Sesiunea ştiinţifică a Departamentului Istoria Românilor, Universală şi Arheologie : ediţia a 12-a, 5 iunie 2026 : Program : Rezumatele comunicărilor / editor: Aurel Zanoci ; comitetul ştiinţific: Liliana Condraticova [et al.]. – Chişinău : [S. n.], 2026 (CEP USM). – 87 p. : fig. color. Antetit.: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie. –
Texte : lb. rom., engl. – 60 ex. ISBN 978-9975-77-522-9

Sesiune_DIRUA_2026

PODUL DE PIATRĂ – ÎNTRE DOR, JERTFĂ ȘI ISTORIA UNEI GENERAȚII

La 30 mai 2026, am avut privilegiul de a fi prezentă la Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău, unde am vizionat spectacolul „Podul de piatră”, în regia Luminiței Țîcu, după cartea lui Iurie Cojocaru.
Am intrat în sală pentru a vedea un spectacol și am ieșit după aproape trei ore purtând în suflet o parte din istoria noastră, una despre care se vorbește prea puțin și care încă doare prea mult.
Spectacolul a început la ora 18:00. Când am ieșit, era aproape ora 21:00, însă timpul parcă dispăruse. Cei șase actori nu și-au jucat pur și simplu rolurile. Ei au trăit fiecare secundă pe scenă, iar publicul a trăit odată cu ei. La un moment dat, mi-am dat seama că plâng. Nu eram singura. În jurul meu erau oameni care își ștergeau discret lacrimile, pentru că pe scenă nu se juca doar o poveste, ci însăși viața noastră.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Basarabia s-a pomenit liberă, dar săracă. Libertatea a venit cu un preț greu. Fabricile s-au oprit, colhozurile s-au destrămat, iar satele au început să se golească încet, ca niște fântâni din care apa scade puțin câte puțin. Oamenii nu plecau pentru că nu-și iubeau pământul. Plecau pentru că voiau să-și salveze copiii, familiile și viitorul.
În valizele lor nu puneau doar haine și documente. Puneau dorul de casă, mirosul pâinii coapte de mama, umbra nucului din curte și glasul celor dragi. Mulți credeau că pleacă pentru câțiva ani. Au trecut însă decenii.
Mi-am amintit atunci de vorbele unei cunoștințe:
,,Credeam că acolo este raiul, ca să înțeleg mai târziu că raiul poate fi doar acasă.”
Poate cea mai grea cruce a purtat-o femeia basarabeană. Bunicile noastre au ținut gospodăriile în vreme de război, iar fiicele lor au luat drumul Italiei, Portugaliei, Greciei, Franței sau al altor țări străine pentru a ține în viață familiile rămase acasă. Au îngrijit copii străini, au vegheat bătrâni străini, au plâns în limbi străine, în timp ce propriii lor copii creșteau fără îmbrățișarea lor.
Despre această jertfă vorbește și spectacolul „Podul de piatră”. Despre mame despărțite de copii, despre soți despărțiți de soțiile lor, despre familii destrămate și despre prețul nevăzut al unei bucăți de pâine câștigate departe de casă.
Nu priveam doar un spectacol. Priveam o parte din istoria noastră recentă. Pe scenă nu erau doar personaje. Erau mii de moldoveni pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții: rude, vecini, colegi, elevi, părinți și copii despărțiți de hotare.
Am fost împreună cu nepoțelul meu, Vlăduț. Până acasă m-a întrebat mereu:
— Bunică, a mai venit acasă mama aceea care i-a spus copilului să doarmă?
Întrebarea lui m-a urmărit tot drumul.
Și atunci mi-am amintit de un bun prieten al soțului meu. Soția lui plecase la muncă în Italia, lăsând acasă trei copii minori. Copiii au crescut. Vasile le-a făcut nunți, le-a aranjat gospodării, le-a fost și tată, și mamă. Dar de la ea nu a mai venit niciodată nicio veste. A plecat dintre noi în timpul pandemiei, purtând în suflet aceeași întrebare fără răspuns și aceeași așteptare care nu s-a mai împlinit.
Mi-am amintit și de una dintre elevele mele.
