AMINTIRI DINTR-O MAHALA A CHIŞINĂULUI

Chișinăul este orașul în care locuiesc de aproape patru decenii. Prima mea întâlnire cu el a fost însă cu mult înainte, pe când eram copil. Venisem într-o excursie cu școala, iar emoția acelei zile a rămas vie în amintirea mea.
Îmi amintesc cum autocarul înainta încet pe străzile orașului, iar eu priveam fascinat prin geam edificiile frumoase care se perindau ca într-o poveste: clădiri impunătoare, cu aer solemn, printre care am zărit și Universitatea de Stat din Moldova, dar și Circul din Chișinău. Pentru un copil venit dintr-un sat liniștit, orașul părea un tărâm plin de mister și promisiuni.
Mai târziu, din primele cărți citite despre istoria Chișinăului — scrise de Ștefan Ciobanu și Gheorghe Bezviconi — am descoperit multe lucruri interesante despre trecutul acestui oraș. Dar cele mai vii, mai emoționante și mai pline de mister povești nu le-am găsit în cărți, ci în glasurile oamenilor.
Era anul 1989 când, pentru prima dată, m-am pomenit în acea zonă veche a orașului, pe străduța ,Stradela Sfântul Andrei. Acolo timpul părea că a încetinit. Căsuțele mici, parcă adâncite în pământ de greutatea anilor, cu ferestre înguste și uși vechi, purtau pe ele amprenta unor vremuri demult apuse. În apropiere se află și Strada Zaichin, iar la începutul acestor trei străzi se deschide un mic scuar, tăcut și discret, ca o răsuflare a orașului vechi.
Oamenii care locuiau acolo trăiau, odinioară, aproape ca într-un sat. Nunțile, cumetriile și chiar înmormântările se făceau în curțile caselor, în mijlocul vecinilor și al rudelor. Astăzi, vremurile s-au schimbat: mulți apelează la restaurante, cafenele sau la serviciile funerare „Ritus”. Dar pe atunci viața avea altă rânduială, mai simplă și mai apropiată de inimă.
La sfârșitul fiecărei săptămâni de lucru, mai ales vinerea seara, vecinii se adunau în curtea cuiva. Povesteau cum le-a trecut săptămâna, schimbau glume și amintiri, iar vorbele lor se prelungeau până târziu, spre miezul nopții. În acele seri liniștite, sub cerul orașului, se nășteau adevărate șezători de suflet.

Eu îi ascultam cu mare atenție, dar aveam și eu locul meu în aceste adunări. De multe ori povesteam despre câte o carte pe care tocmai o citisem. Și, chiar dacă pregătisem o poveste anume, vecinii mă rugau adesea să mai spun încă una.
La aceste șezători am auzit nenumărate istorii. Dacă le-aș aduna pe toate, cred că aș putea scrie câteva volume de carte.Vecinii îmi povesteau adesea despre copilăria lor. Pentru unii dintre ei, acele locuri erau moștenite din generație în generație: aici trăiseră bunicii și chiar străbunicii lor. Deși se aflau în oraș, ocupațiile și jocurile copilăriei nu se deosebeau prea mult de cele ale copiilor de la sat.
Își aminteau cum mergeau adesea la Râul Bâc, care pe atunci era mult mai bogat în pește. Povesteau despre revărsările dese ale apei și despre zonele mlăștinoase acoperite cu stuf, locuri care mai târziu au fost îndiguite și transformate, iar pe ele s-au ridicat case cu etaje.
Din vorbele lor prindea contur și imaginea Chișinăului de odinioară. Îmi descriau vechea piață agrară, care se afla în zona unde astăzi se găsește Academia de Studii Economice a Moldovei. Acolo se adunau negustori din toate părțile, iar mesele erau pline de mărfuri bogate, proaspete și gustoase. Era o piață vie, plină de glasuri, miresme și culoare.
Tot de la ei am aflat și povești mai puțin liniștite despre Strada Zaichin. Se spunea că, odinioară, era o stradă de temut. Acolo ar fi activat o bandă de tâlhari care jefuiau trecătorii și răspândeau teamă în împrejurimi.

