Fascinat, la timpul apariţiei lor, de 
calitatea deosebită a unor enciclopedii tematice, cum ar fi enciclopedia în două volume „Miturile popoarelor lumii”, apărută în anii ’80 ai secolului trecut la Moscova, sau, mai recent, Dicţionarul enciclopedic al lui Dominique Lecourt consacrat istoriei şi filosofici ştiinţelor, apărut în 2000 în versiune românească la Polirom, sau Enciclopedia Bibliotecii Congresului SUA, apărută acum câţiva ani la Washington, mă întrebam când vor apărea volume enciclopedice de un astfel de nivel ştiinţific şi la noi. Şi iată că Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova se apropie, pas cu pas, de etalonul internaţional. Ultima creaţie a colaboratorilor acestui institut, volumul de studii enciclopedice «Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova», apărut în 2013 şi distins cu Marele Premiu Coresi Ia ediţia a XXII-a a Salonului Internaţional de Carte de Ia Chişinău, este de un profesionalism remarcabil.
Lucrarea a fost iniţiată şi susţinută de Preşedintele AŞM acad. Gheorghe Duca şi binecuvântată de ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove. Conducătorul proiectului, dr. Constantin Manolache, relatându-ne despre munca enormă depusă la această enciclopedie a monahismului, echipa renunţând la zilele de odihnă, punea accentul pe modul în care a fost conceput managementul calităţii la edificarea acestei lucrări.
Redactorul ştiinţific al operei, acad. Andrei Eşanu, subliniază în Cuvântul-înainte al său că „Prin efortul mai multor istorici au fost elaborate zeci de studii dedicate mănăstirilor şi bisericilor, au fost depistate şi publicate numeroase documente istorice, care în totalitatea lor au scos în evidenţă multe pagini necunoscute din istoria aşezămintelor mănăstireşti de pe meleagurile noastre. Acest efort comun al cercetătorilor a asigurat un înalt grad de noutate tratatului ştiinţific în cauză”.
De fapt, contribuţia nu este doar a istoricilor. La elaborarea tratatului au pus umărul specialişti din mai multe domenii (arhitectura, arte, geografie, economie ş. a.). Abordarea multidisciplinară i-a şi permis echipei să creeze o operă pluridimensională, în care sunt elucidate toate aspectele temei.
În ceea ce priveşte istoriografia, după ce a fost sistematizată bibliografia acumulată, s-a ajuns la concluzia că interesul cercetătorilor pentru istoria ecleziastică din spaţiul istoric al Basarabiei cuprinde patru etape distincte: 1. cea a aflării Basarabiei sub stăpânirea Imperiului Rus (1812-1917), 2. cea a aflării Basarabiei în România întregită (1918-1940, 1941-1944), 3. cea a ocupaţiei sovietice (iunie 1940-iunie 1941, 1944-1990) şi 4. cea de la obţinerea independenţei până în prezent (1991-2013). Sunt menţionaţi cu generozitate cei care au cercetat, într-o etapă sau alta, istoria şi situaţia mănăstirilor şi schiturilor din Basarabia, sunt puse în lumină contribuţia lor istoriografică, temele abordate şi unele aspecte conţinutale, în special legate de contextul fiecărei etape.
