Motto: „Nimeni nu poate fi istoric dacă nu este însoțit de curiozitate”
Arnold Toynbee (1889–1975)

După Unirea Principatelor Române (1859) și constituirea statului român modern s-au creat condiții favorabile de proliferare a culturii și științei. Fără Academie, estima scriitorul Gheorghe Sion (1821–1892), „talentele sunt osândite a zace în întuneric cu florile mirositoare abandonate între mărăcini sau călcate de picioare profane”. La 1–13 aprilie 1866 s-a aprobat totalitatea instrucțiunilor, normelor și regulilor Societății Literare Române, subvenționată de stat și având drepturi de a primi legate orice ofrande (donații).

1. Noua structură academică urma să includă: trei membri din România de peste Milcov (Moldova), patru membri de dincolo de Milcov (Muntenia), trei membri din Transilvania, doi membri din Banat, doi membri din Maramureș, doi – din Bucovina, trei – din Basarabia, doi – din Macedonia. Inițial, numărul total al membrilor fondatori era 21, componența numerică și nominală a fondatorilor ulterior fiind modificată, ajungând la un număr de 22 de persoane.
2. Cei trei membri fondatori ai Academiei Române, reprezentanți din Basarabia, aflată în componența Imperiului Rus, erau Alexandru Hâjdău (1811–1872), Constantin (Costache) Stamati (1786–1869) și Ioan Străjescu (1833–1873). Constantin (Costache) Stamati, aflat la moșia sa de la Ocnița, județul Hotin, avea o stare a sănătății precară, de aceea nu a putut onora înaltul for academic, fiind înlocuit de agronomul şi omul politic Ştefan Gonata (1838–1896).
3. Alexandru Hâjdău, descendent dintr-o familie cu înrudire domnească, s-a născut la 30 noiembrie 1811 la Miziurineț, regiunea Ternopol, Ucraina. A studiat la pensionul pentru copii de nobili de pe lângă Seminarul Teologic din Chișinău (1822–1828), ulterior la Facultatea de Drept a Universității din Harkov (1829–1832). A studiat științele naturale, filologia și filosofia la universitățile din Münhen și Haidelberg. A fost efor al școlii lancasteriene din Hotin (1836–1840). În această calitate a rostit celebrul discurs de la Gimnaziul din Hotin (1837) despre vechea glorie a Moldovei. Constantin Stamati îl asemăna, grație culturii sale enciclopedice, cu Dimitrie Cantemir (1673–1723). Ultimii ani de viață i-a petrecut solitar și în acțiuni de misticisme.
4. Ştefan Gonata s-a născut la 1 februarie 1838 la Trifănești, județul Bălți, actualmente raionul Nisporeni. În 1856 a absolvit Liceul regional din Chișinău, apoi a făcut trei ani de studii la Liceul „Richelieu” din Odesa. A continuat studiile la Paris, unde a studiat filosofia și viticultura. A fost unul dintre primii moșieri care au aclimatizat vița-de-vie franceză și americană în Basarabia la moșia sa din Zberoaia, de pe malul Prutului, la gura văii Raita. Conacul său, construit de meșteri francezi, includea cabinetul savantului, o sală pentru oaspeți și ceremonii, o baie, un punct experimental agronomic, o bibliotecă bogată și un muzeu, un spital. A fost desemnat membru fondator al Academiei Române la vârsta de doar 29 de ani. A murit la 18 septembrie 1896. La sfârșitul vieții, se presupune că, într-un acces al bolilor care îl măcinau și-ar fi ars manuscrisele. Arhiva și biblioteca de o valoare inestimabilă au fost distruse în timpul tensiunilor sociopolitice din anul 1917. În cimitirul satului Zberoaia, într-un mormânt comun, odihnesc rudele boierului Gonata.
5. Cel de-al treilea fondator al Societății Literare Române a fost omul politic Ioan Străjescu. Se cunoaște că a participat la deschiderea primei ședințe a Societății Literare Române din 6/18 august 1867. La 2/14 august 1870, împreună cu criticul literar și esteticianul Titu Maiorescu (1840–1917) și Alexandru Hâjdău, a demisionat din Societate, demisii care însă nu au fost acceptate.
6. Statutul noii societăți prevedea trei secțiuni: I – filologie și literatură; II – istorie și arheologie; III – științe naturale. Toți reprezentanții basarabeni făceau parte din Secția de filologie și literatură. Această structură urma să se ocupe cu diverse probleme filologice, în scopul de a cultiva, curăța, înavuți și perfecționa limba.
7. Membrii din Basarabia nu au putut fi prezenți la lucrările de fondare a Societății. În consecință au fost aleși ca membri de onoare în sesiunea din 12/24 septembrie 1870. În perimetrul unor factori naționali-politici de epocă, conexiunile academice au fost afectate din cauza interdicțiilor de deplasare la București.
8. Numele personalităților basarabene, care au conexiune directă cu Academia Română și în prezent sunt menționate în contextul ședințelor solemne ale Academiei Române.
9. Ulterior, în activitatea instituției s-au remarcat și alte personalități basarabene. Este vorba de: filologul Bogdan-Petriceicu Hasdeu (1838–1907), membru titular (1877); istoricul-colecționar Ion C. Suruceanu (1851–1897), membru de onoare (1888); mitropolitul Iosif Naniescu (după botez Ioan, 1820–1902), membru de onoare (1888); filantropul Vasile Stroescu (1845–1926), membru de onoare (1910). În perioada postbelică, forul academic român a fost completat de alți basarabeni: economiștii Vasile Malinschi (1912–1992), membru titular (1955); Alexandru Bârlădeanu (1911–1997), membru titular (1955); biologul Nicolae Botnariuc (n. 1915), membru titular (1990).
10. În ultimele două decenii, în semn de aleasă apreciere, au fost aleşi membri de onoare ai Academiei Române mai multe personalităţi ilustre din Republica Moldova, între care: scriitorul Ion Druţă (n. 1928), criticul literar Mihai Cimpoi (n. 1942), publicistul și poetul Nicolae Dabija (n. 1948), chimistul Gheorghe Duca (n. 1952), istoricul Andrei Eşanu (n. 1948) şi alţii. Din componența membrilor Academiei Române a ajuns să facă parte, post-mortem (2010), Constantin Stere (1865–1936), autorul celebrului roman-fluviu intitulat „În preajma revoluţiei”, în opt volume (1932–1936).

