Titanul zilelor noastre

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI MIHAI CIMPOI

(EMINISCOLOG ȘI FILOSOF AL CULTURII)

Motto: „Dacă o cultură, ca necesitate umană, devine destin,

pot spune că sunt un om de cultură devenit un destin”.

Mihai Cimpoi

„[Mihai Cimpoi – n.n.] Iubește cartea ca pe o femeie, știe ce înseamnă ea,

ce bucurii poate dărui, de ce forță persuasivă,

extraordinară este capabilă”.

Dumitru Tiutiuca

      Mihai Cimpoi, figură emblematică a culturii românești, s-a implicat plenar în mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor 1980, inclusiv ca lider al scriitorilor și ca deputat în Congresul Deputaților Poporului al URSS (1989–1991), apoi în Parlamentul Republicii Moldova (1998–2001). A fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991–2011). Este membru de onoare al Academiei Române (septembrie 1991), membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (decembrie 1992), membru titular al Academiei Europene de Științe și Arte (cu sediul la Viena și Salzburg) (2015), membru de onoare al Academiei Balcanice de Știință, Cultură Liberă și Dezvoltare Durabilă (cu sediul la Sofia) (2015). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Organizației Mondiale a Scriitorilor (PEN). În 1996 a fost distins cu Ordinul Republicii, la care a refuzat (2003) în semn de protest față de autoritățile politice care au compromis cea mai înaltă distincție de stat. Are numeroase premii și distincții. Este laureat al Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii și artei (1994), al Premiului Savantul anului 2010. Este autor a 60 de volume, a peste 3000 de studii, articole, cronici și recenzii, prefețe etc., inclusiv a sintezei „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996), a proiectului unic în spațiul cultural românesc „Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu” (2012). A inițiat fondarea Centrului Academic Internațional Eminescu, căruia i-a dăruit colecția sa de cărți despre Eminescu, în număr de peste 1000 de unități (2000). Este fondatorul Congresului Mondial al Eminescologilor (organizat din septembrie 2012 și ajuns, în 2017, la a șasea ediție). Atunci când Mihai Cimpoi, consultant la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, din anumite motive obiective (lecturi în biblioteci, participări la manifestări științifice, stagii, interviuri etc.) lipsește de la serviciu, în edificiul central al forului științific suprem din Republica Moldova este mai trist, lipsește îmblânzitorul de cuvinte  – Mihai Cimpoi.

        Parcursă pe verticală și orizontală, biografia eminiscologului și filosofului culturii – Mihai Cimpoi – reflectă soarta intelectualului (mai bine zis, a „perioadei de teroare intelectuală”, „a risipei de talente”) din spațiul actual al Republicii Moldova, profund marcat de un exil interior și care tinde să-și modeleze continuu propriul destin. În opoziție cu realitatea acerbă, savantul este atras de geniul creativ, de aceea a studiat în profunzime opera lui Eminescu („autorul emblematic”). Consideră că ne putem mântui doar prin cultură, „sub semnul călăuzitor al lui Eminescu”. Pentru foarte multă lume Universul Cimpoi este încă unul ascuns, misterios: urmează să-l studiem, să-l cunoaștem și să-l readucem în actualitatea recurentă….

1. Academicianul Mihai Cimpoi s-a născut 3 septembrie 1942, ora 6.00 dimineața, în comuna Larga, județul Hotin (azi – raionul Briceni), în familia agricultorilor fruntași Ilie Cimpoi (1901–1976) și Ana Habureac (1910–1979). De la tatăl Ilie Românul (cum îi spuneau sătenii) a moștenit darul povestitului, recitatul, bunătatea, hărnicia, disciplina de fier prusacă, iar de la mama, nepoată de preot, – firea creativă și artistică. Familia viitorului academician, ca și a altor 500 de suflete din Larga, avea să fie deportată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, însă întâmplarea fericită a făcut ca listele celor condamnați să fie copiate de o rudă, care a omis deliberat, la transcriere, numele Cimpoi.
   

