Titanul zilelor noastre

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI MIHAI CIMPOI

(EMINISCOLOG ȘI FILOSOF AL CULTURII)

Motto: „Dacă o cultură, ca necesitate umană, devine destin,

pot spune că sunt un om de cultură devenit un destin”.

Mihai Cimpoi

„[Mihai Cimpoi – n.n.] Iubește cartea ca pe o femeie, știe ce înseamnă ea,

ce bucurii poate dărui, de ce forță persuasivă,

extraordinară este capabilă”.

Dumitru Tiutiuca

      Mihai Cimpoi, figură emblematică a culturii românești, s-a implicat plenar în mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor 1980, inclusiv ca lider al scriitorilor și ca deputat în Congresul Deputaților Poporului al URSS (1989–1991), apoi în Parlamentul Republicii Moldova (1998–2001). A fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991–2011). Este membru de onoare al Academiei Române (septembrie 1991), membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (decembrie 1992), membru titular al Academiei Europene de Științe și Arte (cu sediul la Viena și Salzburg) (2015), membru de onoare al Academiei Balcanice de Știință, Cultură Liberă și Dezvoltare Durabilă (cu sediul la Sofia) (2015). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Organizației Mondiale a Scriitorilor (PEN). În 1996 a fost distins cu Ordinul Republicii, la care a refuzat (2003) în semn de protest față de autoritățile politice care au compromis cea mai înaltă distincție de stat. Are numeroase premii și distincții. Este laureat al Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii și artei (1994), al Premiului Savantul anului 2010. Este autor a 60 de volume, a peste 3000 de studii, articole, cronici și recenzii, prefețe etc., inclusiv a sintezei „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996), a proiectului unic în spațiul cultural românesc „Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu” (2012). A inițiat fondarea Centrului Academic Internațional Eminescu, căruia i-a dăruit colecția sa de cărți despre Eminescu, în număr de peste 1000 de unități (2000). Este fondatorul Congresului Mondial al Eminescologilor (organizat din septembrie 2012 și ajuns, în 2017, la a șasea ediție). Atunci când Mihai Cimpoi, consultant la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, din anumite motive obiective (lecturi în biblioteci, participări la manifestări științifice, stagii, interviuri etc.) lipsește de la serviciu, în edificiul central al forului științific suprem din Republica Moldova este mai trist, lipsește îmblânzitorul de cuvinte  – Mihai Cimpoi.

        Parcursă pe verticală și orizontală, biografia eminiscologului și filosofului culturii – Mihai Cimpoi – reflectă soarta intelectualului (mai bine zis, a „perioadei de teroare intelectuală”, „a risipei de talente”) din spațiul actual al Republicii Moldova, profund marcat de un exil interior și care tinde să-și modeleze continuu propriul destin. În opoziție cu realitatea acerbă, savantul este atras de geniul creativ, de aceea a studiat în profunzime opera lui Eminescu („autorul emblematic”). Consideră că ne putem mântui doar prin cultură, „sub semnul călăuzitor al lui Eminescu”. Pentru foarte multă lume Universul Cimpoi este încă unul ascuns, misterios: urmează să-l studiem, să-l cunoaștem și să-l readucem în actualitatea recurentă….

1. Academicianul Mihai Cimpoi s-a născut 3 septembrie 1942, ora 6.00 dimineața, în comuna Larga, județul Hotin (azi – raionul Briceni), în familia agricultorilor fruntași Ilie Cimpoi (1901–1976) și Ana Habureac (1910–1979). De la tatăl Ilie Românul (cum îi spuneau sătenii) a moștenit darul povestitului, recitatul, bunătatea, hărnicia, disciplina de fier prusacă, iar de la mama, nepoată de preot, – firea creativă și artistică. Familia viitorului academician, ca și a altor 500 de suflete din Larga, avea să fie deportată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, însă întâmplarea fericită a făcut ca listele celor condamnați să fie copiate de o rudă, care a omis deliberat, la transcriere, numele Cimpoi.
   

   Părinții Ana și Ilie Cimpoi, 1927. Arhiva privată Mihai Cimpoi.