Ion XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: Moldova Suvernană

 Legende

1. Inaugurarea Societății Literare Române, 1 august 1867
   
2. Alexandru Hâjdău (1811–1872), membru fondator al Academiei Române
   
3. Ştefan Gonata (1838–1896), membru fondator al Academiei Române
   

Motto: „Filosof între regi, dar și rege între filosofi”
Din Diploma atribuită lui D. Cantemir în calitate de membru al Academiei din Berlin, 1714

Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn erudit al Moldovei (1710–1711), membru titular al Academiei din Berlin (Societatea Branderburgică a Științelor, 1714), a fost un cărturar polivalent, unul dintre iluștrii exponenți ai culturii și gîndirii științifice occidentale și orientale de la intersecția secolelor XVII–XVIII. Avea cunoștințe profunde în diverse domenii: istorie, arheologie, genealogie, numismatică, heraldică, cartografie, sociologie, administrație, știință politică, arhitectură, medicină, geografie, etnografie, matematică, muzică etc. Dinastia Cantemireștilor a lăsat urme adînci în istoria secolelor XVII–XVIII, prin reprezentanții ei de seamă: domni, politicieni, cărturari, diplomați, scriitori, oameni de cultură. Opera științifică și artistică a lui D. Cantemir, recunoscută de personalități de valoare internațională (Voltaire, Lordul Byron, Victor Hugo ș.a.), este umanistă, converge în gîndirea modernă europeană, cea care pune în centrul naturii omul. Toate manuscrisele lui D. Cantemir sînt dispersate în mai multe arhive și biblioteci din lume (Turcia, Rusia, SUA, Ucraina). În timpul vieții lui D. Cantemir au fost editate doar trei lucrări: „Divanul” (1698), „Panegiric” (1714) și „Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane” (1722). Aspectul cantitativ al operei lui D. Cantemir este ilustrat de faptul că doar „Istoria Imperiului Otoman” (publicată la Londra în anii 1734–1735), în limba latină, copiată de D. Cantemir, conține 1064 de pagini. Actualmente, în Europa sînt susținute zeci de teze de doctorat în domeniul cantemirologiei, în mod special cele consacrate lui Dimitrie Cantemir și fiului Antioh Cantemir (1708/1710–1744). În România se publică „Integrala Cantemir” în 100 de volume, ce include opera complexă a savantului D. Cantemir.

