„Am adus-o pe mama la teatru.”

Așa a sunat o mărturisire din sală, în această seară, în timpul discuției publice de după spectacolul „Podul de piatră”, regizat de Luminița Țâcu și jucat la Teatrul „Alexie Mateevici”, discuție întreținută de Zinaida Bolea, Prisac Lidia, Dorina Rosca.
Eu nu am adus-o pe mama mea la teatru.
Mama mea a rămas acasă cu copiii mei, ca eu să pot fi la teatru — alături de public, alături de actori, alături de gândurile publicului, alături de gândurile mele.
Mama mea a fost și ea plecată peste hotare mai bine de zece ani, nu în copilăria mea, ci mai târziu, când eram deja căsătorită. Credeam că nu mă va afecta.
Abia când s-a întors definitiv acasă am înțeles cât de mult a lipsit.
În perioada în care mama a fost plecată peste hotare, am născut patru dintre cei cinci copii ai mei. Și de multe ori eram întrebată: „Cum te descurci?” „Cum reușești singură, fără mama?”
Răspundeam simplu: “mă descurc”. Pentru că nu știam cum e altfel. Pentru că copiii erau mereu cu mine. Pentru că eu așa știam realitatea.
Abia mai târziu am înțeles că cei care mă întrebau aveau mamele lor aproape.
Poate că ajunsesem să cred că sunt obișnuită cu plecările. Sora mea, mama, soțul meu. Toți plecați cu același gând: CA NOUĂ SĂ NE FIE MAI BINE.
O altă întrebare a venit din sală:
„Dacă pleca mama mea, cum m-aș fi uitat eu azi în ochii ei?”
Eu știu răspunsul.
Mă uit astăzi în ochii mamei mele cu mândrie. Chiar dacă a plecat când aveam 24 de ani. Chiar dacă eram deja mare. Mă uit cu mândrie pentru că știu că mama a plecat pentru noi, pentru mine și pentru sora mea, CA NOUĂ SĂ NE FIE MAI BINE.
Astăzi, însă, îi mulțumesc mamei mele că e acasă.
Îi mulțumesc că e acasă cu copilașii mei.
Că în casa mea e cald.
Că masa e aburindă.
Că focul e aprins.
Că copiii sunt băiți și dorm liniștiți în pătuțurile lor.
Îi mulțumesc mamei mele că s-a întors acasă. Și că avem toate astea.
După spectacol, o sun.
— Mam, ce fac copiii?
— Ca copchii. Totul e în regulă. Fă-ți treburile tale, că acasă totul e bine.
Cât de mult echilibru aduc aceste cuvinte ale MAMELOR NOASTRE. Un echilibru pe care, de cele mai multe ori, doar ELE știu să ni-l dăruiască.
„Podul de piatră” este despre migrația mamelor, taților, fraților și soților noștri. Despre plecări dureroase făcute dintr-un singur gând: CA NOUĂ SĂ NE FIE MAI BINE.

Elena Frunze-Hatman

Foto: IVX

OPERA „PROFETULUI DE LA SCORȚENI”

Axinte FRUNZĂ. România Mare și alte scrieri. Chişinău: Editura Știința, 2024. 552 p. ISBN 978-9975-85-263-0.

Publicistica și proza basarabeanului Axinte Frunză, valorificate editorial în cartea România Mare și alte scrieri, apărută în anul 2024 în prestigioasa colecție „Memoriile Basarabiei” a Editurii Știința, se înscrie în perimetrul redescoperirii personalităților marcante ale spațiului pruto-nistrean, a căror soartă și operă sunt practic necunoscute publicului larg al consumatorilor de cultură și spiritualitate românească. Textul ales și îngrijit, precum și studiul introductiv au fost realizate de cercetătorii Mihai Papuc și Eugen-Tudor Sclifos, care au pus în valoare întreaga operă a lui Axinte Frunză cunoscută până în prezent.
Axinte Frunză, contemporanul lui Mihai Eminescu, s-a născut în februarie 1859 în satul Scorțeni, județul Orhei (actualmente, raionul Telenești), fiind un martor direct al unor evenimente epocale, și stingându-se din viață la București în anul 1933.
Opera „profetului de la Scorțeni”, Axinte Frunză, reflectă frământările unei generații militante, preocupate mai mult de realizări practice ale unor mari proiecte naționale, scrisul constituind pentru aceștia un manifest-țintă. Opera sa a înființat o platformă pentru alți scriitori care vor beneficia de ceea ce a creat generația unioniștilor, elan frânt însă în urma includerii României în sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Sursă: XENOFONTOV, Ion. Opera „profetului de la Scorțeni”. In: Revista de Ştiinţă, Inovare, Cultură şi Artă „Akademos”, 2025, nr. 4(79), pp. 197-198. ISSN 1857-0461.

Vezi: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/197-198_20.pdf