Imagologie etnică

                                                                                Motto: „Chibzuința cu privire la viitor vine din trecut”.

Seneca (cca a. 4 î.Hr. – a. 65 d. Hr.), filosof roman

„Cu cât mai mult cineva dintre aceștia (popoarele turcice – n.n.) au rădăcini din neamul lor,

cu atât mai mare este atotputernicia lor în popor”.

Din literatura etnografică despre popoarele turcice

                    ZECE CURIOZITĂȚI DIN ISTORIA ȘI CULTURA GĂGĂUZILOR

    În prima jumătate a sec. XIX, în Basarabia, din Balcani, Europa Centrală şi Occidentală, din guberniile ucrainene și ruse ale Imperiului Rus s-au strămutat circa 90 mii de coloniști de origine găgăuză, bulgară, germană, ucraineană ș.a. Se miza pe formarea unei baze sociale a țarismului. La sfârșitul sec. XIX, găgăuzii constituiau 2,9% din numărul populației din Basarabia. În 1941, în spațiul pruto-nistrean trăiau 115 683 găgăuzi. Dacă în 1959, în RSS Moldovenească locuiau 95,9 mii (3,3%) găgăuzi, atunci în 1989 – 153,5 mii (3,5%). Potrivit recensământului populației din 2004, în Republica Moldova erau 147,5 mii găgăuzi (4,4%).

   În mai 1990, reprezentanții găgăuzilor au fondat Asociația Național-Culturală Kardașlik–Frăție–Bratstvo, care a promovat interesele acestei etnii în mai multe domenii. În 1994, Parlamentul Republicii Moldova a legiferat autonomia Găgăuziei (Gagauz-Yeri), unitate teritorială autonomă, constituită din 32 de localități. Centrul administrativ al unității autonome cu statut special este municipiul Comrat. Suprafața teritorială a Găgăuziei reprezintă 5,5% (1 848 km²) din cea a Republicii Moldova. Bașcanul (guvernatorul) Găgăuziei este membru din oficiu al Guvernului Republicii Moldova. La Academia de Științe a Moldovei, cercetări în domeniul găgăuzologiei se efectuează din anul 1987.

1. Originea găgăuzilor este una discutabilă. Se cunosc circa 20 de ipoteze referitoare la etnogeneza acestui popor. Pe parcursul istoriei, găgăuzii s-au identificat pe sine înșiși ca bulgari, greci, arnăuți. Mai mult ca atât, evitau să se numească găgăuzi.

Coloniști bulgari și găgăuzi din sudul Basarabiei. Pictor B.N. Șirokorad. Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală. Cota arhivistică: inv. 2485

2. Găgăuzii vorbesc într-o limbă de provenienţă turanică, apropiată de limba turcă, însă confesează religia creștină ortodoxă. Pe Dumnezeu îl numesc Allah sau Boji/Boje! Pe parcursul a circa două secole de conviețuire în Basarabia, găgăuzii ortodocși frecventau serviciile divine, fără să cunoască esența acestora, deoarece nu cunoșteau limba în care se oficia. Este dificil de explicat cum erau utilizate în practică lucrările religioase Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, traduse în limba găgăuză de Mihail Ceachir (1861–1938), deoarece majoritatea preoților nu erau de etnie găgăuză. (La mănăstirea Chistoleni, raionul Basarabeasca, se află o colecție de 24 fascicole de Evanghelie, în limba găgăuză, tipărită în anii 1909–1911 la Chișinău, în Tipografia Eparhială, cenzor fiind protoiereul Mihail Ceachir). De altfel, prima carte în limba găgăuză neoficială a fost editată în 1904. În perioada interbelică, în Basarabia era prevăzut că serviciul divin trebuia să se înfăptuiască în limba română, iar unde o etnie conlocuitoare forma mai mult de 50 % predicile urmau să se efectueze în limba etniei respective, pentru găgăuzi în limba turcă.

Comratul în perioada interbelică. O porţiune din şosea ce trece pe strada principală „D. Cantemir”, prin faţa Catedralei, localurile Primăriei şi ale altor autorităţi. Biblioteca Naţională a României. Cota arhivistică: inv. 91251

3. Pe mormântul (aflat în Cimitirul Central din Chișinău) protoiereului M. Ceachir, numit de găgăuzii contemporani „apostolul limbii găgăuze tipărite”, sunt prezentate date din două stiluri calendaristice: data nașterii este indicată pe stil vechi, iar data morții – pe stil nou.

Evanghelie în limba găgăuză, tipărită în anii 1909–1911 la Chișinău, Tipografia Eparhială, cenzor – protoiereul Mihail Ceachir (un exemplar, probabil, se află și la Arhivele Statului din Iași). Foto: Igor Cereteu

4. De Anul Nou și de Crăciun, găgăuzii nu colindă în limba lor, ci în limbile bulgară sau română, fără să înțeleagă sensul cuvintelor.