Studiul referitor Ia originea şi evoluţia monahismului în lumea creştină este important şi revelator pentru mulţi mai ales prin faptul că în el sunt puse în lumină, prin metoda restituţiei cronotopice, aspectele ontic şi contextual al genezei şi evoluţiei lui în timp şi spaţiu. Pornind de la apostoli, continuând prin ucenicii lor, prin teologii şi pelerinii din Imperiul Roman, s-a ajuns la formarea primelor comunităţi creştine în Palestina, apoi şi în celelalte provincii romane. Unii creştini erau uniţi în comunităţi pe lângă bisericile lor. Alţii găseau de cuviinţă să se retragă in locuri pustii, izolate, unde vieţuiau de unii singuri, ca pustnici (eremiţi). Primii pustnici (numiţi şi sihaştri, anahoreţi, eremiţi) au fost atestaţi în pustiul Tebaidei din Egipt. Sfântul Antonie cel Mare (251-356) a fost primul care i-a adunat pe monahi (anahoreţi, eremiţi) în colonii pentru a duce o viaţă în retragere. Astfel a luat naştere monahismul de tip idioritmic. Sfântul Pahomie (292- 346) a înfiinţat la Tabena (o insulă pe Nil) prima colonie de monahi de tip chinoval, care ducea o viaţă de obşte. Mai întâi au apărut mănăstirile de bărbaţi, apoi cele de femei. În spaţiul istoric românesc, unde creştinismul a fost propovăduit de Apostolul Andrei, cele mai vechi aşezări monahale apar în sec. XI la Nucu- Aluniş din munţii Buzăului. În spaţiul dintre Nistru şi Prut cele mai vechi mănăstiri şi comunităţi monahale chinovale sunt atestate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la Vărzăreşti, Căpriana şi Condrăteşti, în perioada 1813-1821, când în Basarabia existau deja peste 40 de mănăstiri. Gavriil Bănulescu-Bodoni întreprinde reorganizarea în ansamblu a mănăstirilor de pe acest teritoriu. Cercetătorii participanţi la crearea tratatului demonstrează cu lux de amănunte că între Prut şi Nistru mănăstirile au devenit importante focare de cultură, în care „au fost copiate şi tipărite cărţi, instruiţi preoţi şi copii” (p. 35).
Studiul despre repartiţia geografică şi cadrul natural al aşezămintelor monastice ne arată că teritoriul republicii noastre are o concentrare a aşezămintelor monastice creştin-ortodoxe comparabilă cu aceea a Muntelui Athos. Actualmente în Republica Moldo-va activează 65 de locaşuri monastice concentrate în patru areale naturale: Podişul Codrilor, podişurile şi câmpiile Moldovei de Nord, câmpiile şi colinele Moldovei de Sud, văile abrupte ale râurilor.
În privinţa simbolismului arhitectural, ni se aminteşte, când vine vorba de formula spaţial-planimetrică a locaşurilor, că „planul alungit în formă de navă sugerează corabia lui Noe şi înseamnă: creştinii care vin la biserică vor fi salvaţi, precum au fost salvate vieţuitoarele de pe corabia lui Noe. Bisericile de plan octogonal sugerează steaua călăuzitoare cu opt raze a Naşterii Domnului, care luminează calea celor rătăciţi. Planul cruciform aminteşte de jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, răstignit pe cruce. Forma circulară sugerează perfecţiunea, semnificând că Biserica, „stâlpul adevărului”, va avea o existenţă veşnică. Compartimentarea tripartită a edificiului ecleziastic simbolizează Sfânta Treime. Altarul reprezintă tronul lui Dumnezeu, corul – regatul spiritului pur, clopotele – chemarea lui Dumnezeu. Biserica întreagă reprezintă trupul tainic al Iui Iisus Hristos, cupola – bolta cerească. Numărul cupolelor are o semnificaţie canonică: o singură cupolă îl reprezintă pe Hristos, trei cupole – Sfânta Treime, cinci cupole – Hristos şi cei patru evanghelişti, șapte cupole – cele şapte taine ale Bisericii (botezul, mirungerea, pocăinţa, euharistia, preoţia, cununia şi Sfântul Maslu), nouă cupole – nouă cete din ierarhia cerească (Serafimii, Heruvimii, Tronurile, Domniile, Puterile, Stăpâniile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii) şi treisprezece cupole – Hristos cu cei doisprezece apostoli”.
Mitologia împărţirii cerului şi conceptul de Pământ al Făgăduinţei generează simbolismul topografiei locaşurilor. Planimetria în formă de pătrat întruchipează Cetatea Sfântă, Ierusalimul Ceresc, centrul unde coboară Duhul Sfânt şi se săvârşeşte taina euharistiei. Spaţiile verzi ale ansamblurilor monastice amintesc de grădina Paradisului, iar oglinzile de apă se asociază cu râul Iordan.
