Volumul „Simbolurile naţionale ale Republicii Moldova”, elaborat şi editat recent de Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (director dr. C. Manolache) vine să completeze un vid intelectual care necesită de mult o acoperire ştiinţifică corespunzătoare. Acest deziderat îl realizează, cu lux de amănunte, convingătoare prin originalitatea lor, lucrarea supusă analizei.
Volumul îşi propune, după cum specifică acad. Gh. Duca, preşedintele AŞM, „să adune şi să prezinte simbolurile naţionale ale statului nostru – Republica Moldova –, bine cunoscute cetăţenilor şi străinilor, dar şi alte embleme edificatoare pentru ţară, dintre care unele sunt deja funcţionale, iar altele fac abia primii paşi spre recunoaştere”. Evident, obiectivul prim al lucrării este promovarea imaginii heraldice a republicii atât în cadrul nostru, cât şi în spaţiul european şi în cel mondial. De altfel, ideea elaborării lucrării aparţine domnului acad. Gh. Duca.
În continuare vom reitera necesitatea stringentă a acestei apariţii, date fiind angajarea noastră în dialogul intercultural european şi mondial şi aspiraţia de angajare activă în procesele de europenizare şi mondializare pe care le cunoaştem astăzi. Avem, pe de o parte, o panoramare a tuturor simbolurilor individuale sau colective, voievodale şi statale, care conturează, în fapt, lupta pentru afirmare identitară prin acea conştiinţă de sine care, după Hegel, este temeiul apariţiei şi afirmării unei naţiuni, iar, pe de altă parte, evidenţierea vocaţiei fundamentale a europenităţii şi vrerii de dialog cu alte naţiuni.
Meritul tuturor materialelor incluse în volum este acela de a urmări un proces istoric îndelungat şi caracterizat prin continuitate de consolidare a ideii de stat. Astăzi, statul contemporan, după cum se menţionează în cuvântul-înainte, citat deja, mai foloseşte o stemă naţională din Evul Mediu, un drapel naţional apărut în „secolul naţionalităţilor”, un imn naţional impus de mişcările de emancipare naţională şi socială din epoca modernă sau contemporană, dar şi alte embleme generate de realităţile politice, sociale şi culturale curente.
Concepţia lucrării a fost aprobată de Comisia Naţională de Heraldică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova. Remarcăm competenţa profesională a autorilor, care sunt specialişti eminenţi în domeniile lor: dr. S. Andrieş-Tabac (redactor ştiinţific), Vl. Bogdan, dr. Ana Boldureanu, dr. Varvara Buzilă, dr. V. Ciobanu, P. Costin, Silvia Donici, dr. C. Manolache, dr. V. Mischevca, prof. M. Patraş, dr. hab. Mariana Şlapac, dr. Didina Ţăruş, dr. I. Xenofontov. La elaborarea volumului şi-au adus contribuţia recenzenţii: acad. A. Eşanu şi m.c. D. Dragnev; redactorii V. Ţurcanu şi V. Gherman; corectorii Elena Pistrui şi Elena Varzari; designerii A. Colâbneac, V. Oprea, V. Pogolşa, V. Roşca, O. Cebotariov.
Volumul se impune, apoi, printr-un impresionant caracter enciclopedic, ceea ce permite cititorului să urmărească toate aspectele problematicii abordate şi întreaga informaţie disponibilă privind simbolica naţională începând de la preliminariile teoretice şi terminând cu aplicarea lor practică, felul în care au apărut şi s-au perindat stemele, drapelele, imnurile, monedele etc.
Incursiunile analitice sunt ilustrate cu imagini vizuale ale simbolurilor şi emblemelor ca atare, cât şi ale unor evenimente de ordin politic privind lupta pentru impunerea lor în noile realităţi. Într-un subcapitol special este descris, cu implicarea unor surse documentare importante, modul în care s-a constituit Herbul Ţării Moldoveneşti, începând cu secolul XIV, continuând cu epoca lui Ştefan cel Mare şi cu timpurile mai noi ale independenţei şi unirii Basarabiei cu Ţara-mamă. Laconicul subcapitol semnat de Maria Dogaru şi Gheorghe Vrabie descifrează semnificaţiile simbolice ale fiecărui element din stema de stat a RSS Moldova şi menţionează statornica prezenţă a însemnelor oficiale până şi în Basarabia anexată, capul de bour care simbolizează bogăţia, fertilitatea, forţa, demnitatea şi măreţia pământului străbun, fiind şi o „recunoaştere a faptului că teritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut parte din Moldova istorică, iar populaţia de aici îşi păstra vechile tradiţii şi limba strămoşească” (p. 113).
Ceea ce e de remarcat este faptul că autorii nu se limitează la cadrul naţional, ci fac trimiteri documentare substanţiale la istoria europeană a simbolurilor naţionale, bunăoară, în cazul imnurilor, care au cunoscut mai întâi o fază de trecere de la cele religioase la cele laice, apoi o etapă legată de geneza naţiunilor contemporane, cronologic concretizată în a doua jumătate a secolului XVIII – prima jumătate a secolului XIX. Se prezintă în mod detaliat geneza imnului regal britanic, a marşurilor militare spaniol şi portughez, a imnului naţional olandez, considerat cel mai vechi din lume (cca 1568–1577), a cântecelor de protest de felul Marseillezei, Mazurcii lui Dabrowski, Garibaldi şi a multor altora.
Variantele de imn românesc sunt urmărite de la Cântecul Zaverei, Mugur, mugurel, legate de mişcarea eteriştilor din 1821, melodiile revoluţionare şi cântecele ostăşeşti generate de anul 1848, imnurile româneşti de rezistenţă din perioada obţinerii independenţei şi imnul naţional basarabean scris pe versurile lui Mateevici Limba noastră.
Capitole aparte sunt rezervate simbolurilor naţionale derivate, distincţiilor de stat, monedei naţionale, simbolurilor Forţelor Armate, simbolurilor Serviciului Vamal, ale Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Armorialului teritorial.
Nu lipsesc tabelul cronologic şi bibliografia selectivă.
Interesantă ni se pare sugestia de a fi legalizate propunerile Comisiei Naţionale de Heraldică, nelegiferate de Parlamentul Republicii Moldova. „Cea de-a douăzecea aniversare a Republicii Moldova este tocmai un bun prilej pentru reconsiderarea patrimoniului simbolic naţional şi pentru revigorarea programelor de dezvoltare a simbolicii publice în general” (p. 289).
O sugestie se cere făcută în legătură cu geneza imnurilor naţionale, care trebuie analizată în legătură cu circumstanţele politice în care au apărut, ele fiind expuse unei ideologizări în funcţie de acestea.
Lipseşte menţiunea că Bogdan Dragoş al lui Negruzzi nu a devenit doar Marşul Iancului, după ce Bălcescu i-a încredinţat textul lui Avram Iancu şi Begnescu l-a transformat în „marş”, ci şi Imn Naţional al Armatei Române.
În concluzie putem afirma cu certitudine că volumul „Simbolurile naţionale ale Republicii Moldova” este sub toate aspectele remarcabil şi constituie un autentic vademecum în procesul de educare naţională şi spirituală a întregii populaţii a Republicii Moldova.
Acad. Mihai CIMPOI,
Dr. hab. Vasile BAHNARU