O secvență de la standul „Muzeele UTA Gagauz-Yeri” în Ziua Națională a Portului Popular 2016. Foto: I. V. Xenofontov, 26 iunie 2016

5. În pofida faptului că duc un mod de viață sedentar, s-au păstrat încă multe elemente din activitatea nomadă a acestei populații.

Un ansamblu etnofolcloric din UTA Gagauz-Yeri la cea de-a XV-a ediție a Festivalului etniilor din Republica Moldova. Foto: I. V. Xenofontov, 18 septembrie 2016

6. Percepția alterității față de găgăuzi a ajuns până la situații hilare. Potrivit cercetătorului Vitali Sîrf, la mijlocul sec. XX, în raioanele din partea stânga a Nistrului, găgăuzii erau considerați agresivi, că dețin arme albe, iar în perioada recentă unii angajați ai serviciilor vamale din nordul Republicii Moldova îi considerau pe găgăuzi turci și musulmani.

Vitali Sîrf, cercetător științific superior și dr. Diana Nicoglo, cercetător științific superior, conferențiar cercetător la Sectorul de etnologie a găgăuzilor al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei. Foto: I.V. Xenofontov, 20 martie 2017

7. Militarul și etnograful rus V.A. Moșkov amintește de un găgăuz care i se subordona în una din unitățile militare din Varșovia. Găgăuzul era modern, avea vestimentație europeană, purta costum la patru ace și avea un ceas de buzunar de argint. Atunci când a plecat în localitatea de baștină l-a chemat în secret pe fratele său, acesta l-a ajutat să-și schimbe hainele orășenești în cele populare. V.A. Moșkov a fost rugat să nu divulge nimănui informația că subordonatul său găgăuz este posesorul unui ceas de buzunar, deoarece cunoașterea acestui detaliu i-ar fi periclitat celui din urmă autoritatea în satul de baștină și nu s-ar mai fi putut căsători cu nicio fată găgăuză.

Doctorul în istorie Oleg Bercu, autorul monografiei „Evoluția social-politică a populației găgăuze, de la mijlocul secolului al XIX-lea și pînă la mijlocul secolul al XX-lea” (Galați, 2016). Foto: Maxim Ilecciev, 28 februarie 2017

8. Într-o lucrare semnată de același V.A. Moșkov este consemnată următoarea situație: „La piața din satul Comrat am fost martor la o scenă curioasă. Un comerciant moldovean a vândut unui colonist german și soției acestuia veselă din lut. Fiecare vorbea în limba sa, utilizând și limbajul gesturilor, evident însă puțin se înțelegeau. La un moment, s-a apropiat un găgăuz care le-a vorbit părților în limba rusă și astfel a ajutat să fie încheiată reușit acea tranzacție comercială”.

9. Potrivit etnografului M.V. Marunevici, această întâmplare anecdotică ar fi avut loc cu adevărat. După absolvirea studiilor în orașul natal Vologda, Rusia, o tânăra a fost repartizată la muncă în sudul Moldovei. Ajunsă la destinație, aceasta le-a scris părinților: „Bună ziua, mamă! Acum locuiesc și lucrez în Comrat. Aici e stepa Bugeacului. Aici e foarte cald. Sunt mulți găgăuzi”. Mama a răspuns prompt fiicei: „Buna, fiică! Sunt foarte fericită pentru tine. Dacă ai posibilitate trimite-mi niște găgăuzi. Nu uită însă să-i însoțești cu o rețetă, ca să știu cum să-i pregătesc…”.

Din lucrările științifice ale găgăuzologilor de la Academia de Științe a Moldovei. Foto: Daniela Hadârcă, 11 februarie 2017

10. Apariția scrisului oficial în limba găgăuză, în 1957, a fost generată de succesele obținute în întrecerile socialiste ale crescătorilor de vite din raionul Ceadâr-Lunga… În mai 1957, primul secretar al Comitetului Central al PCUS, N.S. Hrușciov, a înaintat lozinca „Să ajungem și să întrecem SUA” la toți parametrii economici și să construim comunismul în URSS în anul 1980. S-a preconizat ca pe parcursul a trei ani (adică până în 1960!) să fie triplată producția de carne în țară. Ca răspuns la solicitările partidului, autoritățile din raionul Ceadâr-Lunga, RSS Moldovenească, au decis „să intensifice producția de carne și lapte în republică” în numele colhoznicilor și muncitorilor din gospodăriile raionului. Dar cum să se pună în practică această propunere? Scrisul oficial la găgăuzi lipsea, iar limba rusă practic nu o cunoșteau. De aceea, în mare grabă, printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești din 30 iulie 1957 a fost oficiat scrisul în limba găgăuză pe baza alfabetului rusesc. Elaborat în mare grabă, alfabetul nu reflecta în totalitate particularitățile fonetice ale limbii găgăuze. Astfel, în decembrie 1957 au mai fost incluse literele ä, ö, ӱ, iar în 1968 – ӂ. Deși sunt puțini numeric, găgăuzii au două dialecte și mai multe graiuri.

