BUTUCENI ÎNTR-O MONOGRAFIE DIN TRECUT

Isachie Bejan, Butuceni. Monografia satului / Rezervația Cultural-Naturală „Orheiul Vechi”/ Monografie valorificată, editată și îngrijită de Alexandru Furtună / Recenzent și redactor: Angela Simalcsik, Chișinău, Bons Offices, 2022, 69 p.

Sub egida Rezervației Cultural-Naturale „Orheiul Vechi” a văzut lumina tiparului monografia legendarului sat Butuceni, marcă identitară a spațiului configurat în tripla arteră hidrografică și istorică Pruto-Răut-Nistru. Lucrarea a fost descoperită, cercetată și valorificată editorial de doctorul în istorie Alexandru Furtună (pp. 5-9).
Cercetarea elaborată în anul 1944 de învățătorul Isachie Bejan, în profilul școlii sociologului D. Gusti, vizează următoarele dimensiuni: cosmologie, biologie, istorie, psihologie, economie, spiritualitate, etice, juridice, politice, administrative, relaţii și procese sociale etc.
Butuceni, satul celor 235 de locuitori (potrivit datelor din anul 2020) este, astfel, conectat la dimensiunile sale tradiționale, beneficiind de o autentică radiografie din trecut. Cartea scrisă în perioada în care satul avea un dublu numeric de populație (512 suflete în 1944), reflectă și spiritul unui epocii, a celei de-a doua conflagrații mondiale, făcând referință la „lăcomia oamenilor, care numai distrug, dar nimic nu răsădesc” (p. 12).
Din perspectivă teritorial-administrativă, Butuceni din plasa Orhei, este situat la marginea regiunii Maşcăuţi, la o distanţă de 4 km de centru (pp. 11-13). La Orhei se ajungea pe jos în trei ore, iar cu căruţa în două (p. 17).
Spațiul de habitare este descris ca unul arid, bântuit de secete însă din gama cataclismelor naturale nu au fost eclipsate nici secetele. Depărtarea de localități este configurată și de infrastructura precară: „În cuprinsul regiunii nu avem șosele, decât drumuri care duc spre Criuleni, Malovata, Susleni, Orhei, Perisecina și Criuleni” (p. 13). Satul celor 14 fântâni miza pe bogățiile Răutului, considerat pentru săteni un fel de „Nil”. Râul era bogat în crapi, somn, mreane, știucă, baboi, cuiu, haut, plătică, sabia, podușca, clean, șuvoaică, svârlugă, broaște și șerpi. La fel, apa din Răut era utilizată la udatul răsadurilor de tutun și zarzavat, pentru moara de apă a satului. Tot aici se topea cânepa și inul.
Cel mai numeros în sat era neamul Babenco (13 familii). Porecla nu se prea întrebuința.
Vârsta de căsătorie la băieţi era între 18 și 25 ani; iar la fete de 16–22 ani. Căsătoriile aveau loc reieșind din „chestiuni economice, de ordin sufletesc și în al treilea rând de ordin biologic” (p. 21). Se credea că dacă plouă în ziua nunţii, mirii au mâncat din horn (p. 42).
Este un sat ancorat în munci de lucrare a pământului: „La deal merg toţii. Cei de șapte la zece ani pasc vacile, viţeii, oile, strâng buruieni pentru vite. De la 12 ani în sus tata le pune sapa în mână și-i învaţă la prășit. După prașă un copil păzește bostănăria, via sau livada, însoţit de un câine. La colibă au și o cloșcă cu pui. Argaţi nu au” (p. 26). Atunci când stau la masă, sătenii mănâncă dintr-o strachină comună așezaţi în jurul unei mese mici cu trei picioare (p. 28). În casele făcute din piatră la loc de cinste e cuptorul, care e un loc călduros, dar și o adevărată pepinieră de… păduchi (pp. 30-31).
Satul este ancorat în tradițiile medicinii populare. Țăranii apelează mai degrabă la babe, decât la medic. „Moșitul se face în sat de două babe autorizate de moașa oficială. În caz de scrântituri în sat sunt doi oameni care le dau bine la loc. Dar și aceștia au practică făcută pe lângă doctori în armată” (p. 32). De altfel, sătenii nu se uitau bine la oamenii cărturari, „deși le place. Îi invidiază” (p. 47).
Contextualizarea sarcinii este prezentată în perimetrul spațiului ritualic. Astfel, la întrebarea referitoare la conceperea copilului, Mătușa Zenovia de 75 ani, a afirmat: ,,Nevasta cât și bărbatul au ei legături multe, dar atunci e mai cu foc când vin de la o cumetrie sau nuntă, unde au petrecut bine mai mult timp, cel puţin o zi și o noapte. După aceste cumetrii, peste nouă luni jucăm la ei bată-i norocul” (p. 35). Pentru a da naștere unui copil sănătos, femeia însărcinată trebuie să urmeze o serie de restricții: „mai ales să nu strângă frânghie în aiastă vreme, pentru că se dau maţele împrejurul gâtului copilului” (p. 35).
Copiii născuți la zile însemnate se considerau că vor ajunge oameni mari, iar dacă plouă la naștere cresc înalți și frumoși, iar pe timp de „secetă, mic și pipernicit” (p. 36).
Referitor la fizica pământului, sătenii considerau că „Pământul ar fi plan și stă pe apă […]. În pământ ar exista multe comori, care în special ar fi fost îngropate de Turci […] Fulgerul ar fi produsul focurilor trase de Sf. Ilie și în consecinţă tunetul, detunătura acelei arme. Când plouă tare ţin ușile închise, pentru a nu pătrunde săgeata ce urmărește diavolul” (p. 46).
În carte se face referință la instituțiile de cultură din localitate (cele două biserici, școală) (pp. 48-53). Viața artistică a satului este animată de țesături, îmbrăcăminte, broderii, împodobirea casei (pp. 54-57). Se prezintă dimensiuni ale gospodăriei satului (pp. 58-59).
Sătenii sunt prezentați a fi ospitalieri, mândri, politicoși, conservatori (p. 60).
Anexa include o închinăciune, o colindă și șapte descântece auzite de la săteni (pp. 62-68).
Monografia Butuceni reprezintă o autentică „mașină a timpului” în care dorim să ne urcăm pentru a savura din trecut, tradiție, filosofie, autenticitate. Este o privire asupra mentalității rustice basarabene.

Dr., conf. univ. Ion V. XENOFONTOV