   Părinții Ana și Ilie Cimpoi, 1927. Arhiva privată Mihai Cimpoi.

2. În anii studenției la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (1960–1965), într-un context excesiv de ideologizat, Mihai Cimpoi s-a autocultivat intens din literatură străină (care conținea un fond bogat de cărți românești) la „Femeia lui Lenin”, cum era numită Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova, spațiu considerat de eternul student „o lume sub formă de cărți”. Odată Mihai Cimpoi a fost închis, din întâmplare, în bibliotecă o noapte. Cititor înflăcărat n-a dormit, ci a citit până dimineața, până la deschiderea instituției.
   

   Tânărul critic și istoric literar Mihai Cimpoi, conferențiind cu șarm original și binecunoscutu-i umor, mijlocul anilor 1960. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000244

3. Tot la bibliotecă, Mihai Cimpoi l-a descoperit pe criticul pattern G. Călinescu. Fascinația și tentația de a scrie frumos i-a format complexul Călinescu, care a reușit să-l depășească doar „printr-o îndelungată și profundă relecturare”.
   

   Cu Petru Zadnipru și Grigore Vieru la o șezetoare a Clubului Literar „Miorița”, 1968. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000245

4. La bibliotecă a înființat Clubul Literar „Miorița”, iar la Universitate – Cenaclul Literar „Mihai Eminescu”, considerate de autorități „cuibare de naționalism”.
   

   Împreună cu scriitorul ucrainean Andrei Miastkivski, redactorul de radio Ala Cupcea și Arcadie Suceveanu. În satul natal Larga, 1978. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000247

5. Studenția chișinăuiană i-a fost marcată de lipsuri materiale. Câțiva ani a locuit la demisolul actualei Biblioteci Naționale pentru Copii „Ion Creangă”.
   

   Împreună cu poetul Marin Sorescu, 1987. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000246

6. A încercat să debuteze ca poet în revista „Nistru”, fiind criticat de însuși poetul Grigore Vieru, care l-a îndemnat să facă critică literară. Prima carte a lui Mihai Cimpoi este consacrată operei vierene (1968). Grigore Vieru zicea că de la B.P. Hasdeu încoace n-am mai avut asemenea personalități ca Mihai Cimpoi.
   

   Comemorarea academicianului Andrei Lupan la Academia de Științe a Moldovei. La tribună: acad. H. Corbu. În prezidiu: acad. Mihai Cimpoi și acad. A. Andrieș, președintele Academiei de Științe a Moldovei, 2002. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică:  00133

7. În 1974 a fost acuzat de I.I. Bodiul, primul-secretar al CC al PCM, de naționalism de orientare proromână. I s-a refuzat orice activitate publică.
   

   Mihai Cimpoi alături de scriitorul Vladimir Beșleagă și istoricul Demir Dragnev, 2012. Arhiva familiei Dragnev. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000242

8. Deoarece la Chișinău a fost considerat un naționalist înveterat, în 1986 a întreprins prima călătorie de studii în România, având viza Ministerului de Interne al Federației Ruse.
   

   Mihai Cimpoi, moderatorul celei de-a șasea ediții a Congresului Mondial al Eminescologilor, 4 septembrie 2017. Foto: Ion Valer Xenofontov. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000249

   

9. Spre deosebire de Hemingway și Gogol, care scriau stând în picioare la un pupitru înalt sau Faulkner, care scria pe o mască de sudare; pentru Mihai Cimpoi locul de creație nu contează, creează unde nimerește: la bibliotecă, în tren, în birou, în prezidiu…
   

   Glebus Sainciuc, Mihai Cimpoi. Crochiu, 21 octombrie 2007. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000248

10. Cifra 13 are o semnificație aparte în viața cărturarului: a locuit în casa cu nr. 13 de pe strada 28 Iunie 1940, astăzi Vlaicu Pârcălab, a avut locul 13 în Congresul Deputaților Poporului al URSS și Parlamentul Republicii Moldova, care s-au dizolvat. În prezent, locuiește tot într-un apartament cu nr. 13, care a rezistat la cutremure…
    