 P.S. Mulțumiri speciale domnilor Vitali Sîrf, doctor în filologie, cercetător științific superior la Institutul Patrimoniului Cultural, și Oleg Bercu, doctor în istorie, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, pentru ajutorul substanțial acordat la elaborarea materialului.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-istoria-si-cultura-gagauzilor_17526

Motto: „Ar fi fost poet mare dacă trăia. Numai Eminescu

a mai știut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane”.

G. Călinescu (1889–1965), critic, istoric literar, scriitor român

După proclamarea independenței de stat, Republica Moldova a înscris în istoria sa recentă existența a două imnuri de stat. Primul, adoptat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 691–XII, în ziua declarării independenței, pe 27 august 1991, a fost Deșteaptă-te, române! scris de poetul-tribun ardelean Andrei Mureșanu (1816–1863) în timpul revoluției de la 1848. Acest imn a fost unul și același cu cel al României și a fost oficiat până la 7 iunie 1994, când a fost abrogat de Parlamentul Republicii Moldova și înlocuit provizoriu cu Limba noastră de Alexie Mateevici, ulterior adoptat de legislativ, recunoscut și acceptat în timp drept Imn de Stat al Republicii Moldova. Societatea civilă a protestat vehement împotriva acestor hotărâri. Începând cu 18 martie 1995, au fost inițiate proteste virulente în Piaţa Marii Adunări Naţionale, greva atingând proporţii deosebite, fiind estimată la numeric cca 100 mii de participanţi. Intelectualitatea a sabotat deschis concursul pentru crearea noului imn, care într-un final a eșuat. La 22 iulie 1995, Parlamentul a votat Legea nr. 571-XIII cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova, prin care poezia Limba noastră (strofele 1, 2, 5, 8 și 12) scrise de poetul Al. Mateevici și puse pe muzica lui Alexandru Cristea devenea imn de stat oficial al țării. Regulamentul privind intonarea Imnului de Stat al Republicii Moldova a fost aprobat la 15 octombrie 1998. În anii 1997–2001 imnul Limba noastră era doar tolerat și nu se intona nici la înmânarea distincțiilor de stat.

Biografia autorului versurilor celui de-al doilea Imn de Stat al Republicii Moldova și istoria apariției, afirmării dar și aprobării acestuia drept simbol al statului se armonizează cu istoria contemporană a spațiului pruto-nistrean.

