasă odă consacrată vreodată limbii materne”, poezia Limba noastră. Părintele Octavian Moșin consideră că poemul Limba noastră se înscrie perfect în tradiția de întrupare a dumnezeirii – Limba noastră face trimitere la Tatăl Nostru.
7. Poezia a fost citită a doua zi, pe 18 iunie 1917, la deschiderea cursurilor de învățători moldoveni în Chișinău. Elena Alistar (1873–1955), animatoare a vieții publice din Basarabia, prezentă la eveniment, avea să estimeze: „Scânteia pornită din sufletul aprins al poetului a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mai mulți i-a făcut să se rușineze. Mi-aduc aminte că, după ce a terminat de recitat poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită”.
8. Pentru prima dată poezia Limba noastră a fost publicată la 21 iunie 1917 în ziarul Cuvântul moldovenesc.
9. Nicolae Iorga l-a descris cu antren pe Al. Mateevici: „preot tânăr și voinic, cu o blândă față ca a sfinților din icoanele de odinioară. Și pe el îl adusese la noi un singur gând (…): acela de a găsi cărți, de a cunoaște pe cărturari, de a vorbi cu dânșii despre scrisul românesc vechi și nou și despre toate amintirile comune… Rareori am văzut – și desigur nu aici la noi, unde și literatura, când n-a fost o pretenție, a rămas o simplă formă – un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun la suflet, care e scrisul nostru”. Nichifor Crainic l-a văzut la Iași „depărtându-se cu vraful de cărți prăfuite la subțioară, fericit că le-a găsit…”.
10. În ceea ce privește moartea poetului, care a survenit pe 13 august 1917, la neatingerea nici a vârstei de 30 de ani, într-o perioadă de anarhie și criminalitate de proporții în Imperiul Rus, există mai multe versiuni. Mult timp s-a vehiculat opinia că ar fi murit din cauza tifosului exantematic. Profesorul Gheorghe Baciu (supranumit „Sherlock Holmes de Moldova”) combate cu vehemență această versiune. Autor al unor studii de medicină legală, prof. Gh. Baciu consideră că moartea poetului trebuie contextualizată cu poziția lui patriotică și civică. Dat fiind că poetul era incomod guvernării, prof. Gh. Baciu admite versiunea asasinării lui și nimicirii tuturor probelor care ar fi putut demonstra crima organizată împotriva poetului. Al. Mateevici a fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-preotului-militar-alexie-mateevici-18881917_17134

Alexie Mateevici (1888–1917). Fotografie din 1915

Manuscrisul poeziei Limba noastră de Alexie Mateevici. Facsimil

În casa de pe str. Alexie Mateevici nr. 35 din Chișinău a locuit autorul Imnului de Stat al Republicii Moldova. În prezent, Consulatul Onorific al Regatului Hașemit al Iordaniei în Republica Moldova. Foto: Simi Ion Xenofontov, 6 decembrie 2015

Seminarul Teologic unde a învățat și profesat Alexie Mateevici. În prezent, un bloc al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova. Foto: Simi Ion Xenofontov, 29 februarie 2016

Bustul lui Alexie Mateevici instalat în 1991 pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Sculptor: D. Rusu. Foto: Simi Ion Xenofontov, 15 aprilie 2016

Monumentul preotului militar Alexei Mateevici din campusul Centrului de Cultură şi Istorie Militară a fost realizat de autorii B. Dubrovin, V. Niță și arhitectul N. Zaporujan. Foto: I. V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Secvență de la Conferința pastoral-misionară „Misiunea şi slujirea preoților militari”, desfășurată la Centrul de Cultură şi Istorie Militară. La tribună poetul, scriitorul și omul politic Valeriu Matei vorbește despre opera clasicului Alexie Mateevici. Foto: I.V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Profesorul Gheorghe Baciu, autorul volumului Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru. Foto: I.V. Xenofontov, 15 aprilie 2016

Motto: „Spiritul omenesc are trei chei, care deschid totul:

ştiinţa, cugetarea, imaginaţia”.

Victor Hugo (1802–1885), poet, dramaturg și romancier francez

Renumitul savant Valeriu Rudic s-a născut la 18 februarie 1947 în s. Talmaza,  raionul Ştefan-Vodă, RSS Moldovenească /Republica Moldova, în familia tinerilor învățători Valentina și Filip Rudic. Palmaresul biobibliografic al membrului titular (academician) al Academiei de Științe a Moldovei este unul de excelență, cu performanțe de rezonanță națională și internațională. A prezentat semnale că va fi o personalitate deosebită încă din copilărie.

1. În școlaritate, în satul natal întreținea discuții la diverse subiecte nu doar cu colegii de clasă, ci și cu elevii din clasele mai mari și cu învățătorii. Era foarte energic și îmbina activitatea intelectuală, spirituală cu cea fizică. „Era hapsân la lucru, la strânsul roșiilor întotdeauna culegea 250-300 kg, norma fiind de 100 kg” (Nicolae Grosu, primarul satului Talmaza, raionul Ștefan-Vodă, 1990–2003, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, 1990–1994). A fost un elev olimpic. La olimpiadele raionale de limbă și literatură română, limbă franceză și chimie a ocupat locul întâi. A participat cu succes și a devenit laureat la olimpiada republicană de limbă și literatură maternă (1965). A fost primul absolvent din s. Talmaza medaliat cu aur (1965). Locul de baștină îl glorifică prin faptul că este cetățean de onoare al raionului Ștefan-Vodă (2006) și al satului Talmaza (2016).
2. Între 1965 și 1967 a fost multiplu campion al Moldovei la lupte libere. Este maestru al sportului al URSS (1967) la această probă sportivă, unul dintre cei mai tineri din spațiul sovietic. Ar fi continuat cu succes cariera sportivă dacă mama nu l-ar fi dojenit părintește că dorește să fie instruit, în primul rând, în domeniul medicinei.
3. La Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (actualmente, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”) a fost bursier leninist pe parcursul a patru ani de studii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală cu diplomă de mențiune (1971). A susținut teza de doctor în științe medicale înainte de termen (1974), fiind îndrumat de profesorul universitar Valentin Nichitin. În anul 2007, Alma Mater i-a conferit titlul onorific de Doctor Honoris Causa, iar din anul 2009 este șeful Catedrei de microbiologie, virusologie și imunologie la aceeași instituție.
4. Stagiul de cercetare la Universitatea Berkeley din California, SUA (1982–1983), i-a marcat calitativ parcursul științific, fiind recunoscut în plan mondial grație performanțelor incontestabile.
5. Profesorul universitar (1991) Valeriu Rudic are una dintre cele mai puternice școli științifice (în domeniul ficobiotehnologiei, fondată în anul 1992) din Republica Moldova. A fost consultant/conducător științific la 44 de teze de doctorat, inclusiv 9 de doctor habilitat în biologie şi medicină.
6. Academicianul (2000) Valeriu Rudic este fondatorul unei noi direcţii ştiinţifice – sinteza orientată a substanţelor bioactive de către cianobacterii şi microalge şi elaborarea tehnologiilor avansate de obţinere şi utilizare a preparatelor biologice.
7. Este inventatorul unui nou preparat biologic – BioR®-ului, pe baza căruia au fost elaborate, înregistrate și incluse în multiple scheme de profilaxie și tratament o serie de noi produse farmaceutice cu o gamă largă de acţiune (antioxidantă, citoprotectoare, antiinflamatoare, imunomodulatoare, antivirală, hepatoprotectoare, normolipemiantă, antiaterogenă). Eficacitatea preparatului a fost demonstrată de multiple cercetări biotehnologice, biomedicale, toxicologice și clinice. Preparatul BioR este componentul de bază a 18 produse farmaceutice și suplimente alimentare înregistrate la Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova.
8. Este autorul unei opere științifice colosale. Numeric acestea însumează 1270 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 7 monografii, 16 manuale, 22 de produse înregistrate și fabricate. Valoarea practică a performanțelor științifice este confirmată prin circa 300 brevete de invenţie (înregistrate în Republica Moldova, Federația Rusă, România).
9. Palmaresul savantului include premii și distincții unice în Republica Moldova: EUREKA – Bruxelles 1993–2016 (medalii: 66 aur, 28 argint şi 12 bronz); inpex – Pittsburgh, SUA, 1995–2005 (17 aur, 5 argint şi 2 bronz); PALEXPO – Geneva, 1996–2016 (33 aur, 33 argint şi 6 bronz ); ExpoziŢii internaŢionale: Iaşi (1994–2016); Sofia (1996–1997); Casablanca (1996–1998); Zagreb (1997); Londra (1997); Bucureşti (1997–2016); Manila (1998); Moscova (2001–2006); Sevastopol (2006); Chişinău (2001–2015); Cluj-Napoca (2008, 2011, 2015); Varşovia (2008, 2010, 2016); Croația (2015); Bangkok (2008); Seul, Coreea (2008, 2010); Su Zhou, China (2008), Koa-Suing, Taiwan (2013); Nürnberg (2015–2016) (91 medalii aur, 28 – argint şi 15 – bronz); Premiul Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (1994, 1998); Premiul INPEX – XII (1996), SUA; Premiul Institutului Naţional de Inventică (1996), Iaşi, România; Premiul Ministerului Relaţiilor Sociale, Belgia (1996); Premiul „Creativitate şi Ecologie” al Academiei de Ştiinţe a Ungariei (1996); Premiul Ministerului Industriei Apărării al Rusiei (1996); Premiul „Pentru realizări în protecţia mediului”,  INPEX (1997), SUA; Premiul Mare Casablanca (1997), Maroc; Premiul INOVA-97, Zagreb (1997), Croaţia; Premiul Guvernului Republicii Moldova „Cel mai dotat inventator” (2002); Premiul Mare AGEPI (2003); Marele Premiu Pentru Realizări Remarcabile, INPEX (2003, 2005), SUA; Premiul Special al Delegaţiei Croaţiei; INPEX (2003) SUA; Premiul Delegaţiei Poloniei,  Bruxelles EUREKA (2004, 2007, 2010–2011); Premiul Ministerului Ştiinţei şi Transferului Tehnologic, România (2004, 2007, 2010); Premiul „Inovatorul anului 2004”; Premiul  „Bruxelles-EUREKA 2005”; Premiul Delegaţiei Bosnia şi Herţegovina (2008); Marele Premiu Euroinvent, Iaşi, România (2009); Premiul Special al Delegaţiei Ucrainei, Bruxelles Innova 2009; Premiul Ministerului Educației Naționale, INVENTIKA, România, 2014; Diploma de mențiune  pentru un nivel științific înalt al inovației din partea Ministerului Educației din România, EUREKA 2014; Premiul special  ErINet pentru excelență în inovare, produse și metode noi, Geneva, 2015; Titlul onorific „Inventator de elită al României”, 1994; Inventator remarcabil (OMPI) Geneva, 1996, Ordinul Gloria muncii, 1995, Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul  ştiinţei, tehnicii şi producţiei, 1998; Ordinul de Onoare al Republicii Moldova, 2014. Este deținător a numeroase distincții internaționale, inclusiv Marea Cruce a Ordinului Sf. Ioan (Malta), Marea Cruce a Ordinului Sf. Andrei (Scoția), Ordinul Pro-Meritus Grand Prix al Comunității Europene pentru Promovarea Invențiilor, Ordinul European de merit în Inovație (Grand Officier), Ordinul belgian „Merite d^, Invention” (Grand Officier) ș.a. Această enumerare rezumativă a laurilor cuceriți prin multă muncă și dăruire de distinsul savant developează o axiomă în spațiul actual al Republicii Moldova – personalitățile de valoare sunt cu mult mai apreciate peste hotare decât în propria țară.
10. Din 1993, academicianul Valeriu Rudic, Om emerit al Republicii Moldova (2000), este directorul Institutului de Microbiologie a Academiei de Științe a Moldovei, reorganizat în anul 2005 în Institut de Microbiologie și Biotehnologie al Academiei de Ştiințe a Moldovei.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-valeriu-rudic-savantul-cu-performante-sportive_17009