    Mihai Cimpoi. Filă din manuscrisul „Eminescu, poet tragic”. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000243

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT

(INFORMAȚII RELATATE DE ACADEMICIANUL DEMIR DRAGNEV)

Motto: „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,

strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură

în grai,  gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase,

fără nicio trufie în faptele sale, care, se pare că

                               vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.                                                               

 Nicolae Iorga (1871–1940), istoric și scriitor român

Domnul Țării Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt, numit de unii istorici și Ștefan al III-lea, s-a născut prin anii 1438–1440, probabil în s. Borzești, actualmente jud. Bacău. A fost nepotul lui Alexandru cel Bun (potrivit altor opinii – al fratelui acestuia, jupânul Bogdan) și fiul lui Bogdan al II-lea și al Oltei (Maria, nume luat în monahie, înaintea morții) din dinastia Mușatinilor (continuatoarea pe linie feminină a Bogdăneștilor). La 12 aprilie 1457 a urcat în scaunul domnesc la Suceava, fiind ajutat de voievodul Țării Românești, Vlad Țepeș, domnind „47 de ani, două luni și trei săptămâni”. A întreprins acțiuni de consolidare a țării în plan intern și extern, de reintegrare teritorială și de impunere a unei politici independente în relațiile cu statele vecine. A redobândit de la unguri portul Chilia insulară de la Dunăre (Licostomo) (1465), a biruit la Baia (1467) oastea regelui ungar Matei Corvin, care invadase țara. A refăcut cetățile mai vechi și construit altele (la Roman, Soroca, Chilia Nouă, Orhei, Cetatea Albă etc.). A acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Brașov (1458) și din Lvov (1460). Spre binele țării a bătut monede de argint. Sfatul Domnesc a fost redus de la 30 la 16–18 membri. Pe boierii trădători i-a pedepsit aspru. S-a confruntat cu Imperiul Otoman, care își consolida puterea la Dunăre. În acest scop a alungat de pe tronul Țării Românești pe domnul Radul cel Frumos, care era vasal al turcilor. Ștefan-Vodă a încercat să facă o coaliție antiotomană, ducând tratative cu Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia. Deși chemate de papa Sixt al IV-lea să formeze o cruciadă împotriva turcilor, aceste țări n-au putut depăși contradicțiile dintre ele. La 10 ianuarie 1475, la Vaslui, Ștefan-Vodă a obținut o victorie strălucită împotriva armatei turcești (100 000 – 120 000 de oameni) conduse de Soliman-pașa. Cu acest prilej, Papa Sixt al IV-lea l-a numit „un adevărat atlet al credinței creștine” pentru apărarea creștinătății în fața musulmanilor. Lipsit de un sprijin substanțial din afară, pierde lupta de la Valea Albă – Războieni (1476) cu oastea otomană condusă de însuși sultanul Mehmed II, iar în 1484 noul sultan Baiazid al II-lea invadează sudul Moldovei, cucerind cetățile Chilia și Cetatea Albă. Miza pe sprijinul regelui polon, căruia Ștefan cel Mare îi depune în 1485, în orașul Colomeea, omagiu de vasalitate însă nu s-a soldat cu succes. Fără un suport extern și ca urmare a activizării luptei politice interne, inițiate de unii boieri mari sprijiniți de otomani, decide în 1486 să încheie pace cu otomanii. Între 1456 și 1473 a fost reînnoită plata tributului Porții, așa-numita „răscumpărare a păcii”. Chilia și Cetatea Albă a rămas sub stăpânirea sultanului, Marea Neagră devenind un „lac intern” al Imperiului Otoman. În 1489, domnul Țării Moldovei s-a recunoscut vasal al regelui ungar, primind feude (stăpâniri condiționate) în Transilvania, Ciceul și Cetatea de Baltă cu domenii din jur. A îmbunătățit raporturile cu Țara Românească, a stabilit relații diplomatice și dinastice cu Hanatul Crimeii și Rusia Moscovită, unde a măritat-o pe fiica sa Elena (numită la Moscova „Voloșanca”) cu fiul țarului Ivan al III-lea – Ivan cel Tânăr. În 1497 a învins la Codrii Cosminului oastea polonă condusă de regele Ioan Albert, care a asediat Suceava, intrând în țară sub pretextul recuperării Chiliei și Cetății Albe și cu scopul de a-l instala pe tronul Moldovei pe fratele său mai mic – Sigismund. Rivalul său de la 1497, Sigismund I, devenit rege al Poloniei, l-a numit în 1531 „acel mare Ștefan” („Stephanus ille magnus”).