1. Alexie Mateevici s-a născut la 16 martie 1888 în satul Căinari, fostul județ Bender, Basarabia, într-o familie de preoți. A fost primul copil din cei patru (Alexie, Victor, Nina și Eugenia) ai soților Mateevici. Copilăria și-a petrecut-o în satul Zaim, unde părinții, Mihail și Nadejda Mateevici, s-au mutat cu traiul în 1893. La Zaim, Al. Mateevici a urmat primele trei clase în școala primară rusă. Ulterior și-a continuat studiile la Școala Spirituală (Duhovnicească) de Băieți din Chișinău (1897–1902), Seminarul Teologic din Chișinău (1902–1910). Colegi de seminar i-au fost mari tribuni ai mișcării de eliberare națională: Petre Cazacu (1873–1956), Ion Inculeț (1884–1940), Ion Pelivan (1876–1954), viitorul sculptor Alexandru Plămădeală (1888–1940), autorul bustului instalat în 1934 la mormântul poetului. Protoiereul Mihail Ciakir (1861–1938), numit de găgăuzii contemporani „apostolul limbii găgăuze tipărite”, a fost dascălul, apoi coleg de catedră cu Al. Mateevici.
2. Între 1906 și 1907, drept urmare a revoltelor din Imperiul Rus, Sinodul rusesc a decis închiderea seminarelor teologice pentru un an de zile. Astfel, Al. Mateevici și ceilalți seminariști au fost nevoiți să repete un an de studii.
3. În 1906, decedează tatăl poetului, familia, ulterior, fiind nevoită să se mute cu traiul la Chișinău. Pentru a-și susține mama, fratele și surorile mai mici, Al. Mateevici scrie articole și face traduceri din limba rusă în cea română. A tradus din opera scriitorilor ruși (A. Cehov, A. Pușkin, M. Lermontov ș.a.). În 1910 Al. Mateevici absolvă Seminarul Teologic din Chișinău ca șef de promoție și devine bursier al statului la Academia Teologică Petru Movilă din Kiev (1910–1914). Tema tezei de licență de la Academia din Kiev a fost „Elemente religioase ale folclorului moldovenesc”.
4. În timpul studiilor la Academia Teologică Petru Movilă din Kiev își întâlnește viitoarea soție, Teodosia Novițchi, cu care se cunună în ajunul Primului Război Mondial. După absolvirea Academiei, Al. Mateevici, în 1914, revine la Chișinău, stabilindu-se cu traiul împreună cu soția, mama și sora Eugenia în casa de pe strada Livezilor (în prezent, str. Al. Mateevici nr. 35, monument de istorie și arhitectură de categorie națională). A activat ca profesor de limba greacă la Seminarul Teologic din Chișinău, având și o prodigioasă activitate de cercetare și literar-publicistică. În 1916 a fost înrolat ca preot militar în Regimentul 41 Infanterie, Galițian, trecând apoi pe Frontul Românesc.
5. Sub aspectul identității naționale a moldovenilor basarabeni, Al. Mateevici se atribuie „regionaliștilor”, care evidențiau diferențe culturale, inclusiv lingvistice, între cele două maluri ale Prutului.
6. În casa de pe strada Livezilor (azi, str. Al. Mateevici), la 17 iunie 1917, cu aproape două luni înainte de moarte, poetul a scris „cea mai de seamă cântare închinată limbii” sau „cea mai frumoasă odă consacrată vreodată limbii materne”, poezia Limba noastră. Părintele Octavian Moșin consideră că poemul Limba noastră se înscrie perfect în tradiția de întrupare a dumnezeirii – Limba noastră face trimitere la Tatăl Nostru.
7. Poezia a fost citită a doua zi, pe 18 iunie 1917, la deschiderea cursurilor de învățători moldoveni în Chișinău. Elena Alistar (1873–1955), animatoare a vieții publice din Basarabia, prezentă la eveniment, avea să estimeze: „Scânteia pornită din sufletul aprins al poetului a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mai mulți i-a făcut să se rușineze. Mi-aduc aminte că, după ce a terminat de recitat poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită”.
8. Pentru prima dată poezia Limba noastră a fost publicată la 21 iunie 1917 în ziarul Cuvântul moldovenesc.
9. Nicolae Iorga l-a descris cu antren pe Al. Mateevici: „preot tânăr și voinic, cu o blândă față ca a sfinților din icoanele de odinioară. Și pe el îl adusese la noi un singur gând (…): acela de a găsi cărți, de a cunoaște pe cărturari, de a vorbi cu dânșii despre scrisul românesc vechi și nou și despre toate amintirile comune… Rareori am văzut – și desigur nu aici la noi, unde și literatura, când n-a fost o pretenție, a rămas o simplă formă – un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun la suflet, care e scrisul nostru”. Nichifor Crainic l-a văzut la Iași „depărtându-se cu vraful de cărți prăfuite la subțioară, fericit că le-a găsit…”.
10. În ceea ce privește moartea poetului, care a survenit pe 13 august 1917, la neatingerea nici a vârstei de 30 de ani, într-o perioadă de anarhie și criminalitate de proporții în Imperiul Rus, există mai multe versiuni. Mult timp s-a vehiculat opinia că ar fi murit din cauza tifosului exantematic. Profesorul Gheorghe Baciu (supranumit „Sherlock Holmes de Moldova”) combate cu vehemență această versiune. Autor al unor studii de medicină legală, prof. Gh. Baciu consideră că moartea poetului trebuie contextualizată cu poziția lui patriotică și civică. Dat fiind că poetul era incomod guvernării, prof. Gh. Baciu admite versiunea asasinării lui și nimicirii tuturor probelor care ar fi putut demonstra crima organizată împotriva poetului. Al. Mateevici a fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.

Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-preotului-militar-alexie-mateevici-18881917_17134

Alexie Mateevici (1888–1917). Fotografie din 1915

Manuscrisul poeziei Limba noastră de Alexie Mateevici. Facsimil

În casa de pe str. Alexie Mateevici nr. 35 din Chișinău a locuit autorul Imnului de Stat al Republicii Moldova. În prezent, Consulatul Onorific al Regatului Hașemit al Iordaniei în Republica Moldova. Foto: Simi Ion Xenofontov, 6 decembrie 2015

Seminarul Teologic unde a învățat și profesat Alexie Mateevici. În prezent, un bloc al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova. Foto: Simi Ion Xenofontov, 29 februarie 2016

Bustul lui Alexie Mateevici instalat în 1991 pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Sculptor: D. Rusu. Foto: Simi Ion Xenofontov, 15 aprilie 2016

Monumentul preotului militar Alexei Mateevici din campusul Centrului de Cultură şi Istorie Militară a fost realizat de autorii B. Dubrovin, V. Niță și arhitectul N. Zaporujan. Foto: I. V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Secvență de la Conferința pastoral-misionară „Misiunea şi slujirea preoților militari”, desfășurată la Centrul de Cultură şi Istorie Militară. La tribună poetul, scriitorul și omul politic Valeriu Matei vorbește despre opera clasicului Alexie Mateevici. Foto: I.V. Xenofontov, 14 noiembrie 2016

Profesorul Gheorghe Baciu, autorul volumului Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru. Foto: I.V. Xenofontov, 15 aprilie 2016

Motto: „Spiritul omenesc are trei chei, care deschid totul:

ştiinţa, cugetarea, imaginaţia”.

