Motto: „Ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă”.
Albert Einstein (1879–1955), fizician,
laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1921)

Biserica „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia) se află în inima municipiului Chișinău, în curtea Universității de Stat din Moldova, celei mai importante instituții de învățământ superior din Republica Moldova. Este considerată un „laborator de formare duhovnicească” pentru mai multe generații de slujitori care au studiat la prima școală primară teologică din Basarabia. Hramul Bisericii se prăznuiește la 15 februarie. Edificiul de zid cu două etaje și cinci cupole reprezintă o raritate în arhitectura ecleziastică din interfluviul pruto-nistrean și se aseamănă cu un castel din basme. Este printre puținele monumente ocrotite de stat care include trei componente: monument de istorie, arhitectură și artă. Lăcașul sfânt este frumos, fermecător, emană o energetică tinerească și e plin de înțelepciune.

1. În 1878, ca urmare a intervenției arhiepiscopului Chișinăului și Hotinului (1871–1882), Pavel Lebedev (1827–1892), pe lângă Sfântul Sinod și țar, s-a decis acordarea a 25 000 ruble de argint pentru zidirea bisericii din fondurile din Basarabia ale proprietăților mănăstirilor de peste hotare. Grație intervenției lui P. Lebedev s-au achiziționat materiale de construcție la prețuri minime. A fost zidită în anii 1879–1880 în calitate de biserică de casă sau Capela Școlii Spirituale din Basarabia (Chișinău). La 18 aprilie 1879, în urma oficierii unei slujbe de sfințire a locului de către un sobor de preoți în frunte cu  arhiepiscopul P. Lebedev, a început construcția lăcașului sfânt. Arhitectul Bisericii a fost Mihal Seroținski, care a asigurat și asistența tehnică.

2.Biserica a fost zidită pe un loc donat de Duma orășenească și construcția a durat până în vara anului 1880, mai puțin de un an și jumătate. Edificarea lăcașului avea să fie compromisă din cauza lipsei bârnelor pentru acoperiș, fiind înlocuite cu altele duble.

3.În perioada interbelică, lăcașul a fost Capela Seminarului Teologic din Chișinău.

4. În perioada sovietică, Biserica, ca și alte lăcașuri sfinte, a fost utilizată contrar destinației. Inițial, corpul de clădiri ce includea Biserica a fost localul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD).

5. În 1944, iconostasul (catapeteasma) Bisericii a fost evacuat la Caransebeș, apoi dus la Timișoara. A fost păstrat de familia Puiu din Rusca Montana. Între 1944 și 1946 în spațiul rezervat iconostasului s-a tras la țintă în procesul de instruire militară. După 1989, catapeteasma și antimisul au fost readuse la Chișinău prin contribuția părintelui Petru Buburuz, decan al Facultății de Teologie din Chișinău. Iconostasul a fost restaurat de Eleonora Romanescu.

6. Din 1946, odată cu înființarea Universității de Stat din Moldova, a fost utilizată ca spațiu de cazare pentru studenți și sală sportivă. Pictura murală a fost acoperită cu vopsea.

7. Lăcașul a fost redeschis în 1991, în calitate de Capelă a Facultății de Teologie pe lîngă Universitatea de Stat din Moldova. Printre acțiunile de reactivare a Bisericii se înscrie și „ritualul celor 240 de lumânări” aduse de prof. univ. Gheorghe Rusnac, rectorul Universității de Stat din Moldova, de la Sfântul Mormânt în anul 1999. Scriitorul Ion Druță afirma cu prin această acțiune Universitatea, „cândva un cuib al ateismului”, a fost creștinată. Prof. univ. Gheorghe Avornic și colegii lui au adus o contribuție financiară substanțială la redeschiderea lăcașului sfânt. Primadona Maria Bieșu (1935–2012) a cântat în corul bisericesc. În anii 1993–2005, Biserica era în componența Academiei Teologice, ce activa în blocul II al Universității de Stat din Moldova (transferată ulterior în alt sediu de pe strada Ismail). Din 2000 au început lucrările de renovare. Pictura a fost executată de Iurie Carp. Între 2005 și 2007, în lăcașul sfânt studenții teologici practicau liturghia. Biserica a fost sfințită la 13 mai 2007 de un sobor de preoți condus de ÎPS Vladimir, mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove.