Valeriu Rudic, elev la Școala Medie din s. Talmaza, raionul Ștefan-Vodă. Arhiva privată acad. V. Rudic

Valentina Rudic – mama academicianului Valeriu Rudic. Arhiva privată acad. V. Rudic

Valeriu Rudic, maestru al sportului din URSS, 1967. Arhiva privată acad. V. Rudic

Competitia Institutului de Stat de Medicină din Chișinău, câștigătorul berbecului – V. Rudic, Arbitru – acad. Gheorghe Ghidirim. Arhiva privată acad. V. Rudic

Profesorul V. Rudic în California, Monterey, SUA. Arhiva privată acad. V. Rudic

Acad. V. Rudic în Laboratorul de ficobiotehnologie. Arhiva privată acad. V. Rudic

La salonul Mondial de Invenții INPEX, Pittsbourgh, SUA. Arhiva privată acad. V. Rudic

Acad. V. Rudic cu discipolii. Arhiva privată acad. V. Rudic

Premiul special al Salonului Mondial de Invenții, EURECA, Brusselles. Arhiva privată acad. V. Rudic

Academicianul Valeriu Rudic cu gîndul la viitor. Foto: I.V. Xenofontov, 7 octombrie  2016

Motto: „,Războiul naşte eroi şi laşi, sfinţi şi oameni nesemnificativi.

Nu permite însă ca un om normal să se menţină intact”.

 http://www.afgan.ru/otavt2.htm, accesat în 27.10.2002)

 Unii autori consideră că războiul din Afghanistan, cel mai îndelungat conflict militar din istoria sovietică, extins pe o perioadă de nouă ani şi şapte săptămâni (1979–1989), a constituit principala cauză a descompunerii Uniunii Sovietice. Actualmente asistăm la ,,extragerea” din anonimat a actorilor unui eveniment istoric important şi actual al secolului al XX-lea – al veteranilor „afghani” – şi punerea în circuitul ştiinţific a unor veritabile ,,arhive vii”, a memoriei trăite şi narate.

Cea mai recentă apariție editorială în domeniul exploatării memoriei veteranilor războiului sovieto-afghan este volumul „Afganii” (București, Tracus Arte, 2016, 244 p.), care îl are drept autor pe scriitorul Alexandru Vakulovski.

1. Lucrarea a suscitat un interes deosebit în rândul mediului academic, universitar, al societății civile, al foștilor combatanți în războiul sovieto-afghan (1979–1989), precum și al publicului larg: „Mărturiile acelor foşti soldaţi, o bună parte din care astăzi sunt uitaţi şi lăsaţi în voia sorții, sper să fie utile generaţiilor viitoare” (Vasile Efros, profesor universitar, decanul Facultăţii de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, participant la războiul din Afghanistan); „Lecturăm o carte neobişnuită. La prima vedere, este o carte de autor… Dar nu este chiar aşa, deoarece înșişi protagoniştii cărţii – 11 persoane sunt toţi în postură de autor/coautor, povestindu-şi propria istorie trăită în calvarul războiului din Afghanistan. Unsprezece flăcăi simpli din Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă, care abia atingând vârsta majoratului, pe neaşteptate şi fără a li se cere consimţământul, s-au pomenit pe pământ străin în vâltoarea uneia dintre cele mai crâncene bătălii de la sfârşitul secolului trecut în care a fost antrenată ţara în care trăiau” (Vasile Haheu, cercetător științific, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei); „O carte emoționantă, dar care mi-aș fi dorit să nu fie niciodată trăită și să nu fie niciodată nevoie să fie scrisă. ‹‹Afghanii›› este o carte intensă, unde găsești la tot pasul elemente puternice și traumatizante, momente de disperare, cum le numesc unii dintre intervievați” (Cătălin Stanciu, psiholog, Cabinet Individual de Psihologie „Oedip”).
2. Publicarea lucrării a fost tergiversată din considerente editoriale. Autorul a oferit manuscrisul unei edituri care a blocat volumul câțiva ani, fără să-l editeze. Alexandru Vakulovski, pe atunci student la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, a intervievat, în vara anului 2001, veterani ,,afghani” din satul Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă, localitatea de baştină a autorului.
3. Potrivit unui cod nescris, militarii au executat ordinele şi s-au supus acestora, fiind ,,devotaţi obligaţiei militare”, or mesajul ideologic oficial reprezenta, în mod indirect, o directivă de sus ce trebuia acceptată obligatoriu în forma sa. În plan psihologic, datoria militară rupe fisura de responsabilitate individuală şi de reflecţie asupra propriului loc în ,,marea politică”: ,,Mi-am făcut datoria” (Interviu cu Ivan Oprea).
4. Vectorii propagandei sovietice referitoare la războiul sovieto-afghan – ajutor internaţional şi apărarea hotarelor de sud ale Uniunii Sovietice – au constituit pilaştrii ideologici care au fost percepuţi şi de participanţii sovietici la războiul din Afghanistan. În pofida faptului că Moscova a perseverat asupra enunţului de ajutor internaţional, în Afghanistan, pentru viitorii combatanţi, la nivel conceptual şi simpatetic, au bruiat poncifurile de apărare a hotarelor Uniunii Sovietice, enunț identificat cu conceptul de patriotism sovietic: ,,Mi-am făcut datoria faţă de Patrie… A fost o datorie, cum s-ar spune, din inimă” (Interviu cu Ivan Spătari); ,,Era un patriotism oarecare. Aşa era băgat în creierul nostru, ţara noastră e cea mai bună… Şi, într-adevăr, simţeam responsabilitatea că de noi depinde liniştea, pacea, bunăstarea ţării – dacă eu îmi fac cinstit datoria” (Interviu cu Veaceslav Bojoncă).
5. Grosso modo, selecţia viitorilor combatanţi, pentru războiul din Afghanistan, corespundea cu mecanismul comun de încorporare din armata sovietică. Tinerii, în vârstă de 18 ani, erau supuşi analizelor medicale care urmau să stabilească nivelul condiţiei fizice, iar pentru cei selectaţi pentru serviciul militar în Afghanistan se atenţiona, în mod special, asupra unui standard ridicat al configuraţiei fizice: ,,Îi alegeau mai smoliţi” (Interviu cu Feodor Morari).
6. Datele statistice, alături de mărturiile combatanţilor, relevă destul de elocvent protejarea de către demnitarii de stat a propriilor odrasle şi edulcorarea opiniei publice cu diverse idei elucubrante: ,,Pe cine am văzut în aceste războaie, erau simpli muncitori, fii de ţărani. Dar nu au fost luaţi din familii de boşi. Nici în Afghanistan, nici în Transnistria, nici în Cecenia” (Interviu cu Vasile Midrigan).
7. În perimetrul instrucţiei militare, în scopuri propagandistice, susţineau diverse cursuri cu tentă exortativă veteranii din Afghanistan. S-a reliefat aspectul patetic al imaginii aşa-numiţilor eroi din Afghanistan, se efectuau întâlniri solemne cu eroii Uniunii Sovietice, decoraţi pentru merite militare în Afghanistan: ,,Aduceau băieţi din Afghanistan să ne povestească ce şi cum se petrece acolo” (Interviu cu Anatolie Deleu).
8. Vocabula duh (astfel erau desemnaţi şi soldaţii sovietici din prima jumătate de an al serviciului militar) era cunoscută, în mod special, în limbajul uzual al combatanţilor sovietici. Această ipostază semnifică spirit rău, drac, diavol; în percepţia participanţilor sovietici la războiul din Afghanistan, constituia cea mai negativistă caracterizare a adversarilor. Duhii erau remuneraţi în funcţie de numărul victimelor sovietice – torturau prizonierii prin cele mai bestiale moduri: „Duhii… Aceştia erau foarte cruzi” (Interviu cu Anatolie Deleu).
9. Cunoscuţi, în mod direct, adversarii impresionau prin aspectul somatic, vestimentaţie. Conform psihologului american Mahzarin Banaji, la nivel de subconştient, creierul uman dinamizează o aversiune, anxietate faţă de persoanele de altă culoare a pielii sau a intrusului în linii generale. Din acest considerent, aspectul fizic al partizanilor afghani a profilat elemente de abscons, repugnanţă şi ostilitate. Configuraţia fizică a reprezentat o imagine metamorfozată în cortexul asociativ al mefistofelicului, apropiată, în cele mai dese cazuri, de credinţa populară referitoare la tartor. Disimularea era aplicată de către mujahedin şi pentru a compromite imaginea sovieticilor în faţa băştinaşilor: „Noaptea se îmbrăcau, se schimbau în uniforme de-ale noastre şi făceau dezordine prin sat. Apoi localnicii prindeau ciudă pe noi. Iată au fost ruşii – souravi. Souravi, souravi… De la astea se începeau cerţi. Se duceau în kişlakurile apropiate, făceau… Îşi băteau joc, ori împuşcau ca să prindă ciudă pe noi, ca să se răzbune” (Interviu cu Stepan Gaidău).
10. Lucrarea elaborată de Al. Vakulovski constituie un dosar memorialistico-documentar despre război, care țintește războiul, îl distruge, îl umanizează, fiind un semnal al unor voci intruse, însă actori în marile evenimente globale și care de curând și-au anunțat intrarea în marea istorie.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

 Sursa: http://moldova-suverana.md/article/15-februarie-1989-ziua-retragerii-armatei-sovietice-din-afganistan_16888