Victor Hugo (1802–1885), poet, dramaturg și romancier francez

Renumitul savant Valeriu Rudic s-a născut la 18 februarie 1947 în s. Talmaza,  raionul Ştefan-Vodă, RSS Moldovenească /Republica Moldova, în familia tinerilor învățători Valentina și Filip Rudic. Palmaresul biobibliografic al membrului titular (academician) al Academiei de Științe a Moldovei este unul de excelență, cu performanțe de rezonanță națională și internațională. A prezentat semnale că va fi o personalitate deosebită încă din copilărie.

1. În școlaritate, în satul natal întreținea discuții la diverse subiecte nu doar cu colegii de clasă, ci și cu elevii din clasele mai mari și cu învățătorii. Era foarte energic și îmbina activitatea intelectuală, spirituală cu cea fizică. „Era hapsân la lucru, la strânsul roșiilor întotdeauna culegea 250-300 kg, norma fiind de 100 kg” (Nicolae Grosu, primarul satului Talmaza, raionul Ștefan-Vodă, 1990–2003, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, 1990–1994). A fost un elev olimpic. La olimpiadele raionale de limbă și literatură română, limbă franceză și chimie a ocupat locul întâi. A participat cu succes și a devenit laureat la olimpiada republicană de limbă și literatură maternă (1965). A fost primul absolvent din s. Talmaza medaliat cu aur (1965). Locul de baștină îl glorifică prin faptul că este cetățean de onoare al raionului Ștefan-Vodă (2006) și al satului Talmaza (2016).
2. Între 1965 și 1967 a fost multiplu campion al Moldovei la lupte libere. Este maestru al sportului al URSS (1967) la această probă sportivă, unul dintre cei mai tineri din spațiul sovietic. Ar fi continuat cu succes cariera sportivă dacă mama nu l-ar fi dojenit părintește că dorește să fie instruit, în primul rând, în domeniul medicinei.
3. La Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (actualmente, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”) a fost bursier leninist pe parcursul a patru ani de studii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală cu diplomă de mențiune (1971). A susținut teza de doctor în științe medicale înainte de termen (1974), fiind îndrumat de profesorul universitar Valentin Nichitin. În anul 2007, Alma Mater i-a conferit titlul onorific de Doctor Honoris Causa, iar din anul 2009 este șeful Catedrei de microbiologie, virusologie și imunologie la aceeași instituție.
4. Stagiul de cercetare la Universitatea Berkeley din California, SUA (1982–1983), i-a marcat calitativ parcursul științific, fiind recunoscut în plan mondial grație performanțelor incontestabile.
5. Profesorul universitar (1991) Valeriu Rudic are una dintre cele mai puternice școli științifice (în domeniul ficobiotehnologiei, fondată în anul 1992) din Republica Moldova. A fost consultant/conducător științific la 44 de teze de doctorat, inclusiv 9 de doctor habilitat în biologie şi medicină.
6. Academicianul (2000) Valeriu Rudic este fondatorul unei noi direcţii ştiinţifice – sinteza orientată a substanţelor bioactive de către cianobacterii şi microalge şi elaborarea tehnologiilor avansate de obţinere şi utilizare a preparatelor biologice.
7. Este inventatorul unui nou preparat biologic – BioR®-ului, pe baza căruia au fost elaborate, înregistrate și incluse în multiple scheme de profilaxie și tratament o serie de noi produse farmaceutice cu o gamă largă de acţiune (antioxidantă, citoprotectoare, antiinflamatoare, imunomodulatoare, antivirală, hepatoprotectoare, normolipemiantă, antiaterogenă). Eficacitatea preparatului a fost demonstrată de multiple cercetări biotehnologice, biomedicale, toxicologice și clinice. Preparatul BioR este componentul de bază a 18 produse farmaceutice și suplimente alimentare înregistrate la Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova.
8. Este autorul unei opere științifice colosale. Numeric acestea însumează 1270 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 7 monografii, 16 manuale, 22 de produse înregistrate și fabricate. Valoarea practică a performanțelor științifice este confirmată prin circa 300 brevete de invenţie (înregistrate în Republica Moldova, Federația Rusă, România).