2. În anii studenției la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (1960–1965), într-un context excesiv de ideologizat, Mihai Cimpoi s-a autocultivat intens din literatură străină (care conținea un fond bogat de cărți românești) la „Femeia lui Lenin”, cum era numită Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova, spațiu considerat de eternul student „o lume sub formă de cărți”. Odată Mihai Cimpoi a fost închis, din întâmplare, în bibliotecă o noapte. Cititor înflăcărat n-a dormit, ci a citit până dimineața, până la deschiderea instituției.
   

   Tânărul critic și istoric literar Mihai Cimpoi, conferențiind cu șarm original și binecunoscutu-i umor, mijlocul anilor 1960. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000244

3. Tot la bibliotecă, Mihai Cimpoi l-a descoperit pe criticul pattern G. Călinescu. Fascinația și tentația de a scrie frumos i-a format complexul Călinescu, care a reușit să-l depășească doar „printr-o îndelungată și profundă relecturare”.
   

   Cu Petru Zadnipru și Grigore Vieru la o șezetoare a Clubului Literar „Miorița”, 1968. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000245

4. La bibliotecă a înființat Clubul Literar „Miorița”, iar la Universitate – Cenaclul Literar „Mihai Eminescu”, considerate de autorități „cuibare de naționalism”.
   

   Împreună cu scriitorul ucrainean Andrei Miastkivski, redactorul de radio Ala Cupcea și Arcadie Suceveanu. În satul natal Larga, 1978. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000247

5. Studenția chișinăuiană i-a fost marcată de lipsuri materiale. Câțiva ani a locuit la demisolul actualei Biblioteci Naționale pentru Copii „Ion Creangă”.
   

   Împreună cu poetul Marin Sorescu, 1987. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000246

6. A încercat să debuteze ca poet în revista „Nistru”, fiind criticat de însuși poetul Grigore Vieru, care l-a îndemnat să facă critică literară. Prima carte a lui Mihai Cimpoi este consacrată operei vierene (1968). Grigore Vieru zicea că de la B.P. Hasdeu încoace n-am mai avut asemenea personalități ca Mihai Cimpoi.
   

   Comemorarea academicianului Andrei Lupan la Academia de Științe a Moldovei. La tribună: acad. H. Corbu. În prezidiu: acad. Mihai Cimpoi și acad. A. Andrieș, președintele Academiei de Științe a Moldovei, 2002. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică:  00133

7. În 1974 a fost acuzat de I.I. Bodiul, primul-secretar al CC al PCM, de naționalism de orientare proromână. I s-a refuzat orice activitate publică.
   

   Mihai Cimpoi alături de scriitorul Vladimir Beșleagă și istoricul Demir Dragnev, 2012. Arhiva familiei Dragnev. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000242

8. Deoarece la Chișinău a fost considerat un naționalist înveterat, în 1986 a întreprins prima călătorie de studii în România, având viza Ministerului de Interne al Federației Ruse.
   

   Mihai Cimpoi, moderatorul celei de-a șasea ediții a Congresului Mondial al Eminescologilor, 4 septembrie 2017. Foto: Ion Valer Xenofontov. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000249

   

9. Spre deosebire de Hemingway și Gogol, care scriau stând în picioare la un pupitru înalt sau Faulkner, care scria pe o mască de sudare; pentru Mihai Cimpoi locul de creație nu contează, creează unde nimerește: la bibliotecă, în tren, în birou, în prezidiu…
   

   Glebus Sainciuc, Mihai Cimpoi. Crochiu, 21 octombrie 2007. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000248

10. Cifra 13 are o semnificație aparte în viața cărturarului: a locuit în casa cu nr. 13 de pe strada 28 Iunie 1940, astăzi Vlaicu Pârcălab, a avut locul 13 în Congresul Deputaților Poporului al URSS și Parlamentul Republicii Moldova, care s-au dizolvat. În prezent, locuiește tot într-un apartament cu nr. 13, care a rezistat la cutremure…
    

    Mihai Cimpoi. Filă din manuscrisul „Eminescu, poet tragic”. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000243

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT

(INFORMAȚII RELATATE DE ACADEMICIANUL DEMIR DRAGNEV)

Motto: „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,

strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură

în grai,  gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase,

fără nicio trufie în faptele sale, care, se pare că

                               vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.                                                               

