ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE INIMĂ

Motto: „O minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa

unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice…”.

Mihai Eminescu

Din perspectivă biologică, inima este considerată un „organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare”. În cazul în care vom avea grijă fizică și spirituală de inimă, atunci și inima ne va asigura o viață îndelungată, sănătoasă și armonioasă.

1. Bătăile inimii încep deja la fătul cu vârsta de patru săptămâni. Inițial, inima umană seamănă cu cea a unui pește, ulterior are două camere, ca inima unei broscuțe, apoi trei camere, ca inima unui șarpe. Se estimează că, la opt săptămâni de sarcină, inima fătului este complet formată, având cele patru camere caracteristice ființei umane, precum și altor mamifere.
2. Acest mic, enigmatic și neobosit organ reușește să pompeze fără încetare sânge în vasele corpului, grație unui înveliș muscular foarte bine dezvoltat. Inima poate forma o presiune capabilă să arunce jetul de sânge la o distanță de 9 m. Medicul englez William Hurvey (1578–1657), cel care avea în grijă sănătatea regilor, a descris pentru prima dată „ingineria” construcției sistemului cardiovascular în centrul căruia se află inima și a intuit „puterea uriașă” a acesteia, estimând lungimea totală a vaselor sangvine drept enormă, ea putând înconjura perimetrul Angliei.
3. Pe parcursul unei vieți medii, inima omului bate, fără încetare, peste 3 miliarde de ori. Inima poate degaja zilnic o cantitate de energie necesară deplasării unui camion pe o distanță de 32 km. Într-o viață, energia produsă de inimă poate asigura unui automobil energia necesară parcurgerii unui drum tur-retur până la Lună. Pe durata unei zile, o inimă ar putea umple o cisternă de 15 000 l. Inima are circa 15 cm, un diametru de 11–12 cm (volumul unui pumn) și o greutate de circa 300–350 g la adult. Inima bărbaților este mai mare decât a femeilor, însă bate mai lent.
4. Cea mai mare inimă din lume (circa 600 kg) o deține balena albastră (Balaenoptera musculus), mamiferul marin care are o lungime de 30 m și o greutate de circa 170 t.
5. În structura celulară a inimii se găsesc celule nervoase indispensabile creierului, care pot destul de inteligent să perceapă, să analizeze și să se conformeze în mod optim la variațiile eferente ale creierului și la oscilațiile neuroendocrine iminente. În condiții de izolare absolută, inima știe perfect cum să se adapteze la modificările de temperatură, presiune, volum etc. Câmpul magnetic al inimii este de 5 000 de ori mai puternic decât cel al creierului, iar în cadrul dezvoltării intrauterine inima întrece în timp evoluția acestuia. Inima transmite mai multe informații spre creier decât creierul spre inimă. Din această perspectivă se vorbește chiar că „inima are creier” și, mai puțin, despre faptul că „creierul are inimă”.
6. Etimonul vocabulei inimă este latinesculanima, care semnifică aer, suflare, răsuflare, suflet, viață. Pentru comparație, în limba italiană, anima înseamnă spirit, suflare, gând, intenție; în limba spaniolă; anima se traduce ca suflet, canal al țevii de pușcă; în franceză, âme – suflet, canal al țevii de pușcă, miez, măduvă, inima arborelui. În cultura anglo-saxonă, atunci când se face referință la esența problemei, se evoca în mod implicit și inima.
7. Mai mult decât alte organe interne, inima este menționată, studiată, divinizată, mistificată. Ea este considerată elementul vital nu doar al omului, ci și al plantei, al legumei, al fructului; miez. Într-o formă extinsă, inima a fost considerată partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. Există mai multe expresii în conexiune directă cu inima care fac referință la starea de beatitudine: Pe inimă goală, în sensul de stomac gol, fără să fi mâncat ceva; A (mai) prinde (la) inimă, care semnifică a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere.  Deseori, inima este considerată firea, caracterul (moștenit) al omului. Astfel, sunt cunoscute expresiile de genul Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă.Inima a fost echivalată cu însăși făptura umană: ființa, omul, individul: Înflăcărarea a cuprins toate inimile.Poporul a interpretat inima în cântece, a invocat-o cu vorbe de duh. Uneori a confundat-o, numind-o impropriu: burtă, stomac, pântece, rânză etc. Sunt cunoscute și unele expresii ironice legate de inimă: A rupe inima târgului, în sensul de a face o afacere proastă, a cumpăra ce este mai prost sau, viceversa, a impresiona cu ceva foarte tare. În religie, inima este considerată a fi de sorginte divină. În optica folclorului european, inima apare stilizată, roșul constituind simbolul pasiunii și al emoției.
8. În învățătura budistă, calea spre fericire trece prin inimă: „Nu există o cale spre fericire. / Fericirea este Calea. /Calea nu este în ceruri. /Calea este în inimă. /Creează-ți propria salvare. /Nu depinde de alții”. Dacă în religia islamică inima este considerată Tronul lui Dumnezeu, atunci în creștinism ea simbolizează Împărăția lui Dumnezeu. Vocea inimii este evocată în cartea cărților, în Biblie: „Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, și te vei lasă amăgit să te închini înaintea altor dumnezei și să le slujești, vă spun astăzi că veți pieri, și nu veți avea zile multe în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul” (Deuteronomul, 30:17,18). Una dintre cele mai puternice adresări ale credincioșilor din lumea creștină către divinitate este considerată Rugăciunea inimii.
9. Potrivit cercetărilor realizate de Natalia Grădinaru, pentru a trata bolile cardiovasculare, în medicina populară din spațiul pruto-nistrean se aplică feriga (Dryopteris filix-mas L.), lăcrimioara (Convallaria majalis L.), mușețelul (Matricaria recutita L.). Zona biotopică a plantelor medicinale respective este cea a pădurii și stepei.
10. În istorie sunt cunoscute cazuri în care inima este lăsată de către marile personalități drept moștenire. Inima era plasată în spații cu profunde valențe simbolice sau îngropată în lăcașuri sfinte. Iată câteva exemple:

În 1849, la vârsta de 39 de ani, aflat pe patul de moarte, compozitorul şi pianistul polonez Frederic Chopin și-a rugat o soră să fie „tăiat” pentru a se asigura că nu va fi îngropat de viu. Drept urmare, inima i-a fost extrasă și conservată într-un borcan cu coniac. Trupul lui Frederic Chopin a fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris (alături de Marcel Proust, Oscar Wild, Jim Morrison), iar inima i-a fost adusă în Polonia de sora sa și se află în cripta bisericii „Sfânta Cruce” din Varşovia. În anul 1944, datorită unui admirator al compozitorului, ofițer SS, inima s-a păstrat la sediul central de comandă german, fiind apoi înapoiată bisericii.

Regina Maria (29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – 18 iulie 1938, castelul Peli;or, Sinaia), regina României (1914–1922), în testamentul redactat la 29 iunie 1933, la Balcic, a solicitat fiului său Carol II îndeplinirea unei dorințe misterioase pentru timpurile respective: „Inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetă prețioasă de bijuterii (pe care o las eu) și îngropată în micuța ‹‹Stella Maris››, la Balcic, bisericuța simplă cu vedere la mare…”.

Aristocratul Pierre Fredy de Coubertin (01.I.1863, Paris, Franța – 02.IX.1937, Geneva, înmormântat la Lausanne, Elveția), om politic francez, literat, istoric, sociolog, pedagog, iniţiatorul şi fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, renăscute în 1896, la Atena, a dispus, prin testament, ca inima să-i fie depusă într-o stelă de marmură înălțată în vechiul oraș grecesc Olympia, locul de desfășurare a celor 293 de întreceri sportive din Antichitate (776 î. Hr. – 393 d. Hr.).