9. Palmaresul savantului include premii și distincții unice în Republica Moldova: EUREKA – Bruxelles 1993–2016 (medalii: 66 aur, 28 argint şi 12 bronz); inpex – Pittsburgh, SUA, 1995–2005 (17 aur, 5 argint şi 2 bronz); PALEXPO – Geneva, 1996–2016 (33 aur, 33 argint şi 6 bronz ); ExpoziŢii internaŢionale: Iaşi (1994–2016); Sofia (1996–1997); Casablanca (1996–1998); Zagreb (1997); Londra (1997); Bucureşti (1997–2016); Manila (1998); Moscova (2001–2006); Sevastopol (2006); Chişinău (2001–2015); Cluj-Napoca (2008, 2011, 2015); Varşovia (2008, 2010, 2016); Croația (2015); Bangkok (2008); Seul, Coreea (2008, 2010); Su Zhou, China (2008), Koa-Suing, Taiwan (2013); Nürnberg (2015–2016) (91 medalii aur, 28 – argint şi 15 – bronz); Premiul Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (1994, 1998); Premiul INPEX – XII (1996), SUA; Premiul Institutului Naţional de Inventică (1996), Iaşi, România; Premiul Ministerului Relaţiilor Sociale, Belgia (1996); Premiul „Creativitate şi Ecologie” al Academiei de Ştiinţe a Ungariei (1996); Premiul Ministerului Industriei Apărării al Rusiei (1996); Premiul „Pentru realizări în protecţia mediului”,  INPEX (1997), SUA; Premiul Mare Casablanca (1997), Maroc; Premiul INOVA-97, Zagreb (1997), Croaţia; Premiul Guvernului Republicii Moldova „Cel mai dotat inventator” (2002); Premiul Mare AGEPI (2003); Marele Premiu Pentru Realizări Remarcabile, INPEX (2003, 2005), SUA; Premiul Special al Delegaţiei Croaţiei; INPEX (2003) SUA; Premiul Delegaţiei Poloniei,  Bruxelles EUREKA (2004, 2007, 2010–2011); Premiul Ministerului Ştiinţei şi Transferului Tehnologic, România (2004, 2007, 2010); Premiul „Inovatorul anului 2004”; Premiul  „Bruxelles-EUREKA 2005”; Premiul Delegaţiei Bosnia şi Herţegovina (2008); Marele Premiu Euroinvent, Iaşi, România (2009); Premiul Special al Delegaţiei Ucrainei, Bruxelles Innova 2009; Premiul Ministerului Educației Naționale, INVENTIKA, România, 2014; Diploma de mențiune  pentru un nivel științific înalt al inovației din partea Ministerului Educației din România, EUREKA 2014; Premiul special  ErINet pentru excelență în inovare, produse și metode noi, Geneva, 2015; Titlul onorific „Inventator de elită al României”, 1994; Inventator remarcabil (OMPI) Geneva, 1996, Ordinul Gloria muncii, 1995, Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul  ştiinţei, tehnicii şi producţiei, 1998; Ordinul de Onoare al Republicii Moldova, 2014. Este deținător a numeroase distincții internaționale, inclusiv Marea Cruce a Ordinului Sf. Ioan (Malta), Marea Cruce a Ordinului Sf. Andrei (Scoția), Ordinul Pro-Meritus Grand Prix al Comunității Europene pentru Promovarea Invențiilor, Ordinul European de merit în Inovație (Grand Officier), Ordinul belgian „Merite d^, Invention” (Grand Officier) ș.a. Această enumerare rezumativă a laurilor cuceriți prin multă muncă și dăruire de distinsul savant developează o axiomă în spațiul actual al Republicii Moldova – personalitățile de valoare sunt cu mult mai apreciate peste hotare decât în propria țară.
10. Din 1993, academicianul Valeriu Rudic, Om emerit al Republicii Moldova (2000), este directorul Institutului de Microbiologie a Academiei de Științe a Moldovei, reorganizat în anul 2005 în Institut de Microbiologie și Biotehnologie al Academiei de Ştiințe a Moldovei.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-valeriu-rudic-savantul-cu-performante-sportive_17009

Valeriu Rudic, elev la Școala Medie din s. Talmaza, raionul Ștefan-Vodă. Arhiva privată acad. V. Rudic

Valentina Rudic – mama academicianului Valeriu Rudic. Arhiva privată acad. V. Rudic

Valeriu Rudic, maestru al sportului din URSS, 1967. Arhiva privată acad. V. Rudic

Competitia Institutului de Stat de Medicină din Chișinău, câștigătorul berbecului – V. Rudic, Arbitru – acad. Gheorghe Ghidirim. Arhiva privată acad. V. Rudic

Profesorul V. Rudic în California, Monterey, SUA. Arhiva privată acad. V. Rudic

Acad. V. Rudic în Laboratorul de ficobiotehnologie. Arhiva privată acad. V. Rudic

La salonul Mondial de Invenții INPEX, Pittsbourgh, SUA. Arhiva privată acad. V. Rudic

Acad. V. Rudic cu discipolii. Arhiva privată acad. V. Rudic

Premiul special al Salonului Mondial de Invenții, EURECA, Brusselles. Arhiva privată acad. V. Rudic

Academicianul Valeriu Rudic cu gîndul la viitor. Foto: I.V. Xenofontov, 7 octombrie  2016

Motto: „,Războiul naşte eroi şi laşi, sfinţi şi oameni nesemnificativi.