Mama ei plecase în Italia când copila era foarte mică. Fata a crescut printre lipsuri, frici și singurătate. Venea la școală cu hăinuțele spălate de ea însăși, cum putea. În clasa a XII-a a avut șansa să plece pentru câteva zile în Italia și să-și vadă mama. Țin minte și acum ziua când a intrat în cabinetul meu. Ochii îi străluceau ca două stele. Bucuria ei părea cât distanța dintre pământ și cer. La întoarcere însă am văzut o altă privire. În ochii ei se așezase o tristețe matură, nepotrivită pentru vârsta pe care o avea. Mama nu o mai cunoștea pe ea, iar ea nu-și mai cunoștea mama. Au petrecut împreună câteva ore în tăcere, ca două străine.
Uneori oamenii se reîntâlnesc, însă anii pierduți nu mai pot fi recuperați.
Actorii cântau:
„Podul de piatră s-a dărâmat,
A venit ploaia și l-a luat…
Cântau despre viața plină de poduri pe care încercăm să le construim între oameni, între generații, între cei plecați și cei rămași acasă. Unele rezistă, altele se surpă sub greutatea timpului, a depărtării și a neputinței omenești.
La finalul spectacolului a avut loc un dialog între artiști și spectatori. Alături de public s-au aflat invitați speciali: Boris Bogoș, doctor în psihologia sportului, profesor universitar și personalitate bine cunoscută în Republica Moldova; Xenofontov Ion Valer doctor și conferențiar universitar; Prisac Lidia doctor și conferențiar universitar, autoarea volumului „Migrația la feminin”; precum și Iurie Cebanov, masterand la Universitatea de Stat din Moldova.
Oaspeții și-au împărtășit opiniile asupra fenomenului migrației, privit atât prin prisma istoriei, cât și a psihologiei și a experiențelor de viață ale celor care au fost nevoiți să-și părăsească locurile natale. Discuțiile s-au oprit în mod special asupra volumului „Migrația la feminin”, dar și asupra necesității de a vorbi despre aceste răni încă deschise. De a înțelege. De a ierta. De a ne elibera de vinovății și temeri. Pentru că multe dintre deciziile luate atunci au fost dictate nu de egoism, ci de disperare și de dorința de a oferi copiilor un viitor mai bun.
Acești peste treizeci de ani de independență au fost o școală grea pentru noi toți. Am învățat că libertatea nu înseamnă doar dreptul de a pleca, ci și puterea de a rămâne. Am înțeles că bunăstarea materială nu aduce întotdeauna fericirea și că necunoașterea este una dintre cele mai mari sărăcii ale omului.
În drum spre casă, Vlăduț a repetat întruna versurile pe care actorii le cântaseră pe scenă:
„Podul de piatră s-a dărâmat, / A venit ploaia și l-a luat…”.
Le repeta iar și iar, de parcă încerca să păstreze cu el ceva din lumea pe care tocmai o descoperise în sala de teatru. Apoi mi-a spus că își dorește un câine pe care să-l cheme Vulcan și că nu-l va ține niciodată legat.
L-am ascultat și m-am gândit că poate vor trece ani până voi înțelege ce l-a impresionat atât de mult în acea seară. Poate cântecul. Poate povestea. Poate tristețea oamenilor de pe scenă. Sau poate toate la un loc.
Copiii simt uneori ceea ce noi, adulții, nu mai reușim să observăm.
Un lucru însă este sigur: spectacolul „Podul de piatră” nu l-a lăsat indiferent. Nici pe el, nici pe mine.
Iar pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de departe ne poartă viața, rămâne o întrebare la care încercăm să răspundem întreaga existență: unde este adevărata noastră casă?
Poate că răspunsul nu se află în locurile spre care plecăm, ci în dorul cu care ne întoarcem mereu la ele. Pentru că, dincolo de toate greutățile, de toate dezamăgirile și de toate căutările noastre, acasă rămâne singurul loc unde sufletul nu are nevoie de traducător.