Ion Valer XENOFONTOV,

doctor în istorie

Corpul de onoare însoțește inima baronului Pierre Fredy de Coubertin în ultima sa casă, Olympia, 26 martie 1938. Sursă: http://www.proskopos.com/decoubertin_en.html (accesat: 1 februarie 2018)

Caseta de argint în care se află inima reginei Maria. Sursă: http://www.balcic.net/regina%20maria/caseta%20argint.jpg (accesat: 1 februarie 2018)

Semnătura în formă de inimă a doctorul în filosofie (2010) Alexe Rău (1953–2015), „trădează” faptul că acesta era cardiac. Sursă: Arhiva curentă a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan”

Harta lumii sub formă de inimă. Paris, 1536. Sursă: http://publicdomainreview.org/collections/the-heart-in-art/ (accesat: 8 februarie 2018)

Detaliu dintr-o colecție de embleme antice și moderne a lui George Wither, 1635. Sursă: https://archive.org/details/collectionofembl00withe (accesat: 6 februarie 2018)

Detaliu din  George Wither, Școala inimii sau inima ei a plecat de la sine la Dumnezeu, Londra, 1676. Sursă: https://archive.org/details/collectionofembl00withe (accesat: 1 februarie 2018)

Jacques Chiquet,  Oglinda păcătosului, sec. XVIII. Muzeul Civilizațiilor din Europa și Marea Mediterană, Paris. Sursă: http://www.culture.gouv.fr/Wave/image/joconde/0483/m500202_08-516615_1.jpg (accesat: 8 februarie 2018)

Juan Patricio Morlete Ruiz, Inima Sfintei Maria, 1759. Ulei, 56 cm x 42,5 cm. Muzeul Național de Arte din Mexico. Sursă: https://gorbutovich.livejournal.com/35580.html (accesat: 1 februarie 2018)

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-inima_23488

ZECE CURIOZITĂȚI DIN ISTORIA TĂTARILOR DIN ROMÂNIA

(RELATATE DE PROFESORUL UNIVERSITAR NUREDIN IBRAM)

Motto: „Avem șansa – prin cultură, cunoaștere, dialog, comunicare

 – să refacem și să actualizăm patrimoniul istoric și cultural,

conștiința de sine a etniei tătare, turco-tătare din România”.

Nuredin Ibram, lider al comunității tătare din România

Tătarii sunt un popor turcic, de confesiune islamică sunnită, care au lăsat o amprentă profundă în istoria universală, în mod general, și a spațiului carpato-danubiano-pontic, în mod special. Etnonimul tătar este atestat pentru prima oară în „Inscripțiile Enisei Orhonice”, monument funerar ridicat în memoria unor căpetenii. Sunt cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei de la Volga și Ural, în mod special cei din Kazan; tătarii din regiunea Astrahan și din Siberia, dar și cei din Lituania, descedenții tătarilor înrolați pentru a lupta cu cavalerii teutoni. Un grup aparte îl formează tătarii din Crimeea, constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației autohtone. Aceștia au dominat peninsula până la cucerirea rusă din 1783. Pentru ruși, tătar semnifică populația de origine mongolă sau turcă, care i-au dominat în secolele XIII–XVI (Hoarda de Aur), sau populația războinică de origine asemănătoare și de confesiune musulmană. Imperiul cosmopolit al lui Ginghis Han, „cel mai mare din lume” (după Nicolae Iorga), se întindea de la Marea Chinei până la gurile Dunării și din Siberia de Sud până la Golful Persic și Oceanul Indian. „Imperiul făurit din goana cailor” inițial a fost dominat politic de mongoli, apoi de tătari, ulterior – etnic, lingvistic și cultural – de turci. Procesul de turcire a fost generat și de recunoașterea islamului ca religie oficială în sec. XIII.

Hoarda de Aur (1223–1502), responsabilă de organizarea ordinii și securității politice în regiune, s-a decompus ca urmare a disensiunilor interne și a problemelor externe. S-au desprins mai multe hanate, care treptat au fost lichidate de puterea țaristă aflată în plină ascensiune. Tătarii și-au menținut identitatea istorică, lingvistic și religioasă în spațiul ex-sovietic (Tatarstan, Kîrgîzstan, Turkmenistan ș.a.), dar și în Turcia, Canada, Australia, România. În prezent, numărul total al tătarilor care locuiesc în lume se cifrează la circa 12-15 milioane de suflete.