Legende

Scriitorul Al. Vakulovski, autorul celebrelor interviuri cu „afghanii” din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion V. Xenofontov, 27 octombrie 2016

Veaceslav Bojoncă, primul din dreapta. Arhiva privată Al. Vakulovski

V. Bojoncă, S. Bejenaru în timpul pregătirii militare, 1 ianuarie 1987. Arhiva privată Al. Vakulovski

Scrisoare din Afghanistan de la V. Bojoncă către părinți, 26 aprilie 1988. Arhiva privată Al. Vakulovski

Anatolie Deleu. Arhiva privată Al. Vakulovski

Stepan Gaidău, 27 de zile până la demobilizare. Arhiva privată Al. Vakulovski

Victor Pricop, Jalalabad, 1980. Arhiva privată Al. Vakulovski

Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial împreună cu veteranii războiului sovieto-afghan din satul Antonești, 1990. Arhiva familiei Prisac

Motto: „Prin perseverență spre culmile Olimpului!”.
Deviza Liceului-Internat Republican cu Profil Sportiv

Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv este o instituţie de învățământ de nivel național specializată în pregătirea sportivilor de performanţă în scopul completării loturilor naţionale pentru participare la competiţii internaționale între cadeți și juniori. Istoria acestei școli începe în anii 1970, în contextul în care în toate republicile sovietice, după experiența germană, s-au deschis școli-internat cu profil sportiv, inclusiv, în 1971, și în RSS Moldovenească. Printre cei care au adus o contribuție substanțială la deschiderea Școlii-Internat Republicane cu Profil Sportiv (din 1991, Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv) au fost angajații Ministerului Învățămîntului din RSS Moldovenească: Andrei Negru, Vladimir Lemne, Simion Musteață. Această școală era în vizorul Ministerului Învățămîntului, Asociației Benevole a Sindicatelor, ulterior Comitetul Național Olimpic și Sportiv al Republicii Moldova. Instituția a pregătit mii de sportivi în diferite genuri de sport. Școala dispunea de o pensiune cu infrastructura necesară pregătirii sportive la Zatoka, Ucraina. Era visul oricărui copil pasionat de sport să învețe în această instituție bine asigurată cu inventar sportiv și alimentație – „… în comparație cu școala din sat, era cerul și pămîntul.., ne hrăneau foarte bine.., țin minte că ne dădeau ciocolate… Nici nu apucam să le mănînc…, le aduceam acasă, mamei și fraților…” (din interviul realizat de Lidia Prisac la 30 septembrie 2016 cu Galina Grițcan [Juravschi], elevă la această școală în anii 1970). Era o concurență acerbă de admitere în această instituție. În anii 1975–1980, echipa de atletism se clasa pe poziția a treia din cele 28 de instituții de profil ale Uniunii Sovietice. Performanțele se pot obține doar printr-un stil de viață spartan, fapt demonstrat cu elocvență prin Regimul zilei postat în holul instituției: antrenamente, oră educativă, oră sanitară, meditație didactică, activități extracurriculare etc. Articolul în întregime →

Motto: „Nimeni nu poate fi istoric dacă nu este însoțit de curiozitate”
Arnold Toynbee (1889–1975), istoric englez

Casa Olimpică de la intersecția străzilor A. Pușkin și A. Sciusev (adresa juridică – str. A.  Pușkin,nr. 11) reprezintă o construcție de zid cu un nivel. Are un aspect arhitectural și decorativ plastic cu sculptură originală și elemente decorative de epocă. Clădirea este plasată în centrul istoric al Chișinăului și reprezintă un monument de istorie, arhitectură și artă de categorie națională. Actualmente în edificiu se află administrația Comitetului Olimpic, Muzeul Olimpic al Moldovei, Academia Olimpică, Asociația „Sportul și Femeia”, Clubul Olimpic pentru federațiile naționale. Clădirea frumos iluminată este una dintre perlele arhitecturii civile din Republica Moldova. Articolul în întregime →

 Motto: „Eugen Doga este unul din «ultimii mohicani»
ai pleiadei pe cale de dispariție a marilor compozitori”.

Sveatoslav Belza, membru titular al Academiei de Arte din Rusia,
Artist al Poporului din Rusia

Compozitorul-academician Eugen Doga este autorul unor capodopere muzicale universale care rezistă și vor rezista în timp. Valoarea operei create de E. Doga este înalt apreciată de contemporani. Valsul creat de E. Doga, considerat apogeul creației sale artistice, a fost declarat de președintele SUA (1981–1989) Ronald Reagan „Valsul veacului XX”, iar fondul UNESCO l-a inclus în galeria capodoperelor muzicale ale secolului anterior. În anul 2001 Eugen Doga a fost inclus în prestigioasa antologie „Compozitorii secolului XX”. Anii 2006 și 2017 au fost declarați drept anii Eugen Doga în Republica Moldova.  Asteroidul nr. 10504 poartă numele compozitorului Eugen Doga. Articolul în întregime →

Motto: „Lămpile s-au stins în întreaga Europă”

Edward Grey (1862–1933), politician englez

Primul Război Mondial (1914–1918) a deschis dosarul celor mai tensionate evenimente din secolul XX. Acest flagel militar s-a declanșat în contextul antagonismelor politice, economice, regionale, al mentalităților colective etc. dintre cele două coaliții – Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Turcia) și Puterile Aliate (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia și, din 1917, SUA). Cu excepția Spaniei, Olandei, a țărilor scandinave și a Elveției, toate marile puteri și toate țările europene au fost implicate în conflagrație. Izbucnit inițial în Europa, războiul a căpătat treptat o rezonanță globală; principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundate de operațiile militare din Orientul Îndepărtat și Apropiat, Africa și din Pacific. În perimetrul confruntărilor dintre Germania și Marea Britanie au fost implicate și alte state. Germania tindea să distrugă adversarul său principal – Marea Britanie, să slăbească pozițiile Franței și Rusiei, iar alături de Austro-Ungaria să-și consolideze pozițiile în Balcani și Orientul Apropiat. Chiar și Japonia s-a alăturat Puterilor Aliate, intenționând să preia pozițiile Germaniei în Orientul Îndepărtat. Drept motiv al izbucnirii războiului a fost asasinarea de către studentul Gavrilo Princip, membru al organizației secrete Mlada Bosna, la 28 iunie 1914, în Sarajevo (Bosnia), a prințului moștenitor al scaunului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand. Austro-Ungaria, susținută de Germania, a înaintat un ultimatum Serbiei, ultima respingându-l, ceea ce-i permite Austro-Ungariei, la 28 iulie, să-i declare război Serbiei. Articolul în întregime →

Motto: „Pe mîndre plaiuri orheiene

 Cinstirea noastră se așterne

Pentru acei cu spada în mînă

 Și preoțimea cea bătrînă”

Text de pe pisania postamentului Sfintei Cruci

 de la Catedrala „Sfîntul Dumitru”

În mijlocul Orheiului, pe un deal, se înălță vechea și frumoasa Catedrală domnească „Sfîntul Dumitru”. Este simbolul cultural și spiritual al orheienilor. În profilul stilului moldovenesc de epocă, biserica este constituită din altar (formînd un semicerc în partea de răsărit a bisericii), naos și pronaos, pridvor, inițial deschis, pe segmentul sudic fiind suprapus de un turn-clopotniță.

1. În mentalul colectiv, construcția Bisericii „Sfîntul Dumitru” a fost atribuită lui Ștefan cel Mare (1457–1504). În realitate, biserica a fost construită de Vasile Lupu (1634–1653) pe locul unei biserici de lemn.
2. Biserica „Sfîntul Dumitru” a fost înălțată între anii 1632 și 1636, iar în 1637, cu prilejul sosirii domnitorului Vasile Lupu la Orhei, a fost sfințită. Lăcașul sfînt nu a fost edificat întîmplător în tîrgul Orhei, unul dintre cele mai importante din partea de est a Țării Moldovei. Însuși voievodul „se ocupa personal” de această localitate.
3. Vasile Lupu a mai zidit între 7 mai 1645 și 7 mai 1646 o biserică cu hramul „Sfîntul Dumitru” în orașul Chilia. Anterior pe acel loc se afla o biserică edificată de Ștefan cel Mare, după planurile arhitectului italian Ioan Provana, care a fost arsă de tătari. Ca și în biserica din Orhei și în cea din Chilia, la intrare, se află stema Moldovei, săpată în piatră. Edificiile de cult creștin din spațiile aflate sub administrație otomană, cum era și biserica din Chilia, erau adîncite parțial în pămînt.
4. Pisania Catedralei „Sfîntul Dumitru”, izvor istoric autentic, are cioplit în piatră, în slavonă, următorul text: „Prin îngăduirea Tatălui și prin grăbirea Fiului și desăvîrșirea Sfîntului Duh începută și clădită această biserică întru numele Sfîntului, slăvitului, marelui mucenic, izvorul de mir, Dimitrie, făcătorul de minuni, Io Vasile Voevod cu mila lui Dumnezeu, Domn al pămîntului Moldovei și doamna lui Tudosia și copilul lor Ioan Voevod”.
5. Biserica are 24 m lungime și 9 m lățime.
6. Lăcașul sfînt are trăsături comune cu tipologia bisericilor „Sfinții Arhangheli” (județul Iași, 1666), „Sfîntul Gheorghe” din Șerbești (județul Neamț, 1637), cu biserica-cetate de la Cotnari, ctitoria lui Ștefan cel Mare ș.a.
7. Într-un hrisov din 15 februarie 1667, semnat de Iliaș Alexandru Voievod, se vorbește despre Nidelcu Sîrbu, proprietarul unei bălți de pe apa Răutului, între Mitoc și Cișmea, care aproviziona „masa bisericii” cu pește proaspăt.
8. În letopisețul bisericii alcătuit în 1886/87 se consemnează faptul că autoritățile tîrgului au instalat în pridvor o baniță din piatră, denumită „domnească”. Banița avea forma unui stup făcut din trunchi de copac, fiind gravate stema Moldovei cu capul de bour, anul 1781 și cuvintele „s-a făcut să se știe”, „măsura”, „a zecea parte mie dă-mi-o”. Ultima frază solicita a zecea parte din „toată pîinea” pe care localnicii urmau să o ofere bisericii.
9. În locul statuii lui Vasile Lupu din incinta Bisericii „Sfîntul Dumitru” (transferată în centrul orașului Orhei) a fost înălțată o cruce, pe al cărei postament este fixată următoarea pisanie: „Pe mîndre plaiuri orheiene /Cinstirea noastră se așterne/ Pentru acei cu spada în mînă/ Și preoțimea cea bătrînă/ Pentru fruntașii neamului/ Și pentru gospodarii lui/ Ce viața și-o sacrificară/ sfințînd prin sînge această țară. Ctitori: Valeriu Muravschi, prim-ministru, a. 1991–1992; Sergiu Muravschi, director general, Direcția Agricolă, județul Orhei, a. 1990–2003”.
10. La 21 octombrie 2016, odată cu numirea arhimandritului Siluan (Șalari) în ierarhia bisericească de episcop de Orhei și vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, Biserica „Sfîntul Dumitru” a obținut statutul de catedrală.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

 Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-catedrala-sfintul-dumitru-din-orhei_16310

Biserica „Sfîntul Dumitru” din Orhei, anii 1930. Biblioteca Naţională a României.