 Nicolae Iorga (1871–1940), istoric și scriitor român

Domnul Țării Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt, numit de unii istorici și Ștefan al III-lea, s-a născut prin anii 1438–1440, probabil în s. Borzești, actualmente jud. Bacău. A fost nepotul lui Alexandru cel Bun (potrivit altor opinii – al fratelui acestuia, jupânul Bogdan) și fiul lui Bogdan al II-lea și al Oltei (Maria, nume luat în monahie, înaintea morții) din dinastia Mușatinilor (continuatoarea pe linie feminină a Bogdăneștilor). La 12 aprilie 1457 a urcat în scaunul domnesc la Suceava, fiind ajutat de voievodul Țării Românești, Vlad Țepeș, domnind „47 de ani, două luni și trei săptămâni”. A întreprins acțiuni de consolidare a țării în plan intern și extern, de reintegrare teritorială și de impunere a unei politici independente în relațiile cu statele vecine. A redobândit de la unguri portul Chilia insulară de la Dunăre (Licostomo) (1465), a biruit la Baia (1467) oastea regelui ungar Matei Corvin, care invadase țara. A refăcut cetățile mai vechi și construit altele (la Roman, Soroca, Chilia Nouă, Orhei, Cetatea Albă etc.). A acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Brașov (1458) și din Lvov (1460). Spre binele țării a bătut monede de argint. Sfatul Domnesc a fost redus de la 30 la 16–18 membri. Pe boierii trădători i-a pedepsit aspru. S-a confruntat cu Imperiul Otoman, care își consolida puterea la Dunăre. În acest scop a alungat de pe tronul Țării Românești pe domnul Radul cel Frumos, care era vasal al turcilor. Ștefan-Vodă a încercat să facă o coaliție antiotomană, ducând tratative cu Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia. Deși chemate de papa Sixt al IV-lea să formeze o cruciadă împotriva turcilor, aceste țări n-au putut depăși contradicțiile dintre ele. La 10 ianuarie 1475, la Vaslui, Ștefan-Vodă a obținut o victorie strălucită împotriva armatei turcești (100 000 – 120 000 de oameni) conduse de Soliman-pașa. Cu acest prilej, Papa Sixt al IV-lea l-a numit „un adevărat atlet al credinței creștine” pentru apărarea creștinătății în fața musulmanilor. Lipsit de un sprijin substanțial din afară, pierde lupta de la Valea Albă – Războieni (1476) cu oastea otomană condusă de însuși sultanul Mehmed II, iar în 1484 noul sultan Baiazid al II-lea invadează sudul Moldovei, cucerind cetățile Chilia și Cetatea Albă. Miza pe sprijinul regelui polon, căruia Ștefan cel Mare îi depune în 1485, în orașul Colomeea, omagiu de vasalitate însă nu s-a soldat cu succes. Fără un suport extern și ca urmare a activizării luptei politice interne, inițiate de unii boieri mari sprijiniți de otomani, decide în 1486 să încheie pace cu otomanii. Între 1456 și 1473 a fost reînnoită plata tributului Porții, așa-numita „răscumpărare a păcii”. Chilia și Cetatea Albă a rămas sub stăpânirea sultanului, Marea Neagră devenind un „lac intern” al Imperiului Otoman. În 1489, domnul Țării Moldovei s-a recunoscut vasal al regelui ungar, primind feude (stăpâniri condiționate) în Transilvania, Ciceul și Cetatea de Baltă cu domenii din jur. A îmbunătățit raporturile cu Țara Românească, a stabilit relații diplomatice și dinastice cu Hanatul Crimeii și Rusia Moscovită, unde a măritat-o pe fiica sa Elena (numită la Moscova „Voloșanca”) cu fiul țarului Ivan al III-lea – Ivan cel Tânăr. În 1497 a învins la Codrii Cosminului oastea polonă condusă de regele Ioan Albert, care a asediat Suceava, intrând în țară sub pretextul recuperării Chiliei și Cetății Albe și cu scopul de a-l instala pe tronul Moldovei pe fratele său mai mic – Sigismund. Rivalul său de la 1497, Sigismund I, devenit rege al Poloniei, l-a numit în 1531 „acel mare Ștefan” („Stephanus ille magnus”).