Articolul în întregime →

Moto: „Dansul este poezia piciorului. ”John Dryden (1631–1700), părintele criticii literare engleze

FOTO: Teatrul Moldovenesc Muzical-Dramatic din Tiraspol, 1939. Arhiva Științifică Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto: 00079. Mulțumiri domnului Iulian Salagor pentru prezentarea imaginii

Baletul (din latină ballo – dansez) reprezintă o formă de artă scenică muzical-teatrală. Se cunosc mai multe ramuri de balet: de bal, clasic, de caracter, modern, popular-scenic, precum şi din diferite specii ale pantomimei. Vocabula Balet a apărut în Italia în Epoca Renașterii la sfîrșitul sec. XVI, genul artistic fiind considerat de sorginte aristocratică. Iniţial marca un episod de dans, apoi au început să fie numite spectacolele în care dansul era legat de cîntec şi poezie. În sec. XVIII, baletul s-a afirmat ca formă aparte a artei, fiind extins în toată Europa. La sfîrșitul sec. XIX, Rusia devine centru al dezvoltării artei baletului, majoritatea profesorilor de balet fiind francezi. În această perioada au apărut capodoperele baletului mondial „Lacul lebedelor”, „Don Quijote” etc. „Tătuca popoarelor”, Iosiv V. Stalin (1878–1953), era un mare amator de balet. Frecventa toate reprezentările, cunoștea toți balerinii vestiți și imita ținuta balerinilor din genul clasic (verticalitatea).

În spațiul actual al Republicii Moldova, baletul are o biografie relativ tînără.

1. Primele informații despre scenele de balet datează din timpul războiului ruso-turc (1787–1792), atunci cînd în cartierul generalului-feldmareșal rus Gr. Potiomkin (1739–1791), amplasat la Dubăsari, Bender și Iași se organizau baluri.

2. În 1938 Teatrul Moldovenesc Muzical-Dramatic din Tiraspol a montat primul balet, „Poveste din bătrîni” de Valerii (Valerian) Poleakov (1913–1970), în coregrafia lui J. Sidorenco.

3. În 1946–1948, la Teatrul Moldovenesc de Operă și Dramă din Chişinău au fost montate de coregraful și regizorul Gh. Perkun (1916–1983) baletele „Domnişoara-ţărancă” şi „Mirandolina”.

4. În iulie 1957 s-a instituționalizat Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet. În februarie 1992 redenumit Opera Națională din Chișinău, iunie 2003 – Teatrul Național de Operă și Balet, iar din mai 2012 – Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Republica Moldova.

5. O particularitate a baletului de la sfîrșitul anilor 1950 – 1980 rezidă în sporirea atenţiei montării baletului contemporan pe muzică de compozitori moldoveni. Trupa de balet acorda o atenţie sporită montării spectacolelor naţionale. În 1959 s-a montat baletul „Surorile” de L. Kogan (1927–2007), în 1960 – „Zorile” de V. Zagorschi (1926–2003), „Spada frîntă” (după „Strigoii” de M. Eminescu) de E. Lazarev (n. 1935); în 1980 – „Andrieş” de Z. Tcaci (1928–2006), maestru de balet O. Melnik (n. 1939), în 2007 – „Luceafărul” de acad. E. Doga (n. 1937), maestru de balet Gh. Kovtun (n. 1950).