În lunga lui domnie a purtat 36 de războaie, ieșind învingător în 34, fiind în primul rând un apărător al pământului natal. Ștefan-Vodă cunoștea limbile maghiară și slavonă, fapt care l-a ajutat să evite o capturare de către unguri în bătălia de la Orbie (1470), apoi să comunice în slavonă (1503) cu un sol polonez, cerându-i ca Pocuția să rămână Moldovei. Potrivit tradiției, a ctitorit 44 de lăcașuri de cult (istoricii au depistat 32) în Moldova, Țara Românească, Transilvania și Muntele Athos, formând un stil arhitectonic (numit „moldovenesc”), a promovat, sub aspect literar, scrierea de cronici de curte, cărți religioase și juridice, în slavonă (circa 60 de opere) etc. Este unul dintre cei mai populari eroi ai folclorului, iar începând cu Epoca Modernă – erou în prestigioase opere literare (scrise de Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu ș. a.). Busturi și statui cu domnul Țării Moldovei, în special ecvestre, au fost amplasate în mai multe orașe din România (Iași, Suceava, Vaslui, Piatra-Neamț ș. a.) și Republica Moldova (Chișinău, Ștefan-Vodă ș. a.).

Viața marelui voievod este una bogată în evenimente unice din istoria Țării Moldovei.

1. Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la scurt timp, la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).
2. A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.
3. În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belagerung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicând-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.
4. Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.
5. Niciun document n-a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc.
6. În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.
7. Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că se va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o proteja.
8. Până în prezent se păstrează în memoriile mediului monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase povestiri sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod și Daniel Sihastru. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre, fapt ce s-a realizat. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure monahii se protejează în această construcție.
9. A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi județul Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă în lupta de la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră ce avea finalitate în Judecata de Apoi.

10.   Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. A decedat la 2 iulie 1504. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit. La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (sărbătorit la 2 iulie).

 Ștefan cel Mare, reprezentat de ieromonahul Nicodim de Putna în Tetraevangheliarul pictat la 1473 pentru mănăstirea Umor. Sursă: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. V. Mischevca

Stema dinastică a lui Ștefan cel Mare, 1502. Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. Vlad Mischevca

„+ Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei”, fragment din hrisovul cu caracter îndoielnic din 23 august 1469. Pergament galben-maro, prost prelucrat, rupt la îndoituri. Cerneală cafenie (probabil, chinovar decolorat). Pecete de smoală neagră cu sigiliu roşu, deteriorată, atârnată pe fir răsucit, cafeniu, de mătase, decolorat. Dimensiuni: 435 × 330. Arhiva personală a academicianului Demir Dragnev (publicat în 2016 de Sergiu Bacalov și Larisa Svetlicinâi de la Institutul de Istorie al AȘM).

Tabloul votiv în pandant cu scena Anastasis, travea occidentală a naosului bisericii „Înălțării Cinstitei Cruci”, Pătrăuți, după 1487. Foto: Emil Dragnev

Academicianul Demir (numele de botez – Pantelimon) Dragnev (al doilea din stânga) prezintă comunicarea „Ștefan cel Mare și Sfânt între mit și realitate ” la conferința științifico-practică de la biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din s. Gura Bâcului, Anenii Noi, 20 iulie 2017.

Foto: Ion Valer Xenofontov, 20 iulie 2017

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://cuvintul.md/article/10-curiozitati-despre-Stefan-cel-Mare-si-Sfant/