În lunga lui domnie a purtat 36 de războaie, ieșind învingător în 34, fiind în primul rând un apărător al pământului natal. Ștefan-Vodă cunoștea limbile maghiară și slavonă, fapt care l-a ajutat să evite o capturare de către unguri în bătălia de la Orbie (1470), apoi să comunice în slavonă (1503) cu un sol polonez, cerându-i ca Pocuția să rămână Moldovei. Potrivit tradiției, a ctitorit 44 de lăcașuri de cult (istoricii au depistat 32) în Moldova, Țara Românească, Transilvania și Muntele Athos, formând un stil arhitectonic (numit „moldovenesc”), a promovat, sub aspect literar, scrierea de cronici de curte, cărți religioase și juridice, în slavonă (circa 60 de opere) etc. Este unul dintre cei mai populari eroi ai folclorului, iar începând cu Epoca Modernă – erou în prestigioase opere literare (scrise de Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu ș. a.). Busturi și statui cu domnul Țării Moldovei, în special ecvestre, au fost amplasate în mai multe orașe din România (Iași, Suceava, Vaslui, Piatra-Neamț ș. a.) și Republica Moldova (Chișinău, Ștefan-Vodă ș. a.).

Viața marelui voievod este una bogată în evenimente unice din istoria Țării Moldovei.

1. Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la scurt timp, la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).
2. A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.
3. În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belagerung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicând-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.
4. Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.
5. Niciun document n-a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc.
6. În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.
7. Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că se va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o proteja.
8. Până în prezent se păstrează în memoriile mediului monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase povestiri sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod și Daniel Sihastru. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre, fapt ce s-a realizat. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure monahii se protejează în această construcție.
9. A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi județul Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă în lupta de la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră ce avea finalitate în Judecata de Apoi.

10.   Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. A decedat la 2 iulie 1504. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit. La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (sărbătorit la 2 iulie).

 Ștefan cel Mare, reprezentat de ieromonahul Nicodim de Putna în Tetraevangheliarul pictat la 1473 pentru mănăstirea Umor. Sursă: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. V. Mischevca

Stema dinastică a lui Ștefan cel Mare, 1502. Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. Vlad Mischevca

„+ Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei”, fragment din hrisovul cu caracter îndoielnic din 23 august 1469. Pergament galben-maro, prost prelucrat, rupt la îndoituri. Cerneală cafenie (probabil, chinovar decolorat). Pecete de smoală neagră cu sigiliu roşu, deteriorată, atârnată pe fir răsucit, cafeniu, de mătase, decolorat. Dimensiuni: 435 × 330. Arhiva personală a academicianului Demir Dragnev (publicat în 2016 de Sergiu Bacalov și Larisa Svetlicinâi de la Institutul de Istorie al AȘM).

Tabloul votiv în pandant cu scena Anastasis, travea occidentală a naosului bisericii „Înălțării Cinstitei Cruci”, Pătrăuți, după 1487. Foto: Emil Dragnev

Academicianul Demir (numele de botez – Pantelimon) Dragnev (al doilea din stânga) prezintă comunicarea „Ștefan cel Mare și Sfânt între mit și realitate ” la conferința științifico-practică de la biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din s. Gura Bâcului, Anenii Noi, 20 iulie 2017.

Foto: Ion Valer Xenofontov, 20 iulie 2017

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://cuvintul.md/article/10-curiozitati-despre-Stefan-cel-Mare-si-Sfant/

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SPORTIVUL ȘI AGRICULTORUL DUMITRU TIRON

(CAMPION ÎNTRE AGRICULTORI ȘI AGRICULTOR ÎNTRE SPORTIVI)

Motto: „Pe salteaua de lupte nu avea adversari de neînvins.

Era bun și ca specialist în agricultură și ca organizator

al diferitor sărbători cultural-sportive”.