8. Biserica a fost o pepinieră de formare a mai multor personalități. Aici preotul-paroh Mihail Cechir (1861–1938) s-a format ca slujitor al bisericii, administrator, pedagog. Protoiereul M. Cechir, numit de găgăuzii contemporani „apostolul limbii găgăuze tipărite”, a editat în găgăuză Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu. A fost dascălul, apoi coleg de catedră cu preotul militar Alexe Mateevici (1888–1917), autorul imnului de stat al Republicii Moldova.

9. Printre binefăcătorii Bisericii se numără și Paulina, o fată mare, care a donat lăcașului 10 ruble de argint.

10. În anii 2001–2007, preot-paroh al Bisericii a fost arhimandritul Ermoghen (Adam) (1929–2013), duhovnic, profesor, autor de literatură teologică, unul dintre fondatorii învățământului teologic din perioada recentă din Republica Moldova. În prezent, Biserica „Întâmpinarea Domnului” reprezintă un altar al credinței, spiritualității, educației și științei din Republica Moldova. Din 2007, preot-administrator al Bisericii este doctorul în teologie (istorie), conferențiar universitar Octavian Moșin, autor a zeci de monografii, articole științifice și publicistice în domeniul teologic, inclusiv al istoriei Bisericii „Întâmpinarea Domnului”. „Părintele Universității”, înzestrat cu har duhovnicesc și cărturăresc, duce o muncă activă de educație religioasă și spirituală a tineretului studios.

Legende foto:

1.      Vedere interioară a Capelei Seminarului Teologic din Chișinău, perioada interbelică. Arhiva Bisericii „Întâmpinarea Domnului”

2.      Sufrageria seminariștilor, perioada interbelică. Arhiva Bisericii „Întâmpinarea Domnului”

3.      Deasupra altarului Capelei Seminarului Teologic din Chișinău sovieticii au pictat steaua roșie cu secera și ciocanul, anii 1950. Arhiva Bisericii „Întâmpinarea Domnului”

4.      Prof. univ. Gheorghe Rusnac, rectorul Universității de Stat din Moldova, și ÎPS Vladimir la sfințirea lăcașului, 13 mai 2007. Arhiva academicianului Gheorghe Rusnac

5.      Biserica „Întâmpinarea Domnului” (vedere de la etajul 5 al blocului central al Universității de Stat din Moldova). Foto: Ion Xenofontov, 15 martie 2016

6.      Suvenire-bibelouri oferite de părintele Octavian Moșin. Foto: Simion Xenofontov, 20 martie 2016

7.       Dr. conf. univ. Octavian Moșin, preotul-administrator al Bisericii „Întâmpinarea Domnului”, înconjurat de credincioși.  Foto: Natalia Lozan, 23 martie 2016

8.       Monica Pârlici, finalista concursului „Moldova are talent”, ediția 2013, frecventează cu drag Biserica „Întâmpinarea Domnului” . Foto: Maria Cocuț, 23 aprilie 2016

30 de ani de la catastrofa de la Centrala Nucleară Electrică Cernobîl

 Motto: „Câte un atom pașnic în fiecare casă”.
Slogan din orașul Pripet, localitate
aflată în apropierea Cernobîlului

Catastrofa de la Centrala Nucleară Electrică Cernobîl (CNEC), estimată la cel mai înalt nivel de cataclisme, al șaptelea, și produsă la 26 aprilie 1986 este considerată cea mai gravă catastrofă nucleară din istorie. Cataclismul tehnogen a lăsat amprente nefaste asupra stării de sănătate a oamenilor, a ambianței, a generat o nouă viziune referitoare la impactul factorului antropogen în univers, a intensificat protestul tacit al populației față de sistemul administrativ de comandă sovietic, față de ideologia comunistă. Potrivit scriitoarei belaruse, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2015) Svetlana Aleksievici, Cernobîlul a devenit „metoforă, simbol”. Cernobîlul simbolizează colapsul Uniunii Sovietice. După catastrofa de la Cernobîl au fost expuse mai multe scenarii apocaliptice, unele extrase din perimetrul lecturilor biblice: „va fi verdeață, însă nu va fi viață” sau „va fi totul, însă nu va fi nimeni”.