Istoria, spiritualitatea și identitatea acestui popor a fost abordată cu lux de amănunte într-o monografie complexă elaborată recent cu acribie profesională de Nuredin Ibram, renumit profesor universitar (a activat 50 de ani fără întrerupere în mediul universitar), doctor în filosofie (1974), membru fondator al Universității „Ovidius” din Constanța. Nuredin Ibram, tătar, cu mare dragoste pentru propriul popor, mare cunoscător al istoriei, culturii, filosofiei, poate fi considerat, pe bună dreptate, înțeleptul din Dobrogea.

Profesorul Nuredin Ibram la monumentul lui Mehmet Niyazi (1878–1931), cel mai mare poet tătar din Dobrogea. Municipiul Medgidia, județul Constanța, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

1. Tătarii din România fac parte din familia popoarelor turcice, fiind de confesiune islamică, sunnită hanefită, vorbesc un dialect și grai al limbii turce și sunt atașați de Crimeea (Yeșil Ada). Majoritatea tătarilor din România trăiesc în Dobrogea (90%–95%), „plămânul României” (potrivit afirmației regelui Carol I). Conform recensământului din anul 2011, în România locuiau 20 464 de tătari, cei mai mulți fiind la Constanța (7 367). Prima atestare documentară cu privire la tătarii din Dobrogea se referă la Ginghis Han. Călătorul arab Ibn Battutah, în notițele sale referitoare la Dobrogea (datate cu anii 1330–1331), menționa că „Baba Saltuk” (în prezent, Babadag) este cel din urmă oraș pe care îl stăpâneau tătarii. Între această localitate și începutul împărăției grecești (bizantine) erau 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni.

Un grup de absolvenţi ai Seminarului Musulman de la Medgidia, sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX. Colecţia Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, Filiala Bucureşti. Expoziția ISPMN – Turcii și tătarii din Dobrogea. Amintiri. Sursă: https://adevarul.ro/locale/constanta/fascinanta-istorie-turcilor-tatarilor-romania-stapanii-dobrogei-otomane-supusii-tari-ortodoxe-1_54df44f2448e03c0fd9a10ee/index.html (accesat: 20.08.2018)

2. În spațiul nord-carpatic, tătarii se afirmă abia în sec. XIII. După năvălirea tătarilor, în 1241, Moldova și o bună parte a Munteniei s-au aflat sub influența acestei populații până la formarea principatelor. Totodată, transgresau și munții, în Transilvania și Ungaria, generând pagube și luând prizonieri. În 1343 armata regelui maghiar Ludovic, din care făceau parte și maramureșenii conduși de voievodul Dragoș, îi înfrânge pe tătari și îi silește să se retragă peste Nistru.
3. Prezența tătarilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic a avut și un revers pozitiv deoarece au reușit să oprească „înaintarea feudalilor unguri spre răsărit” și a facilitat formarea principatelor. Astfel, Basarab, întemeietorul Țării Românești, fiind ajutat de tătari, l-a învins, în 1330, la Posada, pe Carol Robert, regele Ungariei. În urma acestui conflict militar, statul muntean și-a câștigat independența.
4. Datorită invaziilor tătarilor s-a sistat procesul de catolicizare a populației românești în Muntenia și Moldova. S-a format chiar un episcopat catolic al cumanilor în răsăritul Munteniei și în sudul Moldovei, cu sediul la Milcov.
5. Până în anul 1877, tătarii, turco-tătarii dobrogeni au fost lipsiți de o cultură politică identitară, fiind sub tutela Imperiului Otoman, ca cetățeni otomani, iar după 1878, într-un nou context politic, ca cetățeni români, loiali statului român.
6. Imperiul Rus a susținut înlocuirea în Basarabia a populației tătare cu cea bulgară creștină, dar nu românească.