Cota arhivistică: 97640

Biserica „Sfîntul Dumitru” din Orhei. Urme de bombardament, 1944. http://orasulorhei.blogspot.md/2014/04/caredrala-sf-dumitru-din-orhei-ctitoria.html

Grație episcopului de Orhei Siluan (la tribună), Biserica „Sfîntul Dumitru” are statut de catedrală. Foto: I.V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Protoiereul Rodion Melnic și preotul Vasile Gavriliță îl slujesc pe Dumnezeu la Catedrala „Sfîntul Dumitru”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Iconostasul Catedralei „Sfîntul Dumitru” din Orhei. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Portalul Catedralei „Sfîntul Dumitru”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Pisania Catedralei „Sfîntul Dumitru”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

În 1997 muzeograful și istoricul Valentin Golub a editat studiul monografic „Biserica „Sf. Dumitru” din Orhei. Ctitoria lui Vasile vodă Lupu”. Foto: I.V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Motto : „Niciodată n-am etalat rezultatele mele în mod public

                         și n-am cerșit laude”.

Nicolae Juravschi, dublu campion olimpic

            Nicolae Juravschi, legendă a sportului autohton, este dublu campion la Jocurile Olimpice de la Seul, Coreea de Sud (1988), medaliat cu argint la Jocurile Olimpice de la Atlanta, SUA (1996), de opt ori campion mondial și de zece ori al URSS. Aceste performanțe le-a realizat împreună cu partenerii săi de ambarcaţiune belarusul Victor Reneiski, ucrainenii Valeri Veșko și Iuri Gurin. În 2001, Nicolae Juravschi a fost desemnat de către ziariştii sportivi din Republica Moldova drept cel mai valoros sportiv moldovean al secolului al XX-lea. Din 2001 este preşedinte al Comitetului Național Olimpic (din 2014, Comitetul Național Olimpic și Sportiv) al Republicii Moldova, reales la 2 noiembrie 2016 în această funcție pentru al cincilea mandat consecutiv. A fost distins cu  Ordinul de Onoare al URSS (1989), Ordinul Republicii (1996), Ordinul Asociaţiei Comitetelor Olimpice (2002), Trofeul Președintelui Comitetului Internațional Olimpic (2015). Este laureat al Premiului Naţional în domeniul sportului (2012). Acest palmares însă ascunde numeroase obstacole pe care le-a traversat în viață marele sportiv. Talentul și munca însă i-au fost răsplătite din plin. Nicolae Juravschi este primul sportiv în istoria olimpismului mondial care a reprezintat trei țări (URSS, România, Republica Moldova) la Jocurile Olimpice, fapt marcat printr-un context sociopolitic dificil.

1. Nicolae Juravschi s-a născut la 8 august 1964 în satul Chircăiești, raionul Căușeni, RSS Moldovenească, în familia Mariei (1936–2010, născută Iordan) și a lui Atanasie (1938–1999). Pe linie paternă Nicolae Juravschi este descendent din neam de nobili polonezi de la Cetatea Albă, așezați cu traiul la Chircăiești în anul 1858. Mama sa a lucrat ca mulgătoare la ferma de vaci din sat, iar tatăl a fost tâmplar. Părinții au divorțat când Nicolae avea doar trei ani. Mama, surorile mai mari, Elena Secu (Juravschi), născută în 1959 (numită lelea), și Galina Grițcan (Juravschi), născută în 1961, au contribuit substanțial la creșterea și educarea viitorului campion olimpic. Potrivit surorii Galina, „Coliță (Nicolae – n. a.) era foarte econom și păstrător, putea să poarte o haină ani de zile, nu mințea, nu critica pe nimeni.., n-a bătut pe nimeni niciodată, era foarte cuminte și în toate celea asculta…”. Copiii o ajutau pe mama, care îngrijea de 30 de vaci – „ne duceam și noi cu Coliță la fermă, scoteam resturile din iesle, dădeam mâncare, trăgeam balega, mulgeam vacile, făceam tot lucrul… Coliță muncea cu toți în rând, îl lua mama chiar de mititel” (Elena), „…de câte ori adormea el în iesle, unde-l găsea mama!” (Galina). În copilărie Nicolae Juravschi îngrijea circa 100 iepuri. Le făcea cuști, îi împerechea și îi sacrifica.
2. Copilăria lui Nicolae Juravschi a fost marcată de câteva primejdii. Într-o iarnă se plimba cu sania împreună cu o fetiță de aceeași vârstă. Au căzut pe șinele căii ferate tocmai în clipa când venea și trenul. O singură clipă ar fi fost fatală, abia au reușit să sară din sanie. Un alt caz. Un tractorist l-a rugat pe Nicolae să fixeze un cui la remorca mașinii. Tractoristul nu s-a asigurat că Nicolae este prin apropiere și a pornit tractorul, care a lovit copilul, încît acesta a rămas aproape mort. „Mama, plângând, striga în gura mare, s-a îndreptat cu el în brațe la centrul raional… Mama credea c-o să-l piardă.., dar medicii de la Căușeni l-au salvat…” (Galina).
3. Visul din copilărie al lui Nicolae Juravschi a fost să devină fotbalist. La insistența acestuia, mama l-a adus odată la Chişinău ca să vadă gazonul de la Stadionul Republican. Primul meci profesionist pe care l-a urmărit pe viu a fost cel dintre Carpați și Nistru. Deoarece nu avea bani de bilet a sărit gardul Stadionului Republican pentru a-și putea admira idolii sportivi.
4. În anii 1978–1981 a studiat la Școala-Internat Republicană cu Profil Sportiv (din 1991, Liceul-Internat Republican cu Profil Sportiv), fiind adus în această școală de sora Galina, elevă pe atunci la această instituție. Aici Nicolae nu prezenta semne distincte că ar fi fost un copil deosebit. Mai mult ca atît, era foarte firav (35 kg) și lipsit de spectaculozitate pentru perspectivele sportului de performanță, însă „zicea că… o să se străduie…” (Galina). Era echipat cu niște ghete mari, le luase de la vecini, căci nu le avea pe-ale lui, ghete cu o mărime-două mai mari, de cauciuc… Și-a început activitatea sportivă la secția caiac-canoe, avându-l drept antrenor pe talentatul pedagog Pavel Cadnicov, ulterior antrenor emerit al URSS. P. Cadnicov l-a întrebat dacă poate înota, iar surorii Galina i-a zis: Slăbuț, micuț! Ei bine, Galina, îl iau ca pe unul fără perspective, doar pentru că tu mă rogi!
5. În timpul studiilor Nicolae Juravschi încerca să se descurce singur și să evite, pe cît era posibil, ajutorul mamei și ale surorilor. De aceea făcea bani… descărcînd seara vagoane…
6. La prima competiţie de canoe de la Dubăsari, din primăvara anului 1980, la cursa de 500 m, fiind pe locul doi, cu 20 m înainte de sosire, Nicolae Juravschi s-a răsturnat din barcă.
7. În timpul Jocurilor Olimpice de la Seul (1988) mama și surorile lui Nicolae Juravschi au stat în genunchi și s-au rugat pentru victorie. Sora Galina își amintește: „… am avut chiar un vis înainte de Seul, parcă a venit cineva și mi-a dat două bluze pufoase, frumoase și aurite… Parcă i-am zis mamei: Așa m-am îmbrăcat în niște haine frumoase aurite, de nu pot să-ți spun…. Și când colo…, uite, Dumnezeu ne-a vestit marele eveniment…”. Recompensa statului sovietic pentru dubla victorie de la Seul a fost un televizor color și dreptul de a cumpăra cu prioritate un automobil „Lada”, fără a aștepta la coadă trei sau patru ani.
8. În anii 1989–1991 cei patru canoiști – Nicoale Juravschi, Victor Reneiski, Iuri Gurin și Valeri Veșko, supranumiți „cei patru muschetari” – au fost campioni invincibili în lume. Au învins în toate cursele de canoe patru la care au participat, inclusiv la cele 28 de curse finale de la campionatele mondiale, unde au cucerit șase medalii de aur. „Nu-mi amintesc ca în cariera noastră de canoe patru să fi fost în situația de a fi depășiți de o altă barcă sau de a urmări o ambarcațiune aflată în fața noastră” (N. Juravschi). Tot Nicolae Juravschi, singurul care absolvise facultatea la zi, reprezenta echipa în discuțiile cu antrenorii, superiorii de la Federația de Caiac-Canoe a URSS și alte instituții unionale. Cu rezultatul de 1.30,210 minute obținut la Moscova în 1989, imbatabilii sunt pînă în prezent în topul ierarhiei mondiale a rezultatelor tuturor timpurilor la proba canoe patru 500 m, bărbați (ocupă poziția nr. 2), și rezultatul 3.15,760 minute la canoe patru 1 000 m, bărbați (ocupă poziția nr. 5), în pofida faptului că bărcile la canoe între timp au fost modernizate.
9. În august 1991, în contextul loviturii de stat organizate împotriva liderului sovietic Mihail Gorbaciov și a grupului său reformist, la Campionatul Mondial din Franța, echipa celor patru viteji a descoperit că, în timp ce bărcile fuseseră încărcate în avion, vâslele au rămas la Moscova. Încercarea de a lua legătura cu Aeroportul Șeremetievo a fost dificilă, deoarece obiectivul era considerat unul strategic de către puciști, fiind înconjurat de armată și având toate liniile telefonice tăiate. Prin mari intervenții, la nivel de ambasade, ministere, peste două zile pagaiele au ajuns în mod miraculos la Paris.
10. În 1996, la Olimpiada de la Atlanta, SUA, au participat 451 de canoiști din 54 de țări. Nicolae Juravschi avea 31 de ani și 358 de zile și era cel mai vârstnic membru al echipei olimpice a Republicii Moldova. La această competiție N. Juravschi și V. Reneiski, în vârstă de 29 de ani, au câștigat prima medalie de argint din istoria recentă a Republicii Moldova.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/legendele-sportului-moldovenesc_16176

Nicolae Juravschi la 5 ani. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Maria Juravschi cu cei trei copii (de la stînga): Elena, Nicolae și Galina.

Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Marina Grosu, Binecuvîntarea Mamei, ulei, pânză, 140 x 100 cm, 2014.

Sursă: Muzeul privat al familiei Juravschi

Surorile lui Nicolae Juravschi, Elena și Galina. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Anatolie Grajdi, profesorul de educație fizică al lui N. Juravschi în sala sportivă. Aici s-a pus temelia primelor calități motrice și lecții de coordonare a mișcărilor în calea lungă a marilor performanțe. Azi, Gimnaziul „Mihai Viteazul”, s. Chircăieşti, 2016. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Nicolae Juravschi (rândul doi de jos, al șaptelea din stânga) în vinieta promoției a X-a (anul de studii 1980–1981) a Școlii-Internat Republicane cu Profil Sportiv. Sursă: Arhiva curentă a Liceului-Internat Republican cu Profil Sportiv.

La 8 ianuarie 1979 profesorul-antrenor P. Cadnicov planifica participarea lui Nicolae Juravschi la Spartachiada Unională a Elevilor din anul 1981. Sursă: Arhivă privată

Programul de antrenamente (11 noiembrie 1987 – 26 septembrie 1988) al lui Nicolae Juravschi înainte de ora astrală – Seul, Coreea de Sud. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

„Misiunea pe viață și pe moarte” (N. Juravschi) – finala olimpică la 500 m de la Atlanta, SUA, 4 august 1996. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

De la stînga: Gheorghe Andriev și Victor Reneiski, partenerii de canoe ai lui Nicolae Juravschi. Foto: Ion V. Xenofontov, 23 septembrie 2016

Barca lui Nicolae Juravschi și Victor Reneiski se află în Muzeul Olimpic al Republicii Moldova. „Înainte de competiție mă străduiam să calc cu piciorul drept în barcă și îmi făceam cruce. Victor avea alte deprinderi. El spunea: Ни пуха! (Baftă! – t. n.) și trebuia să zic: К чёрту! (La naiba! – t. n.). Și viceversa” (Nicolae Juravschi). Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Muzeul familiei Juravschi include circa 200 de medalii, inclusiv medaliile olmpice. Foto: Ion V. Xenofontov, 15 septembrie 2016

Motto: „Un misionar trebuie să cunoască limba, cultura

și tradițiile poporului în care oficiază Sfînta Liturghie”.

Preotul indian Vivian Furtado

O succintă trecere în revistă a principalelor repere istorice ale Bisericii Romano-Catolice din spațiul actual al Republicii Moldova demonstrează faptul că această instituție religioasă, până la intervenția sovietică, era în plină ascensiune. În secolul al XIX-lea, numărul credincioșilor catolici din Basarabia s-a majorat datorită imigranților și coloniștilor, în mod special germane, și a exodului masiv al polonezilor. În pofida condițiilor nefavorabile, generate de răscoala polonezilor din 1863 și de mișcarea anarhistă din Imperiul Rus, numărul catolicilor din regiune a crescut constant, de la 4 500 în 1840 la 20 000 în 1897. Majoritatea credincioșilor erau concentrați în Chișinău. În 1926, în Basarabia erau 12 325 de catolici. Funcționau nouă parohii, păstorite de opt preoţi, care slujeau în șase biserici şi opt capele. Dezideratul politicii antireligioase promovate de autoritățile sovietice era micșorarea substanțială a numărului de credincioși. Catolicii din RSS Moldovenească, în cea mai mare parte de origine poloneză, germană, ucraineană și armeană, au avut de asemenea de suferit de pe urma acestei politici. Au fost naționalizate bunurile Bisericii Romano-Catolice, închise bisericile, casele parohiale, capelele. Sub aspect administrativ, în URSS funcționau trei eparhii catolice, două pentru Lituania și una, cu reședința la Riga, pentru restul Uniunii Sovietice, inclusiv RSS Moldovenească. Activau doar două seminare catolice – la Riga (Letonia) și Kaunas (Lituania). Biserica Romano-Catolică și slujitorii ei erau considerați de sistemul sovietic elemente ale imperialismului capitalist, elemente distructive ale societății sovietice. Dacă în 1945, în RSS Moldovenească, activau șapte parohii (Chișinău, Bălți, Bender, Orhei, Rîbnița, Rașcov și Soroca) ale comunității romano-catolice, în 1949 funcționau patru, iar în 1960 doar două, ca mai apoi singurul spațiu rezervat credincioșilor romano-catolici de pe teritoriul RSSM să fie transferat la Capela Cimitirului Catolic din Chișinău (fostă Capelă Armenească, în 1950 aceasta a fost dată în chirie catolicilor), edificiu construit între 1910 și 1914 la inițiativa filantropului armean, ofițer, moșier, președintele zemstvei din Bălți, Iacob Grigorie Marcarov (1861–1936). Pentru a înstrăina bunurile unor biserici, autoritățile sovietice au instituit o politică de confruntare a comunităților religioase între ele. Astfel, în 1944, Biserica armenească din Bălți „Sf. Grigore Iluministul” (care funcționa din 1912) a fost dată Bisericii Romano-Catolice.

Persecuțiile de amploare prin care a trecut Biserica Romano-Catolică erau în legătură directă cu politica sistemului sovietic de anihilare a vieții religioase din Uniunea Sovietică. În 1977, cu ocazia consemnării celei de-a 60-a aniversări a Revoluției din Octombrie, s-au efectuat analize de bilanț în toate domeniile de activitate. Cu această ocazie s-a constatat că dacă înainte de 1917 în Imperiul Rus existau 4 233 de biserici catolice, în 1977 în URSS rămăseseră doar 1 014. În a doua jumătate a anilor 1980, pe fundalul restructurării și transparenței gorbacioviste, comunitatea romano-catolică, la fel ca și ceilalți credincioși, s-a revigorat și a trecut la o nouă etapă de renaștere spirituală.

In grosso modo, Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei, monument de arhitectură de importanță națională, a avut soarta comună cu lăcașurile sfinte din spațiul actual al Republicii Moldova.

1. Comunitatea catolică din Orhei s-a constituit la începutul sec. XIX și inițial exista în componența parohiei de la Chișinău. În 1895 în oraşul Orhei locuiau 125 de catolici, inclusiv 60 de sex masculin și 65 de sex feminin. Aceștia participau la Sfînta Liturghie în Chișinău sau la Rîbnița.
2. În 1904 comunitatea catolică i s-a adresat lui Serghei D. Urusov, guvernatorul Basarabiei (1903–1904), cu rugămintea de a permite edificarea unei biserici romano-catolice. La cerere au fost anexate spre aprobare şi planurile viitorului edificiu.
3. Biserica a început să fie construită în 1911, iar lucrările au fost finalizate în 1914. Lăcaşul de cult, construit în stil neogotic (specific țărilor din nord-vestul Europei), a fost zidit pe terenul achiziționat de la Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”. Ctitorii de bază ai edificiului de cult au fost membrii familiei Doliwa-Dobrowolski, proprietari funciari, în mod special Cesarina Doliwa-Dobrowolski (1841–1924), înmormîntată în cavoul bisericii. Descendenții acesteia stabiliți în Elveția și Canada au vizitat de mai multe ori lăcașul sfînt.
4. În 1934 parohia Orhei a fost vizitată de episcopul de Iaşi Mihai Robu, care a oficiat sfînta Liturghie Pontificală, la care „s-au împărtăşit cam 40 de persoane, iar Sf. Mir l-au primit 24 de persoane”. În contextul acestei vizite canonice, presa timpului consemnează: „Orhei este o parohie mică, dar formează centrul pentru mulţi catolici împrăştiaţi în acest judeţ”.
5. În 1940, Basarabia a fost încorporată în cadrul URSS, iar o parte dintre credincioşii catolici au emigrat în România. Sfintele liturghii în lăcașul sfînt din Orhei erau celebrate rar şi de către preotul care venea de la Tighina.
6. Ca și alte edificii din localitate, biserica a avut de suferit în timpul operației Iași-Chișinău.
7. Consiliul local Orhei, ca urmare a solicitărilor comsomoliștilor din localitate, a dispus, la 1 august 1946, închiderea bisericii, aflată pe strada principală a orașului, ce purta numele „părintelui popoarelor” I.V. Stalin. Ca motiv pentru închiderea lăcașului sfînt s-a invocat lipsa credincioșilor polonezi și nefuncționarea bisericii timp de 50 de ani (sic!). Edificiul a fost trecut în gestiunea Direcției raionale pentru educație fizică și sport, fiind transformat în sală de sport. Ulterior clădirea a fost întrebuințată în calitate de stație radio. După 1990 a fost utilizată în calitate de depozit pentru Moldtelecom.
8. Biserica a fost reanimată grație părintelui Klaus Kniffki din Congregaţia Cuvîntului Divin, care în 1998 i-a îndemnat pe enoriaşi să renască comunitatea catolică din Orhei.
9. În 2001, după retrocedarea bisericii comunităţii catolice din Orhei, Episcopia Romano-Catolică de Chişinău a început restaurarea clădirii. Evgheni Smolin a fost arhitect-şef al proiectului de restaurare. Biserica a fost construită din piatră, din carierele din raionul Orhei. Este înfrumusețată cu frescă, vitralii și flori. La 15 august 2008, de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, PS Anton Coşa a sfinţit biserica nou restaurată. Potrivit recensămîntului din anul 2004, în raionul Orhei erau 88 de catolici.
10. La 15 iunie 2014, în prezența PS Anton Coşa, paroh al comunităţii a fost numit părintele indian Vivian Furtado, născut la 20 decembrie 1972 în localitatea Udupi, Karnataka din sudul Indiei. Vivian Furtado s-a născut într-o familie catolică, are trei frați și două surori, una din ele fiind călugăriță. În 2002 a fost sfințit preot în India. A absolvit liceul cu profil filosofie și teologie. În 2010 a susținut licența în teologie (cu tema „Pastorala Biblică”) la Roma, Italia. Este călugăr misionar în Congregația Cuvîntului Divin. Cunoaște limbile romȃnă, engleză, italiană, rusă și cinci dialecte indiene. A învățat limba romȃnă în orașul Roman, Romȃnia. Din 2003 este în misiune în Republica Moldova. A slujit la parohia catolică de la Stăuceni. Ne-a povestit că obștea romano-catolică din Orhei nu este una mare, însă se constată o tendință de creștere a acesteia. Biserica fiind în centrul orașului Orhei face parte din viața spirituală a localității. Face slujbe în fiecare zi. Duminica la oficierea serviciului divin de la ora 10.00 vin mai mulți credincioși. Oficiază Sfînta Liturghie în limbile romȃnă și rusă. Are mai multe activități sociale. Aici activează un Centru de zi pentru circa 25 de copii, cu un program de luni pînă vineri, de la ora 12.00 pînă la ora 14.00, unde elevii își pregătesc temele pentru acasă și fac diferite lucrări manuale. Duminică la biserică se studiază limba engleză. Slujitorii lăcașului sfînt sînt implicați și în proiecte caritabile. Vara se organizează tabere de agrement pentru 80-100 de copii. Scopul acestor activități rezidă în organizarea odihnei și formarea spirituală. Se fac excursii la mănăstirea Curchi. Părintele Vivian Furtado consideră că este necesară cunoașterea ambelor biserici – ortodoxă și catolică. Părintele se simte bine în Republica Moldova. Spune că oamenii sînt foarte prietenoși. Constată însă faptul că atît părinții, cît și copiii nu cunosc multe despre învățătura creștină. Oamenii știu să se distreze, însă de multe ori nu găsesc o oră pentru a merge la biserică. Ei ar trebui să nu uite de Dumnezeu, pentru liniștea sufletească. Părintele Vivian Furtado studiază documentele bisericii catolice și predicile Papei Francisco. Prezența unui preot inteligent și sociabil în viața religioasă și culturală a orașului Orhei aduce un farmec aparte urbei.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-biserica-romano-catolica-adormirea-maicii-domnului-din-orhei_16022