În același timp însă, locuitorii erau mândri că l-au cunoscut în persoană pe legendarul Ivan Zaikin, cunoscut în epocă drept „regele greutăților”. A fost campion mondial la lupte clasice și unul dintre primii pionieri ai aviației. S-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1880, și a trecut la cele veșnice în 1948. De naționalitate rus, după ce s-a retras din sport a ales să trăiască la Chișinău.
Casa sportivului există și astăzi. Îmi amintesc că atunci când am văzut-o, cu mulți ani în urmă, m-a impresionat prin forma ei: o clădire înaltă, cu ferestre mari și intrare directă din stradă, păstrând o anumită noblețe a vremurilor trecute.
Ultimul reprezentant al familiei Zaikin a vândut această casă unui alt mare talent — regretatului profesor și decan la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chisinău, domnului Anatol Cazac. Multă vreme, între zidurile acestei case a răsunat muzica: acolo s-au scris melodii și s-au născut armonii care au bucurat suflete. Clădirea a fost renovată, păstrând însă arhitectura de altădată.
Dar să revin la Stradela Sfântul Andrei și la Strada Sfântul Andrei. Din spusele vecinilor născuți la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceste străzi au purtat mai multe nume de-a lungul timpului. La început se numeau Sfântul Andrei, apoi Andreevskaia, după care au revenit la numele inițial. Începând cu anul 1944 au fost din nou numite Andreevskaia, iar după 1991 și-au recăpătat vechiul nume — Sfântul Andrei.
Vecinii îmi mai spuneau că zona orașului de sus, acolo unde astăzi se întinde bulevardul Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, era cândva aproape pustie. Puține case, multă liniște și întinderi largi care astăzi par greu de imaginat în inima orașului.În schimb, cu un mister aparte, vecinii îmi povesteau despre drumurile subterane ale orașului. Spuneau că sub Chișinău s-ar întinde galerii lungi, cu încăperi ascunse, construite cândva de nu se știe cine. Se credea că aceste tuneluri ajung până în zona noastră, trecând pe sub străzi și case, purtând cu ele taina unor vremuri demult apuse.
Mătușa Iulia, născută la sfârșitul secolului al XIX-lea, își amintea cu emoție despre un cutremur puternic din copilăria ei. Povestea că a văzut cu ochii ei cum pământul s-a deschis în două și a înghițit case cu tot cu oameni. Era o întâmplare cutremurătoare, pe care o relata cu glas liniștit, dar în care se simțea încă ecoul acelei clipe de spaimă.
În casele frumoase, care și astăzi impresionează prin arhitectura lor, locuiau odinioară numeroși negustori. Iar scuarul din capătul străzilor Strada Zaichin și Strada Sfântul Andrei era locul unde oamenii ieșeau la plimbare duminica și în zilele de sărbătoare. Acolo se întâlneau, schimbau vorbe și se bucurau de tihna unei zile liniștite.
În ultimii ani, acest scuar a fost renovat, iar la înfățișarea lui de astăzi și-au adus contribuția atât o societate evreiască, cât și Primăria Municipiului Chișinău.Nu demult am descoperit o fotografie veche a acestei zone, datată cu anul 1888. Am privit-o îndelung, încercând parcă să pătrund dincolo de hârtia îngălbenită de timp. În acea imagine tăcută am simțit pașii oamenilor de odinioară, glasurile lor, viața care cândva pulsa pe aceste străzi.
M-am gândit atunci la vecinii mei, la poveștile lor, la serile lungi de vineri când amintirile curgeau ca un râu fără sfârșit. Fiecare cuvânt spus de ei era ca o fărâmă de istorie, adunată cu grijă în sufletul meu.
Astăzi, când trec pe aceste străzi, parcă aud din nou ecoul pașilor de altădată. Casele, scuarul, ferestrele vechi păstrează încă memoria celor care au trăit aici.
Pentru că orașele nu sunt doar ziduri și străzi.
Ele sunt făcute din viețile oamenilor, din bucuriile și durerile lor, din poveștile care se transmit din generație în generație.
De aceea cred că istoria trebuie păstrată.
Ea nu este doar trecutul nostru — este inima unui popor care continuă să bată prin timp.

Veronica Pîrlea-Conovali,
scriitoare, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România;
doctorandă, Şcoala de Ştiinţe Umanistice şi ale Educaţiei, Universitatea de Stat din Moldova