Nu permite însă ca un om normal să se menţină intact”.

 http://www.afgan.ru/otavt2.htm, accesat în 27.10.2002)

 Unii autori consideră că războiul din Afghanistan, cel mai îndelungat conflict militar din istoria sovietică, extins pe o perioadă de nouă ani şi şapte săptămâni (1979–1989), a constituit principala cauză a descompunerii Uniunii Sovietice. Actualmente asistăm la ,,extragerea” din anonimat a actorilor unui eveniment istoric important şi actual al secolului al XX-lea – al veteranilor „afghani” – şi punerea în circuitul ştiinţific a unor veritabile ,,arhive vii”, a memoriei trăite şi narate.

Cea mai recentă apariție editorială în domeniul exploatării memoriei veteranilor războiului sovieto-afghan este volumul „Afganii” (București, Tracus Arte, 2016, 244 p.), care îl are drept autor pe scriitorul Alexandru Vakulovski.

1. Lucrarea a suscitat un interes deosebit în rândul mediului academic, universitar, al societății civile, al foștilor combatanți în războiul sovieto-afghan (1979–1989), precum și al publicului larg: „Mărturiile acelor foşti soldaţi, o bună parte din care astăzi sunt uitaţi şi lăsaţi în voia sorții, sper să fie utile generaţiilor viitoare” (Vasile Efros, profesor universitar, decanul Facultăţii de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, participant la războiul din Afghanistan); „Lecturăm o carte neobişnuită. La prima vedere, este o carte de autor… Dar nu este chiar aşa, deoarece înșişi protagoniştii cărţii – 11 persoane sunt toţi în postură de autor/coautor, povestindu-şi propria istorie trăită în calvarul războiului din Afghanistan. Unsprezece flăcăi simpli din Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă, care abia atingând vârsta majoratului, pe neaşteptate şi fără a li se cere consimţământul, s-au pomenit pe pământ străin în vâltoarea uneia dintre cele mai crâncene bătălii de la sfârşitul secolului trecut în care a fost antrenată ţara în care trăiau” (Vasile Haheu, cercetător științific, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei); „O carte emoționantă, dar care mi-aș fi dorit să nu fie niciodată trăită și să nu fie niciodată nevoie să fie scrisă. ‹‹Afghanii›› este o carte intensă, unde găsești la tot pasul elemente puternice și traumatizante, momente de disperare, cum le numesc unii dintre intervievați” (Cătălin Stanciu, psiholog, Cabinet Individual de Psihologie „Oedip”).
2. Publicarea lucrării a fost tergiversată din considerente editoriale. Autorul a oferit manuscrisul unei edituri care a blocat volumul câțiva ani, fără să-l editeze. Alexandru Vakulovski, pe atunci student la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, a intervievat, în vara anului 2001, veterani ,,afghani” din satul Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă, localitatea de baştină a autorului.
3. Potrivit unui cod nescris, militarii au executat ordinele şi s-au supus acestora, fiind ,,devotaţi obligaţiei militare”, or mesajul ideologic oficial reprezenta, în mod indirect, o directivă de sus ce trebuia acceptată obligatoriu în forma sa. În plan psihologic, datoria militară rupe fisura de responsabilitate individuală şi de reflecţie asupra propriului loc în ,,marea politică”: ,,Mi-am făcut datoria” (Interviu cu Ivan Oprea).
4. Vectorii propagandei sovietice referitoare la războiul sovieto-afghan – ajutor internaţional şi apărarea hotarelor de sud ale Uniunii Sovietice – au constituit pilaştrii ideologici care au fost percepuţi şi de participanţii sovietici la războiul din Afghanistan. În pofida faptului că Moscova a perseverat asupra enunţului de ajutor internaţional, în Afghanistan, pentru viitorii combatanţi, la nivel conceptual şi simpatetic, au bruiat poncifurile de apărare a hotarelor Uniunii Sovietice, enunț identificat cu conceptul de patriotism sovietic: ,,Mi-am făcut datoria faţă de Patrie… A fost o datorie, cum s-ar spune, din inimă” (Interviu cu Ivan Spătari); ,,Era un patriotism oarecare. Aşa era băgat în creierul nostru, ţara noastră e cea mai bună… Şi, într-adevăr, simţeam responsabilitatea că de noi depinde liniştea, pacea, bunăstarea ţării – dacă eu îmi fac cinstit datoria” (Interviu cu Veaceslav Bojoncă).