Secvență din interiorul Geamiei Sultan Abdulmecid Camisi (edificată în anul 1856) din municipiul Medgidia. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

7. În mentalul colectiv – alimentat consistent de cronicari și balade populare românești – s-a imprimat o imagine a tătarilor cruzi și barbari. În realitate, era vorba de mercenari militari cu solda, care au executat misiuni de război

8. În profilul ocupației tradiționale, păstoritul, tătarii au dat lunilor anului denumiri legate de creșterea animalelor. Lunile de primăvară se numesc „koykozladî” („oaia a fătat”); lunile de toamnă se numesc „kesîm” („animale alese pentru tăiere”) sau „soyîm”/„soyîmlîk” („animal crescut pentru sacrificare”); vara este numită „caz”/„yaz” și semnifică „a împrăștia hrana”, „turma pe întinsele stepe”.

9. Potrivit unor cercetători, 61,89% din totalul denumirilor toponimice din Dobrogea veche sunt turco-tătare și doar 33,34% – românești. Exemple de toponimie turco-tătară: cele două stepe muntene Bărăgan (din limba turcă „bora”, vifor, vârtej de zăpadă) și Burnaz (în turcă, nas lung și gros), numele județului Teleorman (în turcă „orman”, pădure) al pădurii Deliorman (semnifică „pădure bună”); „Basarabă” în vechea turcă semnifică „părinte cuceritor” sau „părinte stăpânitor” etc.

10. Tătarii sunt atașați de cai. Un om fără cal („atsîz”, în tătară) este un paria, marginal al societății. Un copil începea să călărească de la trei ani. Există multe proverbe și zicători tătare care au în epicentru vieții cotidiane cabalina: „În inima oricărei femei un pașă, în inima oricărui bărbat un cal înșeuat”, „Calului bun, un bici, calului leneș, o mie”, „Dacă-ți moare calul, rămâne drumul”, „Vezi stăpânul și cumperi calul, vezi mama și ei fata”, „Un cal scund poate fi încălecat de toți” etc.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-istoria-tatarilor-din-romania-relatate-de-profesorul-universitar-nuredin-ibram_23407

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE INTERVENȚIA SOVIETICĂ

ÎN CEHOSLOVACIA (1968)

Motto: „Domnea o totală dezorganizare, deși ar fi fost de așteptat

ca mobilizarea legată de astfel de evenimente

să presupună încorporarea unui efectiv de o pregătire specială…”.

Din memoriile unui medic militar

O acțiune majoră cu impact internațional a fost intervenția din august 1968 (cu numele codificat operația „Dunărea”) a trupelor Pactului de la Varșovia (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Bulgaria, Germania de Est, Ungaria și Polonia) în Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, marcată de sindromul puterilor mari, avea drept deziderat politic înlăturarea reformelor socioeconomice ale „Primăverii de la Praga” inițiate de Alexander Dubček (1921–1992), secretarul general al Partidului Comunist din Cehoslovacia (1968–1969). URSS, în scopul apărării propriilor interese şi pentru extinderea influenţei globale, a promovat acțiuni ce îmbrăcau forma unor aşa-zise ajutoare internaționale, interese vitale pentru stat, pentru legitimarea acţiunilor în politica mondială. În cazul de față este vorba despre doctrina Brejnev, potrivit căreia, statele socialiste urmau să vină în ajutor altor state socialiste ameninţate de ,,forţe reacţionare”. În realitate era vorba de conservarea sferei sovietice de influență. In grosso modo, acțiuni militare active în Cehoslovacia nu s-au desfășurat. Potrivit  unor informații, 108 cetăţeni şi-au pierdut viaţa, iar cca 500 de persoane au fost rănite. În prima zi a ostilităţilor, 58 de persoane au fost ucise sau rănite, inclusiv șapte femei și un copil de opt ani. Pe parcursul a 36 de ore a fost stabilit controlul deplin asupra teritoriului cehoslovac, iar conducerea de la Praga a fost înlocuită cu una prosovietică.