Fațada Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei, anii 1930. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei

Cesarina Doliwa-Dobrowolski (1841–1924), ctitorul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei. Foto din 1915. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului din Orhei”

Biserica „Adormirea Maicii Domnului din Orhei” în perioada sovietică. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei utilizată în calitate de depozit. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei

Bijuteria arhitecturală „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei (fațada) la 26 noiembrie 2016. Foto: Ion V. Xenofontov

Secvență din interiorul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Orhei. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Vitraliile din lăcașul sfînt reprezintă ființe fără chip. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Basorelieful de deasupra intrării principale. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

Preotul indian Vivian Furtado. Arhiva privată Vivian Furtado

Victor Zglavuța, ajutorul preotului Vivian Furtado. Foto: Ion V. Xenofontov, 26 noiembrie 2016

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL CHIRCĂIEȘTI, RAIONUL CĂUȘENI

Motto: „La casa din vale cu meri și gutuie/

O pasăre cuib își făcea, astăzi nu e”.

Text: Iurie Badicu

Muzica: Igor Sîrbu, Iurie Badicu

Satul Chircăiești este situat în nord-estul raionului Căușeni, la 15 km de centrul raional și 79 km de orașul Chișinău. Localitatea a fost întemeiată în 1796 și este atestată documentar la 31 mai 1812. Hărnicia și ospitalitatea chircăieștenilor este una legendară. În 1827, în sat locuiau 64 de familii de moldoveni, cu 74 de case. Sătenii dețineau prisăci vestite în regiune. De la albine sătenii învățau să muncească și să adune rezultate. În 1862, în localitate erau 181 de case cu circa 1 000 de locuitori. La începutul sec. XX, satul avea 201 case, în care locuiau 1 591 de oameni. Țăranii erau într-o situație financiar-economică precară. Pădurile din proximitatea localității erau ale statului, țăranii având doar 99 de desetine din acestea. În 1971, localitatea avea 3 760 de locuitori. În anul 1970, producția globală a satului Chircăiești a constituit 3,13 mil. ruble, producția realizată – 2,3 mil. ruble, inclusiv legumicultură – 1,174 mil. ruble, creșterea vitelor – 421 000 ruble, pomicultură – 208 000 ruble, viticultură – 163 000 ruble, culturi tehnice (floarea-soarelui) – 132 000 ruble. Venitul net era de 1,2 mil. ruble, iar rentabilitatea – 86,2%. Mijloacele fixe valorau 3,2 mil. ruble. Începând cu anii 1990 se constată o scădere latentă a numărului populației din Chircăiești. Astfel, în 1994 în sat locuiau 3 843 de oameni, iar în anul 2004 – 3 512. La 1 ianuarie 2016 în sat locuiau 3 423 de suflete, inclusiv 506 persoane cu vârsta de până la 15 ani. La 9 septembrie 2016, cea mai vârstnică persoană din sat este Parascovia Ceban, iar cea mai tânără – Ionel Burunsuz. Totuși, comparativ cu alte localități din Republica Moldova, constatăm o rezistență a populației la perturbările demografice specifice perioadei recente. Grădinița este frecventată de 160 de copii. În prezent, numărul gospodăriilor casnice se cifrează la 1 244, inclusiv 47 de gospodării cu mulți copii (3 și mai mulți copii în vârstă de până la 18 ani). Numărul total al clădirilor publice se cifrează la șase și au o suprafață de 3 950,54 m². Suprafața totală a terenurilor agricole este de 3 363 ha. În sat funcționează 19 unități comerciale cu o suprafață  de 391 m². Lungimea totală a rețelei locale de distribuție a apei este de 22 km, a rețelei sistemelor de canalizare – 2 km, iar a rețelei de conducte de gaze naturale – 36 km. Săptămânal prin localitate trec 105 rute regulate, inclusiv 63 de rute regulate care unesc localitatea de centrul raional. Localitatea este cunoscută în mod special prin faptul că aici s-a născut dublul campion olimpic Nicolae Juravschi.

1. Sub aspect istorico-geografic, Chircăiești face parte din Valea Nistrului, aflată între Tighina și Marea Neagră. În această regiune Nistrul formează o serie de rețele hidrografice numite generic „Baltă”, care are o mulțime de derivate cu nuanțări terminologice: „bălcău” (mlaștină, ochi), „bâlhac-bulhac” (baltă mică), „băltac” (băltoacă), „băltărău”/„băltoi” (baltă de mărime potrivită), „băltărie” (loc cu bălți, mai multe bălți la un loc pe un teren mocirlos), „băltău” (baltă mare), „baltină” (baltă mai mică), „băltiș” (baltă cu multă stufărie. Rovină. Bălărie mai mică), „băltoagă”/„bă[l]tac”/„băltucă” (băltoacă). Balta în esență reprezintă o suprafață de șes întins, mlăștinos, dificil accesibil, care include zăvoaie, stufării și lacuri naturale. E o regiune diferită de stepa și câmpiile Bugeacului (Basarabia Veche) și favorabilă pentru existența și perpetuarea comunităților umane. Balta din perimetrul satului Chircăiești, legată de Nistru, reprezintă și un hotar cu două localități megieșe: Plop și Cârnățeni. În 1968, la revărsarea fluviului Nistru, balta a fost „înghițită”. Apa a ajuns până la Căușeni. Balta a servit pentru săteni atât ca arie de aprovizionare cu hrană, cât și zonă de refugiu în situațiile de instabilitate. A salvat vieți omenești în timpul foametei. Sătenii se hrăneau cu pește și cu rădăcini de papură. Cu stuf oamenii se încălzeau iarna. Bălțile erau o atracție și pentru conducerea RSS Moldovenești. Aici veneau la vânătoare „cei de la Comitetul Central” și locuitorii satelor vecine. Drept urmare a „experimentelor moldave” în agricultură, manifestate prin chimizare excesivă nejustificată, defrișări intensive ale arboretului și drenarea bălților din anii 1960–1970, balta din Chircăieși, cu o suprafață totală de 450 ha, inițial a provocat inundații, apoi, în anii 1990 a secat. În prezent, pe acel spațiu se cultivă porumb și floarea-soarelui.
2. În acest perimetru hidrografic șerpuiește râul Botna (are alimentare mixtă: pluvială, nivală, subterană), afluent de dreapta al Nistrului. Râul Botna este unul dintre cele 20 de râuri din Republica Moldova cu o dimensiune longitudinală relativ mare. Are o lungime de 152 km și o suprafață a bazinului de recepție de 1 540 km², izvorăşte la sud de s. Stejăreni, r-nul Străşeni, curge spre sud-est pe teritoriul raionului Ialoveni şi spre sud-est, apoi nord-est – pe teritoriul raionului Căuşeni, până la debușarea sa în fluviul Nistru în amonte de municipiul Tiraspol. Satul Chircăiești se află în stânga Botnei.
3. În proximitatea râului Botna din perimetrul satului Chircăiești trece și fostul drum militar al Districtului Militar Odesa, infrastructură ce asigura conexiunea Tiraspol–Bender–Odesa.
4. În apropierea satului Chircăiești se termină renumitele valuri de pământ – Valurile lui Traian de Sus. Acestea continuă la est până la bălțile Nistrului. În istoriografie au fost considerate ca un sistem de apărare al Imperiului Roman „împotriva barbarilor de nord, care trăiau pe teritoriul dintre Nistru și Prut”.
5. La hotarul localității sunt cunoscute Movilele Drăgaica, aflate în apropierea Valurilor lui Traian. Acestea își au denumirea de la o tradiție a localnicilor de pe timpul dominației otomane în regiune. De sărbătoarea Sfintei Treimi, la răsăritul soarelui, toate fetele din localitate se adunau pe câmp la locul de la movile. Acolo alegeau două tinere, dintre care una juca rolul unui bărbat, pentru aceasta chiar își lua un chipiu bărbătesc înfrumusețat cu spice verzi. Fata avea numele de Drăgaica, iar „bărbatul” improvizat – Drăgan. După alegerea „perechii”, fetele se îndreptau spre localitate și la prima casă Drăgaica și Drăgan interpretau un dans, fiind susținuți de celelalte fete. Stăpânul casei era obligat să primească musafirii. Drăgan arunca în el cu o năframă sau cu o oricare altă broboadă. Gazda îi întorcea lui Drăgan basmaua cu bani. Apoi ritualul era repetat și la alte case din sat. Din banii obținuți se făceau salbe. La sfârșitul sec. XIX, acest ritual, spre deosebire de alte localități din regiune, în Chircăiești se mai menținea.
6. În secolele XVI–XVIII, Chircăiești s-a aflat în apropierea celor „șapte sate de țară” și „sate hănești”.
7. Un loc aparte în formarea personalității chircăieștenilor o are educația din mediul familial și cel instituțional. Se pune accentul pe formula tradițională „cei șapte ani de acasă”. Dacă în anii 1970 erau trei clase de-a șaptea și elevii nu încăpeau în școală, în prezent situația se prezintă diferit. În Gimnaziul „Mihai Viteazul” din localitate învață 270 de elevi. Abia de se adună câte o clasă.
8. Chiar din primii ani de la fondarea localității s-a construit și prima biserică de lemn din localitate (1808). În 1835 preot era Sava Coadă în vârstă de 50 de ani și soția acestuia de 41 de ani cu care avea 7 copii. În 1847 a fost construită biserica de zid. În 1860 a fost deschisă școala parohială din sat, una dintre cele mai bune din regiune. În perioada interbelică, lăcașul sfânt a fost vizitat de Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, una din turlele bisericii a fost deteriorată, iar acoperișul parțial distrus. Preotul și funcționarii din localitate s-au retras peste Prut. La 15 ianuarie 1948, P.N. Romenski, împuternicitul în problemele Bisericii Ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSS Moldovenească, nota că majoritatea locuitorilor din Chircăiești sunt credincioși. Credincioșii au depus mai multe eforturi pentru a menține biserica deschisă. În perioada sovietică, biserica a fost închisă. A fost redeschisă cu mare entuziasm în noiembrie 1990. Ca o perpetuare a tradițiilor, Biserica Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail (în formă de cruce) din localitate menține vatra spirituală, locul ce adună oamenii. Primul preot a fost Gheorghe Bivol, care a decedat în 1993, fiind urmat de Mihail Gribincea. De la 18 octombrie 2009, preotul-paroh este protoiereul Pavel Drăgan (născut în 1976 în satul Opaci, raionul Căușeni), omul cu care se consultă toți credincioșii din împrejurimi. În partea dreaptă a intrării în sfântul lăcaș și-au făcut cuib o familie de cocostârci. Această pasăre migratoare din ordinul picioroangelor, simbol al prosperității, eleganței, familiei și păcii, s-a adăpostit în apropierea bisericii în zi însemnată, la 23 martie 2010, a doua zi după sărbătoarea creștină Sfinți 40 de Mucenici. Părintele ne-a relatat că familia cocostârcilor se mărește anual cu 2-3 pui. Este o sărbătoare ce consemnează începerea anului agricol tradițional. În această zi era obiceiul ca în comunitățile rurale să fie scos plugul la arat. Este un simbol al muncii agricole pe care o practică tradițional sătenii. Un cuib de cocostârci se află și în apropierea școlii. Tot de spațialitatea sacră ține și cimitirul vechi al localității, fapt marcat de o răscruce amplasată în sectorul respectiv. Aici sătenii nu construiesc nimic și protejează zona ca pe un loc sfânt. E un loc pustiu. E un semnal că localnicii țin la memoria colectivă și individuală. Acest fapt este demonstrat și prin întreținerea cimitirului nou din localitate, unul dintre cele mai îngrijite din Republica Moldova.
9. În 1980, Galina Grițcan (Juravschi), educatoare la grădinița din localitate, în contextul ediției a XXII-a a Olimpiadei de la Moscova, a alergat cursa atletică (maraton) de 42,195 km.
10. Din anul 2011, primarul satului Chircăieşti este charismatica Galina Ceban. A fost dăscăliță timp de 22 de ani la biserica din localitate. Are studii muzicale și o voce catifelată. Este în stare să facă pe oricine să lăcrimeze atunci când interpretează piesa „Satele Moldovei mele”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-satul-chircaiesti-raionul-causeni_15918 