1. Wladimir Tchertkoff, care a înregistrat mai multe mărturii din localitățile din nordul Ucrainei și din sudul Belarusului, a denumit Cernobîlul în mod generic „Gulag atomic”. Ca o ironie a sorții, sub aspect etimologic, „Cernobîl” în limba ucraineană semnifică „pelin” (Artemisia absinthium).CNEC, aflată la 18 km nord-vest de localitatea omonimă, situată pe râul Pripet, regiunea Kiev, Ucraina, a început să fie construită în 1972, prima de acest gen din Ucraina purta numele liderului bolșevic – V. I. Lenin. În 1977 a fost dat în exploatare primul reactor cu o putere de 1,0 mil. kWt, iar în 1985 funcționau 4 reactoare, cu o putere de 4,0 mil. kWt. Conform unui plan de perspectivă, puterea Centralei urma să fie extinsă până la 6 mil. kWt. Anterior „marei catastrofe”, activitatea de la CNEC a fost însoțită de o serie de accidente. În 1978, atunci când a fost dat în exploatare reactorul al 2-lea, au avut de suferit 170 de muncitori, iar între 1981 și 1985 au avut loc cca 1 000 de accidente tehnice. La 9 septembrie 1982, primul reactor al Centralei a cedat, afectând o porțiune de 14 km la nord-est și 5 km sud-vest (locuitorii cătunului Cistogolovka din apropierea CNEC au fost evacuați).
2. Între 25 și 26 aprilie 1986, inginerii de la CNEC, în urma unui experiment eșuat, au generat o reacție în lanț necontrolabilă în interiorul reactorului, iar explozia a dus la prăbușirea acoperișului și la emisia de substanțe radioactive în atmosferă. Accidentul a avut loc pe 26 aprilie 1986, ora locală 01:22:44, iar focarul nu a putut fi stins decât pe 13 mai 1986. Praful și focul, care s-au ridicat pînă la 2 km, au aruncat în mediul înconjurător peste 40 de elemente radioactive și de gaze rare, cca 156 tone de produse suprimate. Cantitatea de materiale radioactive răspândite în atmosferă a fost de 200 de ori mai mare decât cea de la Hiroshima și Nagasaki.
3. Sunt expuse mai multe cauze ale catastrofei de la Cernobîl: ratarea proiectului tehnic al reactorului nr. 4, neajunsuri tehnice, eroare profesională, nerespectarea securității muncii, incompetența birocratică și caracterul secret etc. O altă cauză care a generat cataclismul de la Cernobîl rezidă în competența profesională a angajaților, la CNEC activând un număr infim de specialiști în domeniu.
4. Inițial s-a acreditat ideea că la Cernobîl a avut loc doar un banal accident, iar în lunile iunie–iulie 1986, reactorul nr. 4 va fi pus în funcțiune. De aceea autoritățile sovietice au mușamalizat evenimentul. Ministerul Afacerilor Externe al URSS nu a recunoscut dezastrul de la Cernobîl. Ministerul Ocrotirii Sănătății al URSS, în pofida menirii sale, a ținut în secret informația referitoare la catastrofă și rezultatele tratamentului celor internați, pericolul la care au fost expuși personalul stației și participanții la lichidarea deflagrației. Doar atunci când monitorizatorii centralei – Suedia și Finlanda – au raportat nivelul ridicat de radioactivitate purtată de vânt, Kremlinul a fost nevoit să recunoască accidentul.
5. Cel mai afectat de catastrofa nucleară a fost Belarusul. Circa 70% din precipitaţiile radioactive au căzut pe teritoriul acestei țări, fiind contaminate 20% din suprafaţa împădurită a republicii şi 6 000 km² de terenuri arabile; 109 000 de persoane au fost evacuate din zona periculoasă. Suprafața afectată de accident a inclus un teritoriu de cca 150 mii km²: Ucraina (8,9% din suprafață), Rusia, România (cea mai afectată zonă a fost cea la nivelul lanțului Carpatic), alte state din Europa, în total o populație de 7,1 mil. de oameni, dintre care 3 mil. de copii.
6. Pierderile financiare generate de catastrofa de la Cernobîl, până în 1990, se estimează la 9 mld. ruble. Belarusul alocă anual 9% din din PIB pentru înlăturarea consecințelor catastrofei nucleare, Ucraina – 5%. Pentru a constui un nou sarcofag (cu o înălțime de 100 de metri și o greutate de 29 mii de tone) necesar opririi scurgerilor radioactive sunt preconizate alocarea peste două miliarde de dolari SUA.
7. În procesul de decontaminare de la Cernobîl au luat parte cca 800 mii de oameni din mai multe țări, inclusiv 210 unități militare, cu un efectiv de 340 mii de militari, ingineri și tehnicieni și alți civili care au lucrat la dezactivarea și construirea sarcofagului din beton deasupra reactorului, fiind supuși pericolului direct al contaminării. În Ucraina, de exemplu, numărul „lichidatorilor” constituie circa 120 mii de persoane. După cinci ani de la catastrofă, aproximativ 10 mii de „lichidatori” și-au pierdut viața.
8. Participanții la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl în multe cazuri nici nu au fost anunțați că vor fi mobilizați în acest focar (astfel s-a procedat și în cazul războiului sovieto-afghan din anii 1979–1989). În Uniunea Sovietică aceste acțiuni erau considerate drept secrete de stat. Actualmente „lichidatorii”, nominalizați ca bioroboți, reprezintă o categorie de populație frustrată și marginalizată. Printre aceștia este frecvent fenomenul sinuciderii.
9. Principalele localități afectate, Pripet (cu o populație de 50 mii de oameni), format în majoritate din muncitori de la CNEC și Cernobîl (cu o populație de 14 mii de locuitori), pe parcursul zilelor 26–27 aprilie 1986 au dus o viață cotidiană obișnuită. În Pripet (localitatea avea în anii 1980 o populație cu vârsta medie de 26 de ani, unde anual se nășteau circa 1 000 de copii, iar serile se transformau în „parade de cărucioare”), de exemplu, s-au organizat două nunți, oamenii plecau la pescuit etc. În prima zi a catastrofei de la Cernobîl, locuitorii Pripetului au fost iradiați cu o cantitate de 50 de ori peste limita admisă.
10. Din RSS Moldovenească, la înlăturarea consecințelor accidentului de la Cernobîl, au participat 3 500 de persoane. În anii 1986–1988 majoritatea „lichidatorilor” aveau vârsta cuprinsă între 21 și 40 de ani (83,3%), iar în 1989–1990 între 17 și 40 de ani (94,5%). Vârsta medie a participanților la lichidarea consecințelor catastrofei constituia 29,68 ani. Majoritatea persoanelor sunt din zona de centru a Republicii Moldova (60,6%), din cea de nord – 24,2%, sud – 15,2%. „Lichidatorii” din Moldova s-au aflat la Cernobîl în medie 62,5 zile.