Veronica PÎRLEA-CONOVALI,
Scriitoare,
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

TEATRUL MIC CU SUFLET MARE

La 30 mai 2026, studenții, masteranzii și doctoranzii Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova împreună cu conferențiarul universitar Ion Valer Xenofontov au participat la spectacolul documentar „Podul de piatră. Elegia celor de la km distanță” jucat la Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău (director: Elena Frunze-Hatman). Piesa de teatru are la bază volumul elaborat de Iurie Cojocaru „Istorii din străinătate”. Spectacolul a fost interpretat de actorii Ludmila Botnaru, Cătălina Budu, Nina Lefter, Valentina Ostap, Giasti Sirah și Victor Untilă. Regia/ scenariul a fost realizată de Luminița Țâcu; scenografia/ costumele – Alina Perju; proiecția video și design – Ian Onică; artist de măști – Nicolae Latunov; coloana sonoră – Valentin Strișcov; șef de producție – Ion Catarga. Consultantul științific al piesei de teatru a fost doctorul habilitat în psihologie Zinaida Bolea (absolventa Facultății de Istorie, USM, 1996), directorul Școlii Doctorale Științe Sociale a USM, expert în domeniul traumei sociale.
La sfârșitul spectacolului, Laura Grigore a moderat o rundă de discuții cu istoricii Ion Valer Xenofontov, Lidia Prisac, Iurie Cebanov și doctorul în psihologie Boris Boguș. Doctoranda Vera Conovali, studenții Victor Erhan și Eugeniu Cârlig au venit cu comentarii pe baza subiectului abordat.
În urma vizionării spectacolului, studenții Facultății de Istorie și Filosofie au scris următoarele impresii:
„Am mers la teatru fără a mă informa referitor la repertoriu, nu am dorit să-mi creez multe așteptări. Am rămas însă profund impresionată de atmosfera creată, jocul actorilor, de fiecare detaliu, inclusiv de vestimentația actorilor, care își are și ea rolul în transmiterea mesajului. Tema abordată este actuala pentru țara noastră, pentru multe generații care au trăit și trăiesc în continuare fenomenul în cauză. Pe lângă toate astea, mi-a rămas adânc întipărit mesajul, care l-a evocat unul dintre actori: «Mesajul nu este de a critica și de a acuza, dar de a accepta și de a ierta»” (Ariana Bursuc).
„Bazat pe istorii reale ale moldovenilor plecați peste hotare, spectacolul a oferit o reflecție profundă asupra fenomenului migrației, evidențiind dorul de casă, sacrificiile și dramele despărțirii. Reprezentația a impresionat prin autenticitatea mărturiilor și prin puternica încărcătură emoțională, amintind că, din păcate, puține sunt familiile din Republica Moldova care nu s-au confruntat, direct sau indirect, cu efectele migrației. Prin mesajul său profund uman, spectacolul a constituit un prilej de reflecție asupra unei realități care continuă să marcheze destine individuale și întreaga societate” (Eugeniu Cârlig).
„M-au impresionat însăși regia, efectele speciale, atmosfera, decorurile și jocul actorilor – toate au reușit să transmită în armonie acea atmosferă a suferinței tăcute pe care o trăiau oamenii obișnuiți, dar puternici prin firea lor” (Dașa Bujor).
„M-a impresionat interpretarea actorilor, au transmis excelent emoțiile celor care au trăit trauma migrației” (Tamara Nemțelea).
„Subiectul abordat a fost unul specific, a sensibilizat puternic majoritatea spectatorilor” (Timur Juravschi).