Colectivul de dansatori ai Școlii Medii din s. Chircăiești, 1968. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Biserica Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail în ruini, sfîrșitul anilor 1980. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

O secvență de la hramul satului Chircăiești, 1998. Sursă: Arhiva familiei Juravschi

Biserica Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

O secvență de pe acoperișul Bisericii Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Preotul Pavel Drăgan povestește vizitatorilor file din istoria lăcașului sfînt. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Cimitirul vechi al localității – spațialitate sacră care fortifică memoria colectivă și individuală. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Fostul drum militar al Districtului Militar Odesa din proximitatea râului Botna. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

În prezent fosta baltă și-a modificat destinația. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Galina Grițcan (Juravschi) și-a reprofilat cariera sportivă în cea de educație a copiilor din satul Chircăiești. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

„Doamna de fier”, primărița Galina Ceban, poate face pe oricine să aibă emoții prin intermediul cântecului. Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

Un grup de femei din Chircăiești.Foto: Ion V. Xenofontov, 9 septembrie 2016

                                Motto: „Germanii au reușit să se constituie ca un grup etnic distinct,
iar influența lor asupra românilor a fost una majoră”.
Cosmin Budeancă, istoric român

Unele surse îi menționează din sec. XI în zona Banatului și Satu Mare – Oradea, iar altele, din anul 1103, în localitatea Broos (Orăștie). În Tansilvania li s-au oferit drepturi și privilegii. Erau supuși regelui Ungariei, însă aveau autonomie administrativă, juridică și ecleziastică. În 1324 sașii din Transilvania s-au răsculat împotriva voievodului transilvănean, care le încălca drepturile. Rebeliunea a eșuat, provincia Sibiu fiind împărțită în șapte scaune (judecătorești), inclusiv scaunul principal Sibiu. Scaunele erau administrate de un jude regal, reprezentant al regelui. În timpul lui Matei Corvin (1458-1490) sașii și-au consolidat statutul de privilegiați. În 1572 sașii au adoptat confesiunea augsburgică. Biserica de confesiune augustană-lutherană a constituit un factor de consolidare a comunității. La începutul sec. XX, în special în urma izbucnirii Primului Război Mondial, influența Germaniei în România a devenit puternică, fapt ce a marcat existența etnicilor germani din acest spațiu.

În ultimul timp, interesul pentru comunitatea germană din România a sporit și datorită originii etnice a președintelui României (din 2014), Klaus Iohannis. În urma unui sondaj de opinie realizat înainte de alegerile prezidențiale din 2014, în România, cea mai preferată etnie era cea germană. Percepțiile pozitive față de germanii din România rezidă în caracteristicile native ale acestei minorități etnice și prestigiul social cu care s-au impus.

1. La sfârșitul Primului Război Mondial, doar 27% dintre etnicii germani din România locuiau în mediul urban. Comunitatea germană practica în special agricultura și creșterea vitelor, fiind cei mai buni în aceste domenii. În perioada interbelică, minoritatea germană era a doua ca pondere după cea maghiară. La sfârșitul acestei perioade, cei circa 750.000 de cetățeni etnici germani aveau școli în limba proprie, bănci și organizații comunitare, asociații și o înaltă cultură spirituală.
2. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România, aliata Germaniei, au staționat și unități militare nemțești, a căror prezență a accentuat o atitudine de superioritate manifestată de localnici. Din aceste considerente, unii părinți chiar își încurajau fetele să aibă raporturi cu soldații germani ca „să se-întărească nația lor”.
3. În anii 1940-1950, în urma strămutării, refugierii, prizonieratului și deportării, circa 250.000 de germani au părăsit România. Faptul că printre cei care au plecat erau în special bărbați maturi, partea activă a comunității, a afectat grav refacerea ulterioară a acestei entități.
4. După a doua conflagrație mondială, germanii din România, puternic orientați spre Germania, au fost percepuți ca adversari ai noului regim și li s-au aplicat diverse măsuri punitive. În 1945, zeci de mii de germani au fost trimiși în URSS la „munca de reconstrucție”. Se estimează că circa 12% dintre germani au murit în timpul deportării. Pentru a reuși să se salveze de deportare, multe femei germane se debarasau de numele lor prin căsătoria cu români din interes și astfel scăpau de deportare. Tinerele nemțoaice cu copii „din flori” revenite din deportare nu au fost acuzate de către comunitatea germană, aceasta fiind mai înțelegătoare decât cea românească.
5. Între 1970 și 1973, Securitatea română a declanșat operațiunea „Peregrinii”, ce viza cetățenii români de origine germană sau ebraică, cu scopul „aducerii în țară a fondurilor valutare și bunurilor mobile – în special automobile – de la rudele unor cetățeni care solicitau să plece definitiv din România”. Drept urmare, în bugetul statului s-au încasat 6 mil. de dolari SUA, o sumă importantă pentru acea perioadă.
6. Între 1975 și 1988, circa 170.000 de etnici germani au emigrat în Republica Federală Germania ca urmare a unui târg. România s-a angajat să permită anual plecarea a 11.000 de germani, iar RFG urma să acorde credite Hermes (garant de stat), într-un volum de 700 mil. mărci. În cazul în care plecau 11.000 de germani pe an, se achita o sumă de 4.000 de mărci, iar dacă plecau 13.500 de oameni – 5.000 de mărci.
7. În 1989 numărul etnicilor germani în România se cifra la 250.000 de persoane. Populația era în mare măsură îmbătrânită și cu o dispoziție defetistă. După 1992 emigrarea germană a fost mai redusă, atât datorită scăderii numărului celor care ar mai fi dorit să plece, cât și politicii restricționiste a guvernului de la Berlin, care nu agrea deja numărul destul de mare al imigranților. În prezent, în Romȃnia locuiesc circa 35.000 de etnici germani.
8. Populația germană din România este respectată pentru munca asiduă și bine organizată, seriozitate, fapt ce i-a impus în prim-planul vieții socioeconomice în localitățile unde trăiau. Au fost numiți bogați, boieri, grofi sau fruntași.
9. La nuntă germanii alocă un timp generos dansului, în detrimentul gastronomiei. Potrivit tradițiilor, în Duminica Floriilor (Palmsonntag) germanii sărbătoreau „Confirmarea”. În această zi copiii de 14 ani, după o pregătire prealabilă împreună cu preotul, susțineau un „examen”. După ce își cereau iertare de la rude și cunoscuți, primeau primul lor costum de adolescent.
10. Cea mai recentă lucrare consacrată etnicilor germani din România îl are drept autor pe doctorul în istorie (2008) Cosmin Budeancă, autor a mai multor volume, studii și articole cu tematică referitoare la istoria contemporană. Într-o lucrare de imagologie etnică (Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, 448 p.), realizată în baza unei cercetări de istorie orală, fiind intervievați 122 de martori, cercetătorul C. Budeancă developează istoria complexă a etnicilor germani din România după 1918. Istoricul a analizat memoria colectivă a românilor referitoare la etnia germană, spațiul public și al proximității, impactul marii istorii asupra comunității germane din România. Autorul argumentează alegerea subiectului de cercetare prin faptul că s-a născut în Orăștie (Broos, în germană), oraș al sașilor și cea mai vestică din cele șapte cetăți săsești, care au dat numele german al Transilvaniei (Siebenbürgen).