Grigore Popovici, organizator şi conducător

al mişcării sportive şi olimpice din Republica Moldova

      Dumitru Tiron s-a născut la 1 ianuarie 1935 în s. Cârpești, raionul Baimaclia (azi, raionul Cantemir), într-o familie de țărani. A fost un copil-minune. Juca fotbal cu copiii de seama lui, dar și cu cei mai mari. Pe mulți îi învingea. La Spartachiada elevilor care a avut loc în Chișinău în 1952, la distanța de 3 km s-a situat pe locul trei. Totodată, îi plăcea foarte mult lucrările agricole pe care tindea mereu să le perfecționeze prin multă muncă și străduință. A îmbinat ambele activități la Facultatea de Pomicultură, Viticultură și Legumicultură a Institutului Agricol din Chișinău „M.V. Frunze” (1952–1957), unde a studiat horticultura, agronomia și a făcut pregătiri intense în domeniul sportului la antrenorul emerit al URSS Serghei Semeneev. Acest parcurs dublu – sportul și agricultura – i-au marcat itinerarul vieții.  În 1956 a devenit campion al RSS Moldovenești la lupte libere. În 1962 a devenit maestru al sportului din URSS la proba sportivă de lupte libere. Este antrenor emerit al Republicii Moldova (2005). A fost antrenor superior la Școala Republicană Specializată de Lupte Greco-Romane din Chișinău (1995–2005). La școala medie din s. Bubuieci a organizat o secție de lupte. A educat o pleiadă de sportivi de performanță, inclusiv Vladimir Carabadjac, Dumitru Chiorescu, Iurie Țurcanu, frații Grigore și Petru Buliga ș.a. A fost administrator al Școlii Republicane de Hipism.

Dumitru Tiron s-a remarcat deopotrivă în sport, dar și în domeniul agrar.

1. La Institutul Agricol „M.V. Frunze” din Chișinău, Dumitru Tiron a cântat în fanfară, la trompetă. Acest lucru i-a asigurat dezvoltarea plămânilor, organe importante pentru sportivii care practică luptele. Totodată, D. Tiron cântă la muzicuță și acordeon.
   

   În curtea casei părintești, 1952. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

2. În 1956, atunci când a devenit pentru prima dată campion al RSS Moldovenești la lupte libere, trebuia să plece la Moscova pentru a participa la Spartachiada Popoarelor. A renunțat la această plecare deoarece participa la acumularea datelor pentru teza de diplomă (licență). A fost înlocuit de Vladimir Litutin, care a cucerit medalia de argint.

3. În 1957 absolvă facultatea cu diploma de agronom-savant și i s-a înmânat, totodată, diploma de antrenor la lupte.

Pentru prima dată campion al RSS Moldovenești la lupte libere, 1956. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

4. După facultate a activat în centrul raional Târnova, în colhozul „Moldova sovietică”, unul dintre cele fruntașe și bogate din regiune. Aici a format o echipă de luptători pe care a și condus-o. Grație lui Dumitru Tiron, din 1957, la Târnova au început să se organizeze competiții la trântă de către Sovietul Central al Asociației Sportive Voluntare „Colhoznicul”. În același an a fost ales în calitate de al doilea secretar al Comsomolului din raionul Târnova, unde a lucrat până la desființarea raionului (1959). Echipa de luptători din Târnova în această perioadă a atins apogeul. Timp de trei ani, cât a activat D. Tiron (1957–1959), sportivii din Târnova au fost de două ori campioni ai RSS Moldovenești la proba de trântă.

5. Între august 1972 și aprilie 1977 a fost director la sovhozul-fabrică „Bravicea” din satul cu același nume din raionul Călărași. A pus accent pe dezvoltarea economică, culturală și sportivă a localității. A edificat Casa de Cultură din localitate, pe scena căreia s-au organizat competiții sportive internaționale cu participanți din Bulgaria și România. A construit prima saună finlandeză în raionul Călărași, spațiu de agrement pentru șefii de raion, dar și pentru sportivii de performanță (aici, de exemplu, s-a odihnit triplul campion olimpic Aleksandr Medved). A modernizat stadionul satului, unde se desfășurau competiții la fotbal, volei, atletism, baschet și indispensabila trântă. În 1974 a organizat la Bravicea o manifestare sportivă, aducând caii dresați de la Școala Republicană de Hipism. Caii erau hrăniți cu orz, ovăz, porumb, fân din lucernă, nutreț din rezervele fermei sovhozului. Spectacolul cailor cu ocazia deschiderii sezonului sportiv a lăsat impresii profunde în memoria colectivă, astfel încât, potrivit unei legende, cel mai frumos cal ar fi fost deocheat de babele invidioase de frumusețea cabalinei.