6. Apogeul baletului în Moldova sovietică a fost atins în perioada în care Marat Gaziev (1924–1988), fiul ultimului șah din Turkmenia, a fost coregraf-șef, în anii 1979–1985, la Teatrul Moldovenesc de Opera și Balet din Chișinău.

7. De la înfiinţarea teatrului şi pînă în prezent un loc semnificativ în repertoriul teatrului îl ocupă baletul clasic.

8. De la sfîrșitul anilor 1980, Colegiul Național de Coregrafie din Republica Moldova a fost principala pepinieră de pregătire a cadrelor în domeniul baletului.

9. „Requiem” după W. Mozart (1756–1791) a fost ultima premieră de balet din Chișinău, care a avut loc la 11 octombrie 2007, coregraf B. Eifman (n. 1947), dirijor A. Samoilă (n. 1950) și scenografie de S. Pastuh (n. 1951) și E. Rapai.

10. Elfrida Coroliov (Koroliova), balerină, doctor în studiul artelor (1974), angajată la Academia de Științe a Moldovei din 1968, cercetător științific la Institutul Patrimoniului Cultural (din 2008) al Academiei de Științe a Moldovei, autoare a 12 monografii și sute de articole, studii științifice și enciclopedice, de popularizare a științei, este cercetătorul științific nr. 1 în Republica Moldova în domeniul baletului. Potrivit E. Coroliov (Koroliova), baletul a atins apogeul în cadrul marilor imperii (Imperiul Țarist, Uniunea Sovietică) și necesita resurse financiare substanțiale pentru a fi dezvoltat. Dacă genul clasic (verticalitatea) redă autoritatea, luarea de poziții, ambiția, atunci genul modern – cu modificarea ondulată a poziției – redă spiritul epocii în care trăim, flexibilitate, criza de valori, pierderea identității. Recent, E. Coroliov (Koroliova), împreună cu Nicolae Aga, balerin, pedagog, coregraf, cercetător științific, au elaborat prima ediție enciclopedică din Republica Moldova consacrată baletului. Lucrarea, în volum de 304 pagini, ilustrată color, a fost editată în cadrul Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei, conducător de proiect fiind Constantin Manolache, responsabil de ediție – Ion Xenofontov, redactor – Tamara Osmochescu, iar designeri Vitaliu Pogolșa și Valeriu Oprea. Ediția enciclopedică va fi lansată în decembrie anul curent la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Republica Moldova.

 Ion XENOFONTOV, doctor în istorie

Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Republica Moldova. Foto: Ion Xenofontov, 26 noiembrie 2015

Soții Terentiev în „Requiem” de W. Mozart, 11 octombrie 2007. Arhiva foto a Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Cercetătorii Elfrida Coroliov (Koroliova) și Nicolae Aga, autorii primei enciclopedii consacrate baletului moldovenesc. Foto: Ion Xenofontov, 27 noiembrie 2015

Sursă: Ion Xenofontov, Zece curiozități despre balet în Republica Moldova, în Moldova Suverană. Cotidian național independent, nr. 170 (1926), 3 decembrie, 2015, p. 2.

„Banul este nervul și sufletul unei țări”
Joachim I. Becher (1635–1682)

Moneda constituie un element increat al funcționării structurilor politice, militare economice etc., constituind și un factor de propagandă culturală. Anterior existenței banilor, bogăția era calculată prin deținerea de vite și metale prețioase (aur, argint). Monedele, metal imprimat cu un sigiliu, au apărut mai întîi în Asia Mică la sfîrșitul sec. XVIII î. Hr. Tot în Asia Mică se consideră că a activat la începutul sec. V î. Hr. primul bancher, Pithius. Potrivit unei legende grecești, legislatorul Solon (638–558 î. Hr.) a bătut monede cît roata carului, pentru  a-i dezvăța pe oameni să acumuleze în exces. Anunțați de gîște de atacul galilor, romanii i-au mulțumit zeiței Moneta, căreia i-au dedicat moneda (română), moneta (latină, rusă), money (engleză), monnaie (franceză). Pe suprafața monedei „habitează” circa 100 de bacterii, inclusiv colibacii și stafilococi. În Japonia există dispozitive speciale care dezinfectează banii la o temperatură de 200ºC. Peste jumătate din bancnotele de 50 și 100 de dolari furnizate de bancomate (ATM) au pe ele urme de cocaină. Se consideră că cele mai curate bancnote sunt euro, care sunt prelucrate cu o soluție anti-microbiană.