Placheta Pactului de la Varșovia. Muzeul „Casa Mureșenilor”, Brașov, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 mai 2018

1. Potrivit istoricului italian Francesco Guida, pe parcursul crizei cehoslovace, între ianuarie și august 1968, nu a avut loc nicio reuniune a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia. Acest fapt s-ar fi datorat poziției deosebite a României.

2. Anatoli Dobrînin, ambasadorul Uniunii Sovietice în Statele Unite ale Americii, în memoriile sale In Confidence (Confidenţial) afirmă că imixtiunea sovietică în Cehoslovacia a fost „ilizibilă” la Casa Albă. Mai mult ca atât, președintele american (1963–1969) Lyndon Johnson (1908–1973) a rămas indiferent față de acest eveniment, considerând că această zonă este sub influența sovieticilor, solicitând, totodată, o vizită la Moscova. Iar Biroul Politic al CC al PC al URSS nu s-a aşteptat ca  „Johnson să reacţioneze aşa placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de dorită de acesta”. Diplomatul sovietic specifica: „Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson”. Reacția pasivă a președintelui SUA a fost aspru criticată în Congres.
3. Ca și în alte acțiuni militare (de exemplu, în cazul războiului sovieto-afghan) purtate de sovietici, se constată intempestivitatea şi aleatorismul evenimentului. Cetățenii sovietici, militarii, mobilizaţi din unităţile şi cantoanele armatei sovietice, erau puşi în faţa faptului împlinit, considerent cu implicaţii majore atât asupra prestaţiei serviciului efectuat, cât și a stării de spirit din armată. A fost o mobilizare fără o selecţie bine definită, situaţie generată și de faptul că Moscova a secretizat implicarea trupelor militare în Cehoslovacia. Secretul militar şi cu atât mai mult necesitatea pregătirii speciale a efectivului au fost elemente percepute ca fiind de o actualitate deosebită de doar un cerc restrâns de liderii sovietici.
4. În mod oficial, participarea cetățenilor din RSS Moldovenească la acest conflict nu este recunoscută.

Segment al „Cortinei de fier” de pe frontiera ceho-germană, din apropierea fostului sat Gsenget din munții Sumava. Donație a domnului Juri Gruntordar, directorul Bibliotecii „Libri Prohibiti” din Praga. Memorialul Sighet, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 10 martie 2018

5. Mărturiile oferite în ianuarie 2018, prin intermediul interviului semistructurat, de către un doctor ne prezintă un studiu de caz relevant a ceea ce a fost ingerința sovieticilor în Cehoslovacia. În vara anului 1968, societatea fierbea în nedumerire și răvășită de zvonuri. Totul a derulat în perimetrul unei situații antebellum. Mobilizarea în armată a fot promptă, impusă, fără a asigura un personal calificat: „Era perioada concediilor de vară, mulți angajați din efectivul rezerviștilor erau la odihnă și atunci lucrătorii comisariatelor, dar și persoane angajate special, pur și simplu arcăneau la întâmplare bărbați pentru a-i înrola (mobilizare forțată) în armată. Mulți dintre cei care urmau  să fie înrolați nu erau de găsit, de aceea  la comisariatele militare erau aduse și persoane întâmplătoare, care, evident, aveau o pregătire profesională precară. Cea mai bună pregătire profesională, adică versați în radiotehnică, o aveau inginerii înrolați de la radioteleviziunea națională. Erau puțini profesioniști pricepuți  în domeniul de bază al  unității noastre. Nu aveam nici eu experiența necesară unui medic militar, unde mai pui că m-am  trezit și în postura de medic-șef al regimentului. La acestea se adăugau particularitățile specifice  activității de  cadru militar, mai ales în condiții de susținere logistică inferioră față de nivelul solicitat. Mai mult ca atât, nu aveam aprovizionarea cu cele necesare pentru a acorda asistență medicală în condiții de marș sau în condiții de campanie, când mașinile speciale pe care erau instalate radiolocatoarele se dislocau pe  o distanță de 50-70 km una față de alta. Practic nu aveam nimic decât spirt și câte ceva pentru bandaje”. Din considerente de securitate, hărțile care indicau traseul spre Cehoslovacia au fost preluate de la Statul-major (ștab) și aduse în unitate în mijloacele de transport sanitar.