5. Grosso modo, selecţia viitorilor combatanţi, pentru războiul din Afghanistan, corespundea cu mecanismul comun de încorporare din armata sovietică. Tinerii, în vârstă de 18 ani, erau supuşi analizelor medicale care urmau să stabilească nivelul condiţiei fizice, iar pentru cei selectaţi pentru serviciul militar în Afghanistan se atenţiona, în mod special, asupra unui standard ridicat al configuraţiei fizice: ,,Îi alegeau mai smoliţi” (Interviu cu Feodor Morari).
6. Datele statistice, alături de mărturiile combatanţilor, relevă destul de elocvent protejarea de către demnitarii de stat a propriilor odrasle şi edulcorarea opiniei publice cu diverse idei elucubrante: ,,Pe cine am văzut în aceste războaie, erau simpli muncitori, fii de ţărani. Dar nu au fost luaţi din familii de boşi. Nici în Afghanistan, nici în Transnistria, nici în Cecenia” (Interviu cu Vasile Midrigan).
7. În perimetrul instrucţiei militare, în scopuri propagandistice, susţineau diverse cursuri cu tentă exortativă veteranii din Afghanistan. S-a reliefat aspectul patetic al imaginii aşa-numiţilor eroi din Afghanistan, se efectuau întâlniri solemne cu eroii Uniunii Sovietice, decoraţi pentru merite militare în Afghanistan: ,,Aduceau băieţi din Afghanistan să ne povestească ce şi cum se petrece acolo” (Interviu cu Anatolie Deleu).
8. Vocabula duh (astfel erau desemnaţi şi soldaţii sovietici din prima jumătate de an al serviciului militar) era cunoscută, în mod special, în limbajul uzual al combatanţilor sovietici. Această ipostază semnifică spirit rău, drac, diavol; în percepţia participanţilor sovietici la războiul din Afghanistan, constituia cea mai negativistă caracterizare a adversarilor. Duhii erau remuneraţi în funcţie de numărul victimelor sovietice – torturau prizonierii prin cele mai bestiale moduri: „Duhii… Aceştia erau foarte cruzi” (Interviu cu Anatolie Deleu).
9. Cunoscuţi, în mod direct, adversarii impresionau prin aspectul somatic, vestimentaţie. Conform psihologului american Mahzarin Banaji, la nivel de subconştient, creierul uman dinamizează o aversiune, anxietate faţă de persoanele de altă culoare a pielii sau a intrusului în linii generale. Din acest considerent, aspectul fizic al partizanilor afghani a profilat elemente de abscons, repugnanţă şi ostilitate. Configuraţia fizică a reprezentat o imagine metamorfozată în cortexul asociativ al mefistofelicului, apropiată, în cele mai dese cazuri, de credinţa populară referitoare la tartor. Disimularea era aplicată de către mujahedin şi pentru a compromite imaginea sovieticilor în faţa băştinaşilor: „Noaptea se îmbrăcau, se schimbau în uniforme de-ale noastre şi făceau dezordine prin sat. Apoi localnicii prindeau ciudă pe noi. Iată au fost ruşii – souravi. Souravi, souravi… De la astea se începeau cerţi. Se duceau în kişlakurile apropiate, făceau… Îşi băteau joc, ori împuşcau ca să prindă ciudă pe noi, ca să se răzbune” (Interviu cu Stepan Gaidău).
10. Lucrarea elaborată de Al. Vakulovski constituie un dosar memorialistico-documentar despre război, care țintește războiul, îl distruge, îl umanizează, fiind un semnal al unor voci intruse, însă actori în marile evenimente globale și care de curând și-au anunțat intrarea în marea istorie.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

 Sursa: http://moldova-suverana.md/article/15-februarie-1989-ziua-retragerii-armatei-sovietice-din-afganistan_16888

Legende

Scriitorul Al. Vakulovski, autorul celebrelor interviuri cu „afghanii” din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion V. Xenofontov, 27 octombrie 2016

Veaceslav Bojoncă, primul din dreapta. Arhiva privată Al. Vakulovski

V. Bojoncă, S. Bejenaru în timpul pregătirii militare, 1 ianuarie 1987. Arhiva privată Al. Vakulovski

Scrisoare din Afghanistan de la V. Bojoncă către părinți, 26 aprilie 1988. Arhiva privată Al. Vakulovski

Anatolie Deleu. Arhiva privată Al. Vakulovski

Stepan Gaidău, 27 de zile până la demobilizare. Arhiva privată Al. Vakulovski

Victor Pricop, Jalalabad, 1980. Arhiva privată Al. Vakulovski

Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial împreună cu veteranii războiului sovieto-afghan din satul Antonești, 1990. Arhiva familiei Prisac