În spațiul actual al Republicii Moldova, circuitul monetar a traversat diferite zone de contact dintre civilizații (dinspre Asia Centrală, Orientul Apropiat, Africa de Nord și chiar dincolo de Oceanul Atlantic) și drumuri comerciale internaționale.

1. Vîrfurile de săgeată sunt considerate primele obiecte premonetare de pe litoralul de vest și de nord al Mării Negre, nordul Dunării și limanul Nistrului.
2. Cele mai multe monede islamice (numite și cufice, după tipul de scriere a legendelor arabe, care provine de la orașul Kufa de pe Eufrat, important centru comercial al lumii musulmane) datate cu secolele IX-X din arealul pruto-nistrean s-au semnalat în satul Echimăuți, raionul Rezina. Actualmente, la Muzeul Național de Istorie a Moldovei se găsesc nouă dirhemi descoperiți în această localitate, un fragment de dirhem și un lingou de argint de 9,35 g.
3. Primele emisiuni monetare moldovenești aparțin lui Petru I Mușatinul (1375–1391), și au fost influențate de semnele bănești ale Poloniei și Rusiei de Halici.
4. La baza sistemului monetar moldovenesc a stat un sommo, unitate ponderală aplicată în Hoarda de Aur. Unitatea monetară moldovenească cu o greutate medie de pînă la un gram la diametru de 18-19 mm a fost numită groș.
5. Alături de emisiuni monetare proprii în Evul Mediu în Moldova au circulat multe monede străine, care au avut un impact major asupra sistemului monetar. De exemplu, de la denarul de argint, emis în Slovenia, provine denumirea de bani.
6. În anii 1848–1859 în Moldova și Muntenia circulau concomitent circa 80 de specii monetare de diferite valori, unele ieșite din uz în țara lor de origine.
7. După Unirea Principatelor Române (1859) în 1867 a fost emisă legea de constituire a unui sistem monetar, leu divizat în 100 de bani.
8. Începînd cu 29 noiembrie 1993, în Republica Moldova a fost pus în circulație leul (la cursul unic de 1 leu contra 1000 de ruble). Varianta grafică a leilor tipăriți în Franța a fost executată de pictorul Gheorghe Vrabie. Începînd cu ziua de 2 decembrie 1993, ora 18.00, leul moldovenesc este considerat unicul mijloc legal de plată pe teritoriul republicii.
9. În Republica Moldova numismatica, știința monedelor, este cercetată de mai mulți specialiști. Din 2011, de exemplu, la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova, conf. univ. dr. Sergiu Matveev, organizează anual colocviul de numismatică și a editat deja cinci „Conspecte numismatice”, care includ 48 de studii în domeniu.
10. Prima lucrare enciclopedică consacrată monedei în Republica Moldova, editată sub egida Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei a fost elaborată de o echipă de cercetători din Republica Moldova (Silviu Andreș-Tabac, Ana Boldureanu, Lilia Dergaciova) și România (Eugen Nicolae, Mihai Dima, Dan Ilie, Theodor Isvoranu, Ana-Maria Velter și Aurel Vîlcu), conducător de proiect fiind Constantin Manolache, iar responsabil de ediție – Ion Xenofontov. Lucrarea în volum de 505 pagini a fost lansată la 30 octombrie 2015 în cadrul Simpozionului XV de Numismatică de la Muzeul Național de Istorie a Moldovei.