6. Nicolae Ceaușescu ieșise la balcon să anunțe că nu trece nimeni hotarul României. „Vom apăra hotarul cu toții – bărbați, copii, femei!”. Prin discursul de la 21 august 1968 al liderului comunist român, public și vehement au fost condamnate acțiunile agresive ale „trupelor celor cinci țări”. De consemnat că  acest fapt a asigurat României un prestigiu internațional. Drept reacție, trupele sovietice au fost angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. La 24 august 1968, N. Ceaușescu a discutat cu I. B. Tito că, în caz de atac al URSS, să se permită o eventuală retragere a militarilor români în Iugoslavia. Liderul iugoslav a fost de acord, cu condiția dezarmării trupelor române. La 4 septembrie a fost aprobat decretul de constituire, organizare și funcționare a gărzilor patriotice românești. Era vorba de niște detașamente înarmate ale muncitorilor, țăranilor și intelectualilor ce aveau drept scop sprijinirea armatei în caz de imixtiune. Astfel s-a conturat doctrina „luptei întregului popor” pentru apărarea suveranității.
7. Kremlinul era iritat că liderul României N. Ceauşescu nu susținuse ingerința în Cehoslovacia. Americanii erau îngrijorați de activizarea trupelor sovietice la hotar cu România. Anatoli Dobrînin menționează că „Pe 28 august (1968 – n.n.) Rusk (Dean Rusk, secretar de stat în domeniul politicii externe) m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei”. Moscova însă nu a intenționat să intervină în România, deoarece nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist din această țară. Acțiunile sovieticilor erau sub vizorul serviciilor occidentale de informaţii, care l-au anunțat pe preşedintele Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk, căruia i-a transmis pentru liderii sovietici un mesaj „emoţional”, descris astfel de Dobrînin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea, sperăm că niciun fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”. Ambasadorul sovietic a transmis de urgență o telegramă superiorilor despre îngrijorările americanilor. Răspunsul primit de curând a fost transmis șefului diplomației americane: „Sunt instruit să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental”.La auzul acestui mesaj, Dean Rusk a răsuflat uşurat.
8. Drumul militarilor din RSS Moldovenească spre Cehoslovacia trebuia să treacă prin România, însă itinerarul a fost modificat în urma deciziei istorice a lui Nicolae Ceaușescu de a nu susține țările din blocul Pactului de la Varșovia implicate în ingerința din Cehoslovacia. Drept urmare, traseul s-a schimbat din direcția României spre Ucraina, localitatea Ciop, apoi Ungaria.Multiplul campion olimpic Emil Zatopek a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. Sursă: https://www.independent.co.uk/sport/olympics/

9. Față de această intervenție au protestat mai multe personalități ale timpului. Celebru în acest sens este cazul multiplului campion olimpic Emil Zatopek (19.IX.1922, Koprivnice – 21.XI.2000, Praga, Cehia). Supranumit „locomotiva cehă”, „locomotiva umană” sau „omul-locomotivă”, E. Zatopek nu a avut niciodată un antrenor – alerga până la epuizare. În 1968, celebrul sportiv a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. A fost înlăturat din funcţia pe care o deţinea la Ministerul Apărării, fiind nevoit să activeze într-o mină de uraniu. Performerul a fost respectat de toată mişcarea sportivă internaţională, fiind oaspete de onoare la toate ediţiile ulterioare ale Jocurilor Olimpice.

10. În URSS „dosarul Cehoslovacia” era unul tabuizat chiar și în rândurile elitei. Ulterior, în decembrie 1989, Guvernul Uniunii Sovietice a recunoscut faptul că „decizia de a trimite trupele aliate în Cehoslovacia a fost una nejustificată, s-a produs o imixtiune greșită în afacerile interne ale unui stat suveran”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-interventia-sovietica-in-cehoslovacia-1968_22928