Ion XENOFONTOV, doctor în istorie

Legende foto

1. În documentele semnate de Comitetul Securității de Stat al URSS se semnalau încălcări ale sistemului de securitate la Centrala Nucleară Electrică Cernobîl, 21.02.1979
   
2. Reactorul nr. 4 al Centralei Nucleare Electrice Cernobîl. Sursă: arhiva curentă a Muzeului Armatei Naționale a Republicii Moldova.
   
   
3. „Lichidatori” moldoveni la reactorul nr. 4 al Centralei Nucleare Electrice Cernobîl după catastrofă. Sursă: arhiva curentă a Muzeului Armatei Naționale a Republicii Moldova.
   
   
4.  „Lichidatori” moldoveni la reactorul nr. 4 al Centralei Nucleare Electrice Cernobîl după catastrofă. Sursă: arhiva curentă a Muzeului Armatei Naționale a Republicii Moldova.
   
    

Sursă: Ion Xenofontov, Zece curiozități despre catastrofa de la Centrala Nucleară Electrică Cernobîl //Moldova Suverană, nr. 51 (1992), marți, 26 aprilie 2016, pp. 1-2

http://www.trm.md/ro/tiin-a-i-inovare/stiinta-si-inovare-emisiune-din-10-aprilie-2016/

Prezentate de doctorul în istorie Ion Xenofontov la emisiunea Știință și Inovare. TRM, 10 aprilie 2016 (minutele 17.12-28.30)