Dumitru Tiron îl învinge pe Andrei Doga (1932–1984), fondatorul şcolii moldoveneşti de sambo şi judo, Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

6. În perioada în care în sovhozul-fabrică „Bravicea” a fost director D. Tiron, aici s-a implementat cu succes „metoda braviceană” – ridicarea lăstarilor de viță-de-vie la o înălțime de 70–80 cm în sus. Astfel se asigura o aerisire naturală a plantei. Drept urmare, se obțineau „pereți de struguri”. Sectorul vinicol din Bravicea era printre cele fruntașe în raion. De exemplu, în 1975, în gospodăria agricolă de stat s-au recoltat 114 chintale de struguri de la 1 ha, ocupând locul trei în raionul Călărași.

Echipa de luptători din raionul Târnova ( Tiron, primul din dreapta), 1958. Foto: A. Lambros. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

7. Dumitru Tiron a fost de 15 ori campion al RSS Moldovenești la probele sportive de lupte clasice, lupte libere, sambo și lupta tradițională trântă. A fost de două ori campion al Chișinăului la lupte libere la categoria de 73 kg.

Dumitru Tiron cu trofeul, începtul anilor 1970. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

8. Pe parcursul carierei sportive i-a învins pe maeștri în sport georgianul Șota Kihabidze și uzbecul Subakulov. Afirmă că trânta i-a lăsat perplecși și pe japonezi. A fost unul dintre cei mai longevivi sportivi din RSS Moldovenească. A practicat sportul de performanță până la vârsta de 45 de ani.

Două din mulțimea diplomelor campionului. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

9. În 1972, cu ocazia a 50 de ani de la fondarea Uniunii Sovietice, la Moscova s-au organizat o serie de acțiuni sportive unde reprezentanții republicilor unionale prezentau lupte tradiționale. Comitetul Republican de Sport l-a delegat pe Dumitru Tiron să reprezinte la acea manifestare trânta. Competițiile erau transmise în direct la televiziunea centrală. După ce a revenit acasă, conducerea raionului l-a mustrat deoarece era ceva inadmisibil ca un conducător de sovhoz să se etaleze în public în vestimentație sumară. Pornirile punitive ale funcționarilor au fost estompate însă de Diploma de Onoare, semnată de președintele Sovietului Suprem al URSS și acordată sportivului de performanță Dumitru Tiron. Mai mult ca atât, conducerea raionului Călărași și-a adus scuzele de rigoare pentru învinuirile nefondate.

Cursa de cai organizată de Tiron, director al sovhozului-fabrică „Bravicea”, 1974. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

10. În 2015, în comuna Bubuieci din municipiul Chișinău, Federația de Lupte Libere din Moldova, sub patronajul Primăriei Comunei Bubuieci, a organizat Turneul Național de Lupte Libere „Invită Dumitru Tiron”. Evenimentul a fost susținut financiar și de foștii discipoli ai maestrului în sport. O contribuție esențială a avut-o, în acest sens, Grigore Buliga, cetățean de onoare al Franței, conducătorul unui grup specializat de lupte. La masa festivă erau foștii colegi din domeniile sportului și al agriculturii. Între meseni s-a încins o controversă, o dilemă: Cine-i, totuși, Dumitru Tiron? Sportiv sau agricultor?! În opinia noastră, Dumitru Tiron este campion între agricultori și agricultor între sportivi. În prezent, D. Tiron îngrijește cu mult suflet vița-de-vie din proximitatea casei pe care a construt-o în anii 1960. Casa acestuia, la fel ca stăpânul, este prima amplasată pe valea satului Bâc. Toți sătenii din satele învecinate cunosc unde trăiește agricultorul-campion și-l respectă, considerându-l cel mai vestit consătean. D. Tiron este cetățean de onoare al comunei Bubuieci.

În activități agricole, anii 1970. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

D. Tiron, directorul Școlii Republicane de Hipism la sărbătoarea orașului Chișinău, 1984. Sursă: arhiva privată a familiei Tiron

Campionul Dumitru Tiron cu un braț de diplome, admirat de nepoata Alina. Foto: Ion Valer Xenofontov, 19 iulie 2017

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-sportivul-si-agricultorul-dumitru-tiron-campion-intre-agricultori-si-agricultor-intre-sportivi_19093

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE BISERICA APOSTOLICĂ ARMEANĂ

„ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN CHIȘINĂU

Motto: „Primul fecior l-am botezat în 1985, în raionul Dondușeni,

în biserică ortodoxă, al doilea l-am botezat în 1989

în biserica ortodoxă de la Ciuflea, și pe-al treilea l-am botezat în 1995,

deja la biserica noastră, armenească, din Chișinău”.