Ion XENOFONTOV, doctor în istorie

 1-2. File din ediția enciclopedică „Moneda în Republica Moldova”, Chișinău, 2015

3. Banca urbană a Chişinăului (actualmente, Sala cu Orgă) în perioada interbelică. Biblioteca Naţională a României. Număr de inventar: 19079
4. Banca Românească din Bălţi în perioada interbelică. Biblioteca Naţională a României. Număr de inventar: 16443
5. Secvență de la lansarea volumului „Moneda în Republica Moldova”. De la stînga la dreapta: Silviu Andreș-Tabac, Ana Boldureanu, Ion Xenofontov. Foto: Andrei Emelciuc, 30 octombrie 2015

Sursă: Ion Xenofontov, Zece curiozități despre moneda în Republica Moldova, în Moldova Suverană. Cotidian național independent, nr. 166 (1922), 26 noiembrie, 2015, p. 2.

Sportul (engl. sport – joc, distracţie) înglobează o serie de acţiuni de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice. Primele competiţii sportive datează din 1580 î.Hr. în Grecia antică. La sfîrşitul sec. XIX se formează asociaţii sportive internaţionale. La mijlocul anilor 1970, în RSS Moldovenească 480,5 mii de persoane (în 1975 numărul total al populaţiei constituia 3 868,9 mii) practicau 37 de discipline sportive. Actualmente, cultura fizică şi sportul în ţara noastră sînt într-un con de umbră. Potrivit ultimelor date oficiale ale Biroului Naţional de Statistică, în 2013, în Republica Moldova, cu o populaţie de 3 559,5 mii de oameni doar 108,7 mii de persoane practicau sportul. Numărul de sportivi în grupe constituie 34,3 mii, inclusiv 19,0 mii – începători; 15,0 mii – avansaţi; 0,7 mii – de înaltă măiestrie sportivă. Sportivi de categorie înaltă: 2663 – categoria I juniori; 537 – categoria I; 3192– categoriile I, II; 124 – candidaţi de maeştri; 75 – maeştri ai sportului; 11 – maeştri internaţionali ai sportului. Numărul de şcoli sportive este de 89, inclusiv 32 specializate. În ţara noastră funcţionează 4901 de construcţii sportive, inclusiv 51 de stadioane cu tribune de 500 de locuri şi peste. Cele mai multe bazine de înot se află în Chişinău – 16, din totalul de 24.

Articolul în întregime →

Lăcaşul monahal Japca, singurul care funcţionează neîntrerupt de la înfiinţare, face parte din grupul nordic de mănăstiri amplasate de-a lungul fluviului Nistru. Este plasat la o distanţă de 2 km de localitatea omonimă, 40 km de centrul raional Floreşti şi 160 km de Chişinău. Ca majoritatea aşezămintelor monahale de pe malurile fluviului Nistru şi ale afluenţilor săi, complexul monahal Japca a fost întemeiat pe baza schitului rupestru din apropiere, stabilit, după unii cercetători, cu sec. XV. În a doua jumătate a sec. XVIII are loc „coborîrea” schitului la poalele falezei, fapt generat de inundaţiile care au înnămolit încăperile rupestre, urme menţinute şi actualmente în stratul gros de aluviuni din chilii. În 1818, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a transformat schitul Japca în mănăstire. Pînă în 1916 mănăstirea a fost de monahi, iar la 26 martie 1916 a fost reorganizat în lăcaşului sfînt de monahii. Aici au venit călugăriţe refugiate din Lesna, Polonia rusească (teritoriu anexat de Rusia în a doua jumătate a sec. XVIII), Poneataevsk (regiunea Nijegorodsk), Elizavetinsk (or. Ialta), Ioan Predteci (Petersburg).