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Privilegiul breslei cizmarilor sași, 1839. Muzeul Țara Făgărașului „Valer Literat”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 1 septembrie 2016

 Tabla de convocare a breslei cizmarilor, 1846. Muzeul Țara Făgărașului „Valer Literat”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 1 septembrie 2016

Ţărani saşi din zona Sibiului, circa 1900. Sursă: https://ro.wikipedia.org

Trupe germane defilînd pe Calea Victoriei prin fața clădirii Casa Capșa. În stînga-mijloc, călare pe un cal alb, se alfa generalul August von Mackensen, guvernatorul României ocupate, 1917. Foto: 12x18cm. Sursă: http://blog.alexgalmeanu.com

În fața clădirii Hotelul Capșa, în 1917 au defilat trupele germane. Foto: Ion Valer Xenofontov, 22 octombrie 2016

Soldaţi germani în gara din Băile Herculane, 1941-1942. Sursă: http://adevarul.ro

Cercetătorul Cosmin Budeancă, autorul celei mai recente monografii consacrate etnicilor germani din România. Foto: Dalia Bathory, 28 octombrie 2016

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-etnicii-germani-din-romania_15844 

Motto: „Veşnicia s-a născut la sat”.
Lucian Blaga (1895–1961), filosof, poet, dramaturg român

Satul Talmaza, raionul Ștefan-Vodă, este situat în partea de sud-est a Republicii Moldova, în Valea Nistrului de Jos, la o distanță de 12 km de centrul raional, 22 km de stația de cale ferată Căușeni și 100 km de municipiul Chișinău. Este unul dintre cele mai vechi și mai mari sate din țară. Pe moșia satului Talmaza, la 7,5 km depărtare de sat, au fost descoperite urmele unei stațiuni umane din Paleoliticul superior (30 000 – 10 000 de ani î. Hr.). Pentru prima dată localitatea a fost menționată într-un act din anul 7040 (1532). În 1595 satul este menționat în rîndul satelor „hănești” cedate de Ieremia Vodă hanului de Crimeea. Prima mențiune despre populația satului este din 24 decembrie 1789, în care se indică faptul că în localitate erau 35 de gospodării în care locuiau 140 de suflete, inclusiv 84 de bărbați și 56 de femei. În 1827 în Talmaza locuiau 828 de moldoveni, 91 de ucraineni, 28 de evrei, 15 țigani, 22 persoane de alte etnii. În 1934 în localitate locuiau 7189 de oameni, inclusiv 6610 moldoveni, 195 ruși, 366 evrei ș.a. La 1 septembrie 2016 numărul total al populației era de 6895 de locuitori. Cea mai vârstnică persoană are 102 ani. În Liceul Teoretic „Ștefan Ciobanu” și Școala Medie „Anatol Sîrghi” activează 55 de profesori și 15 învățători. În cele trei grădinițe de copii lucrează 25 de educatori. În Centrul de Sănătate activează 2 medici și 26 de surori medicale. Viața culturală este întreținută de un cămin cultural, 2 biblioteci publice și 2 școlare. Moșia  localității are o suprafață de       11 148 ha. Sătenii lucrează 6009,41 ha de terenuri agricole, inclusiv 5209,41 ha terenuri arabile, 143,01 ha de livezi; 379,98 ha de vii. În sat funcționează 14 SRL-uri, 23 de întreprinderi individuale, 2 gospodării mari și 3388 mici, 8 asociații obștești, 2 mori. Viața economică este animată și de alte unități: oloiniță, fabrică de vin, fabrică de conserve, fermă de fazani etc. Trei clădiri publice utilizează surse de energie regenerabilă, inclusiv 1 pe bază de instalații solare și 2 a biomasei. Săptămînal prin localitate trec 116 rute regulate.

1. Etimologia satului Talmaza este una obscură. Pînă în prezent sunt cunoscute mai multe ipoteze la acest subiect. Talmaza ar însemna „100 de case”, „colț frumos”, „moderat”, „îndrăzneț”, de proveniență antroponimică (de la proprietarul moldovean Talmaciu, de la porecla posesorului sau fondatorului satului, moșierul ungur Talmaz), „ocrotitor” (de deochi și duhuri rele) ș.a.
2. Prin satul Talmaza trecea 4 ha din „Valul Zmeilor” (din totalul de 50 ha), care începea de la Cetatea Albă și se îndrepta sub terasa malului Nistrului pentru a se uni cu Valul lui Traian de sus. „Valul Zmeilor”, în prezent nevizibil, se presupune că a fost construit de o comunitate pentru a se proteja de adversari din stînga Nistrului.
3. În anii 1930, folcloristul Petre V. Ștefănucă (1906–1942) a făcut cercetări la Talmaza și a constatat faptul în partea de miazăzi a localității exista o „mahalaua” „în deal la Ruș” sau „în Ruș”. Era vorba de locuitori veniți din satul Sahîna, de pe malul Mării Negre. Inițial au venit, cu permisiunea obștei, la hotarele satului vreo zece familii.
4. „Comoara de la Primărie”. În sediul Primăriei Talmaza se află un document unic în spațiul pruto-nistrean. Este vorba de „Registru de cetățenie (registru de naționalitate) a comunei Talmaza, plasa Cășeni, județul Tighina” din anul 1942. Registrul are 180 de file și conține informații despre 1438 de familii, inclusiv numele de familie și numele de botez al capului de familie, al soției și al copiilor minori, localitate și data nașterii, profesia etc. Tot din acest document aflăm că în acel an în sat locuiau 27 de familii Juravschi care activau în domeniul agrar.
5. Între 1961 și 1964, președintele colhozului „Miciurin” din Talmaza a fost Simion Grossu, ulterior președintele Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești (1976–1980) și prim secretar al CC al PC al Moldovei (1980–1989). În perioada de administrare a colhozului de S. Grossu au avut loc defrișarea intensivă a arboretului și drenarea bălților. În 1963 s-a început construcția rețelei de irigare. În 1969 se irigau 1400 ha, însă inundațiile din primăvara acelui an a stopat lărgirea pămîntului din lunca Nistrului. Sistemul de irigare a fost avariat, s-au pierdut 500 ha de livadă cu pomi roditori. Gospodăria colectivă a suferit pierderi de circa 3 mil. ruble.
6. Pînă în 1995, pentru hărnicie și abnegație în muncă 675 de muncitori și specialiști din Talmaza au fost distinși cu ordine și medalii, titluri onorifice.
7. În satul Talmaza s-au născut academicienii Ștefan Ciobanu (1883–1950) și Valeriu Rudic (n. 1947). În 1940, după intervenția sovietică în Basarabia, Ștefan Ciobanu, membru titular al Academiei Române (1918), a găzduit elevi din satul lui de baștină. Cercetătorul Mihai Tașcă a descoperit în arhive adresarea din 10 iulie 1940 a elevului Alexandru Secară din clasa a 6-a, originar din Talmaza, care îi scria președintelui „Cercului Basarabenilor” din București: „M-am refugiat din Basarabia, absolut cu ceea ce am pe mine. N-am nici cămașă, nici haine și nici palton. Sunt găzduit de consăteanul meu prof. univ. Ștefan Ciobanu, unde însă nu pot sta mult”. Academicianul (2000) Valeriu Rudic, directorul Institutului de Microbiologie și Biotehnologie al Academiei de Științe a Moldovei, șeful Catedrei de microbiologie, virusologie și imunologie a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” este inventatorul BioR® -ului, preparat biologic nou cu structură complexă şi impact sporit, înregistrat și inclus într-o gamă largă de scheme de profilaxie și tratament, de produse farmaceutice noi (patologii ale ficatului, pancreasului, disfuncții ale sistemului reproducător masculin, afecțiuni ginecologice, patologii oro-maxilo-faciale, pentru igiena cavității nazale și buco-faringiene). Membru corespondent al Academiei de Științe Medicale a Uniunii Sovietice (1971), Natalia Gheorghiu (1914–2001) și-a început activitatea profesională în satul Talmaza, fiind medic-șef al spitalului din localitate (1948–1950).
8. În localitate se află albia veche a fluviului Nistru, care are o lungime totală de 34 km. Locuitorii din Talmaza îl numesc „Nistru Chior”, iar cei din Copanca „Nistru Mort”. În urma cutremurului din decembrie 1838, prin ridicarea blocurilor scoarței terestre, cotitura Nistrului care șerpuia satul Copanca s-a uscat pe o distanță de 5 km și Nistru și-a îndreptat albia în lungul povîrnișului său de stînga, lăsînd în lunca de sub povîrnișul din dreapta albia sa veche. În prezent, autoritățile locale depun eforturi și identifică soluții financiare pentru a-l curăța.
9. În Talmaza, printre cele mai răspîndite nume de vaci sunt: Rujana, Florica, Matroana, Rîndunica, Joiana, Murica; de boi – Joian, Galbinel, Boian, Negruțu, Duman; de cai – Murgul, Roibu, Orlic, Suru; de cîini – Tarzan, Bobic, Bursuc, Caștan; de pisici – Vasca, Matroschin, Ciornîi, Mitruța; de găini – Moțata, Porombaca, Balaia, Gît Gol.
10. Talmaza are o monografie complexă în două volume (volumul II are 374 de pagini și a apărut mai întîi, în anul 2007, iar volumul I are 462 de pagini și a fost editat în 2009) elaborată de talmăzeanul Vasile Grosu (1934–2014), doctor în științe istorice (1988) pe parcursul a zeci de ani de studiere a subiectului în cauză. Lucrarea include cadrul geografic al localității, istoria, viața economică, manifestrările administrative, juridice, politice, culturale și spirituale, creația orală, tipologia locuinței, toponimia, personalități etc. Autorul a depistat noi documente de arhivă și a „îmbătrînit” localitatea cu 63 de ani. Este cel mai de preți cadou pe care îl poate lăsa un istoric localității de baștină. Prin această creație și-a format propriul motto: „A muncit toată viață, ca să trăiască și după moarte”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-satul-talmaza-raionul-stefan-voda_15539

Legende foto

1. Primul aparat de radio în satul Talmaz(a), 1936. Arhiva familiei Grosu
   
   
2. Un grup de cetățeni (în mijloc primarul comunei – Luchian Pancrat) la Primăria Comunei Talmaz(a), 1942. Arhiva familiei Grosu
   
   
3. Un grup de membri ai Academiei Române în vizită la Talmaza, 1942. Arhiva familiei Grosu
   
   
4. Veterani din al Doilea Război Mondial din satul Talmaza, 1973. Arhiva familiei Grosu
   
   
5. Primăria comunei Talmaza. Foto: I.V. Xenofontov, 30 septembrie 2016
   
   
6. „Comoara de la Primărie” studiată (de la stînga la dreapta) de Nicolae Grosu, primarul localității în anii 1990–2003, deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990–1994), Eugeniu Prutean, primarul actual, Alexandru Furtună, doctor în istorie și Sergiu Luchian, viceprimarul localității. Foto: I.V. Xenofontov, 30 septembrie 2016
   
   
7. Nicolae Grosu își amintește că albia veche a fluviului Nistru cîndva avea o adîncime de 12 m. Foto: I.V. Xenofontov, 30 septembrie 2016
   
   
8. Academicianul Valeriu Rudic, cetățean de onoare al satului Talmaza, este mîndria consătenilor. Foto: I.V. Xenofontov, 7 octombrie 2016
   
   

9. Monografia satului Talmaza, autor istoricul Vasile Grosu