Serghei A. Osipean, fost președinte al Comunității Armene din Moldova

Consolidarea poziției Bisericii Apostolice Armene în Basarabia ține de procesul de extindere a Imperiul Rus în regiune, proces instituționalizat în 1809, atunci când pe teritoriul Principatelor Moldovei și Munteniei, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, a fost organizată o eparhie armeană distinctă. După anexarea Basarabiei, în 1812, arhiepiscopul armenilor (1809–1828) din Moldo-vlahia, Grigor Zakarian, a fost nevoit să se mute la Chișinău, titlul fiindu-i limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deși armenii de peste Prut continuau să i se subordoneze. Sub jurisdicția eparhiei armene din Basarabia intrau cele 400 de parohii și cinci biserici (Akkerman, Ismail, Tighina, Chișinău, Hotin) ale comunității armenești din regiune. După moartea lui Grigor Zakarian, conducerea eparhiei armene din Basarabia (1828–1843) a fost preluată de Nerses. În timpul acestuia, la 1830, eparhia a fost redenumită în Episcopia Armeană a Basarabiei și a Nahicevanului. Activitatea acesteia durează până în 1895, atunci când este redenumită în Eparhia Armeană a Noului Nahicevan și a Basarabiei, a cărei activitate ține până la 1918. În perioada interbelică, comunitatea armeană din Chișinău era estimată la 130 de familii, iar recunoașterea diecezei armene de către statul român, la 31 iulie 1931, și confirmarea statutului acesteia câteva luni mai târziu îi plasează în cadrul Bisericii Apostolice Armene din România întregită. Relația puterii sovietice cu clerul Bisericii Apostolice Armene în URSS s-a construit exact după schema testată pe Biserica Ortodoxă Rusă. Este paradoxal însă un lucru, chiar dacă au fost redeschise mai multe lăcașuri sfinte armenești pe teritoriul URSS în contextul actualizării centrului istoric armean de la Etchimiadzin și inaugurării Consiliului Bisericii Apostolice Armene, în RSS Moldovenească se pare că lucrurile s-au derulat în cu totul altă direcție, bisericile armenești de aici fiind închise, ireversibil, pe tot parcursul perioadei sovietice.

Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău,  denumită și cea Veche, reflectă în complexitate destinul comunității armenești din spațiul actual al Republicii Moldova.

Pisania lapidară de ctitorie în limba armeană din exteriorul edificiului bisericesc. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

1. Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău datează din 1803, fiind construită pe fundația unei biserici moldovenești deteriorate. Edificată la 1645, pe timpul lui Vasile Lupu (1634–1653), aceasta purta hramul „Sf. Nicolae” și i se mai spunea biserică domnească. Desele invazii ale tătarilor însă și distrugerile cauzate de războaiele ruso-turce au risipit-o într-atât, încât la 1741 era în ruine, fără ca tradiția să o mai consemneze. După locul amplasării, biserica a luat ființă în partea istorică a Chișinăului, fiind un important element de reper în planul urbanistic.
   

   Pietrele funerare ale lui Manuc-Bei (1769–1817) și fiicelor acestuia, Mariam și Gaiane. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

2. La începutul sec. XIX, terenul și ceea ce a mai rămas din biserica ctitorită altădată de Vasile Lupu a fost cumpărat de către un reprezentant armean de la autoritățile locale. Este vorba despre baronul armean Oganes, fiul lui Akopgian, care a contribuit la apariția lăcașului în memoria părinților.
   

   Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău, circa 1945. Sursă: Arhiva curentă a Bisericii Apostolice Armene „Adormirea Maicii Domnului” 

3. În 1925, biserica a fost reparată cu contribuția nemijlocită a armeanului Harutiun Frenkian, „regele zahărului din România”, care a alocat în acest sens o sumă de 50 000 lei.
   