1. Potrivit Pomelnicului Mănăstirii Japca (1872), originea toponimului Japca ar proveni de la rusescul şapka – căciulă, supoziţie ce ar putea fi confirmată din punct de vedere geologic. Astfel, în stînca de la Japca, pe lîngă varietăţile de calcare aşezate stratiform, există o construcţie recifale, cunoscută în publicaţiile de specialitate ca biohermul Japca. Partea mediană reprezintă o ramificaţie, iar în direcţie terminală reciful se reduce în dimensiuni şi capătă o formă asemănătoare cu o cupolă, cunoscută în lexicul geologic sub denumirea de căciulă (şapka).
2. În mentalul colectiv, bolovanii desprinşi din Stînca Japca – formaţiune rifogenă, cu altitudinea absolută de 143 m, suprafaţa de 10 ha din apropierea mănăstirii erau percepuţi ca reminiscenţe ale luptei dintre uriaşi.
3. Dacă la începutul sec. XIX colina înaltă de piatră (numită „Purice”) era acoperită cu pădure şi floră bogată, actualmente, din cauza acţiunilor factorului antropogen, această zonă este văduvită de vegetaţie silvică.
4. În secolul al XIX-lea se afirma că primăvara primele priveghetori veneau la mănăstirea Japca şi în localităţile din împrejurimile acesteia.
5. Mănăstirea este expusă la riscuri majore de alunecări de teren, surpări şi rostogoliri. Este acţiunea unor instantanee ale blocurilor masive de roci, formate pe parcursul cutremurelor de pămînt, uneori în anotimpurile de tranziţie (toamnă şi primăvară) sau în timpul procesului de îngheţ – dezgheţ. În 1980, mănăstirea a avut de suferit de pe urma alunecărilor de teren. Acestea au afectat partea de sus a terasei, căile de acces spre biserica rupestră şi însăşi vechiul lăcaş monahal. A fost distrus gardul din piatră al mănăstirii şi cîteva anexe de gospodării. Muncitorii au evacuat, timp de patru luni, pămîntul cu patru camioane care, în urma alunecărilor de teren, ajunsese pînă în interiorul mănăstirii. Pentru înlăturarea dezastrului natural reparaţia şi întreţinerea mănăstirii de pe urma alunecărilor de teren s-au cheltuit 15.000 de ruble.
6. Teritoriul din proximitatea mănăstirii Japca este locuit de amfibii şi reptile, înscrise în documentele europene privind conservarea speciilor şi habitatelor (Convenţia de la Berna, Lista Roşie a Europei); patru specii de lilieci (două colonii populează în stîncile din apropierea mănăstirii, iar una în clopotniţa mănăstirii); 130 de specii de păsări, inclusiv 22 de specii pe cale de dispariţie; vidre, insecte rare etc.
7. Pe teritoriul mănăstirii se află trei izvoare cu apă cristalină: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, Sfîntul Nicolae şiIoan Botezătorul. Izvoarele vin din orizonturile de apă freatică din straturile de roci de vîrsta sarmaţianului mediu. Se caracterizează printr-un debit relativ constant. Apa are proprietăţi curative şi o temperatură de 10-11 grade. Pelerinii se aprovizionează cu apă din aceste izvoare. Localnicii afirmau că aceste izvoare au putere asupra enoriaşilor.
8. Mănăstirea Japca are o privelişte pitorească, fiind comparată cu un ,,cuib de vulturi pe înălţimea malului stîncos din dreapta Nistrului”, configurată în formă de semicerc.
9. La mănăstire a slujit cel mai enigmatic şi longeviv călugăr din Basarabia, Paisie. Acest „călugăr excentric”, „intrat în călugărie încă în chiliile de peşteră”, adică înainte de 1770, purta haine vechi sau le învechea timp de o zi pe cele noi. Odăjdiile îi erau în permanenţă peticite. La fel proceda şi cu bocancii. Într-un timp avea un papuc de pe timpul ieromonahului Calist (1810-1818) şi altul de pe timpul arhimandritului Sinesie (1822-1824). Paisie a murit la mănăstire la vîrsta de 115 ani.
10. La Şcoala-internat de la mănăstirea Japca a învăţat Timofei Cazac (1902–1967), gardă de corp al liderului bolşevic V. I. Lenin (1870–1924), iar mai tîrziu unul dintre primii preşedinţi de colhoz din Uniunea Sovietică.

Dr. Ion XENOFONTOV,
Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Sursa: Moldova Suverană, nr. 102 (1858), marți, 14 iulie 2014, p. 2