   Cererea Institutului de Cercetări Științifice de Construcție a Utilajului Tehnic din Chișinău adresată Ministerului Culturii din RSSM, 8 ianuarie 1973. Sursă: Arhiva Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova. D. 1145(03), f. 22

4. În perioada sovietică, potrivit comunității armene, biserica inițial a fost utilizată în calitate de depozit. După documentele de arhivă este clar că transformarea acesteia în locație de păstrare a unor bunuri a avut loc începând cu vara anului 1944.
5. Prin rezoluția Consiliului de Miniștri al RSSM nr. 349 din 22 octombrie 1971, clădirea bisericii armenești de pe str. Armenească Veche (astăzi, Piața Veche nr. 8) a fost trecută în categoria monumentelor de istorie și cultură (de gradul 3), fiind luată sub protecția statului. Tot din 1971, lăcașul trece în posesia Consiliului Republican al Turismului și Excursiilor, fiind inițiate lucrări de restaurare pentru utilizarea clădirii bisericii în calitate de muzeu a două institute de proiectări care urmau să fie construite la 30 m de terenul bisericii.
   

   Vechea Biserică Armenească în timpul lucrărilor de restaurare, 1973–1982. Sursă: Arhiva Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova.

6. Conform deciziei Ministerului Culturii al RSSM nr. 477 din 7 septembrie 1972, s-a dispus localizarea în interiorul bisericii a unei expoziții cu generic ateist al Muzeului de Istorie și de Studiere a Ținutului, ori adaptarea clădirii în casa de cultură a Comitetului Turistic. În procesul de pregătire a documentelor pentru reparația și restaurarea bisericii au fost implicați și câțiva arhitecți armeni care locuiau în RSSM – prof. Arșavir H. Toramanean și arhitectul Agasi E. Ambarțumean.
7. La 8 ianuarie 1973, Institutul de Cercetări Științifice de Construcție a Utilajului Tehnic (ICȘCUT) din Chișinău înainta Ministerului Culturii din RSSM o cerere în care solicita pentru o perioadă de cinci ani clădirea bisericii armenești cu toate construcțiile adiacente în scopul utilizări acestora în calitate de laboratoare pentru măsurări electrostatice. Solicitarea era condiționată de faptul că în acest timp urma „să fie finisată construcția noii clădiri a Institutului” menționat. În schimbul acestei favori, ICȘCUT asigura Ministerul de Cultură că „va efectua din bani proprii toate lucrările de reparație și reconstrucție preconizate”. În câteva luni după această solicitare, pe 31 mai 1973, clădirea bisericii cu acareturile adiacente era transmisă în folosință temporară ICȘCUT. Însă, în urma unui control efectuat pe 31 octombrie 1973, se adeverea că administrația Institutului a întreprins lucrări contrar prevederilor de reconstrucție. Drept urmare, Ministerul Culturii a reziliat contractul cu Institutul, iar în urma aprobării din septembrie 1973 a propunerii de proiect cu privire la restaurarea complexului arhitectural în cauză de către Consiliul Științifico-Metodologic Republican pentru Protecția Monumentelor de Cultură, lucrările propriu-zise de reconstrucție au început. Acestea s-au derulat pe parcursul a nouă ani, până în octombrie 1982.
   

    Secvență din interiorul Bisericii Apostolice Armene „Adormirea Maicii Domnului” . Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

8. Prin Hotărârea Comitetului Executiv al Consiliului Orășenesc Chișinău nr. 294 din 29 august 1974, lăcașului i-au fost atribuite 0,70 ha de teren drept spațiu de protecție.
9. În pofida faptului că edificiului de cult armean i s-a suspendat activitatea religioasă, acesta a continuat să-i adune pe toți armenii din RSSM, devenind simbolul păstrării unității spirituale și identitare a acestora – „comunitatea armeană tot timpul s-a adunat în preajma bisericii, chiar și atunci când era închisă” (interviu realizat de Lidia Prisac la 25 mai 2012 cu Ghenadi S. Babaian, vicepreședintele Comunității Armene din Moldova).
   

   Secvență din exteriorul Bisericii Apostolice Armene „Adormirea Maicii Domnului”. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

10. 

    10. După proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), când s-au constituit premise favorabile pentru promovarea pluralismului religios, comunitatea armeană a intrat în posesia Bisericii Armenești în 1992. Biserica și-a reluat activitatea la 19 iunie 1993, când a fost inaugurată de șeful Eparhiei Moscovei și a Nahicevanului, în prezența înalților demnitari, urmând să fie slujită de un preot repartizat de Patriarhia Armeană de la Etchimiadzin.

     Lidia Prisac, doctor în istorie

    Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

    Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-biserica-apostolica-armeana-sfinta-maica-domnuluidin-chisinau_19035