Autorii studiului evidenţiază mai multe şcoli în arhitectura monastică, între care şi şcoala moldovenească, Ia a cărei bază se află arhitectura autohtonă, concretizată în edificii ecleziastice din lemn, de plan mononavat, dreptunghiular, în formă de corabie. Se subliniază şi aici adevărul că arhitectura religioasă moldovenească realizează o sinteză între formele occidentale şi cele orientale, despre care am scris şi eu intr-un studiu despre cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În ce a constat această sinteză? Stilul gotic, aşa cum au observat unii filosofi, este expresia neliniştii metafizice şi a consimţirii infinitului la popoarele nordice, iar stilul bizantin – a înclinaţiei către finit a culturilor din sudul Europei. În arhitectura bizantină spaţiul şi lumina sunt ca şi cum întemniţate, pe când în stilul gotic predomină diafanul. E diferenţa dintre prima tinereţe şi bătrâneţe. Dar şi excentricitatea gotică, şi închistarea apăsătoare bizantină nu au simţul măsurii. Retopirea lor într-un nou model a însemnat mai ales eliminarea celor două extreme. Mănăstirea Putna, îmbinare a formelor arhitectonice de factură gotică cu organizarea în stil bizantin a spaţiului interior este modelul cel mai strălucit al acestei simbioze. Într-o descriere a acestei mănăstiri, Nicolae Iorga remarcă faptul că elementele gotice, în special tumul unic, sunt aşezate „pe o dibace potriveală arhitectonică, special moldovenească”. Această „potriveală” este expresia celor mai însemnate, după Iorga, însuşiri ale domnitorului şi ale poporului nostru, anume măsura, judecata dreaptă şi cumpănită. La noi, proporţiile sunt mai pe potriva omului, fără a cădea în profan, iar formele gotice renunţă la ţinuta sfidătoare şi îmbrăţişează echilibrul, armonia, demnitatea şi nobleţea dacică, sunt conjugate cu binecunoscuta noastră modestie (cuminţenie) creştinească. Totodată, sentimentului de apăsare pe care ţi-l inspiră stilul bizantin îi ia locul, în interiorul unei biserici de stil moldovenesc, acela de eliberare şi de bucurie. Creaţia acestui stil este rodul cultural al dinastiei Muşatinilor. Pe lângă mănăstirea Putna, cele mai importante exponente ale stilului moldovenesc sunt mănăstirile Neamţ, Moldoviţa, Humor, Voroneţ, Căpriana, supranumite de Constantin Noica „Corăbii ale uscatului”.
Analizele arhitecturale şi concluziile autorilor sunt însoţite de cele mai ilustrative, în opinia lor, exemple cu 20 de mănăstiri basarabene.
Aspectul pictural al aşezămintelor monahale constituie obiectul multor studii şi monografii, dat fiind faptul că prin el mănăstirile au adus o contribuţie inestimabilă la dezvoltarea artei picturale în Moldova, în studiul inclus în volumul „enciclopediştilor” noştri, firul discursului începe din epoca antică, când pictura murală era în vogă. Monumentele conservate ce ţin de acele vremuri denotă o persistenţă a „impresionismului” antic. Se urmăreşte apoi evoluţia prin veacuri spre eliminarea Iui treptată şi înlocuirea prin procedeul ce prevede separarea succesivă a principalelor etape în execuţia picturii murale: realizarea desenului, aplicarea tonului general şi a celor medii, accentuarea desenului şi modelarea definitivă. Sunt descrise tehnicile principale ale picturii murale: „al fresco” (pe tencuială umedă), utilizată Ia primele etape de modelare şi „al secco” (pe uscat), la ultimele etape. O concurentă a acestor tehnici devine tehnica mozaicului. Dar dificultăţile economice (mozaicul este cu mult mai costisitor) au impus un treptat recul al mozaicului şi înlocuirea lui cu pictura murală. S-au constituit în timp două stiluri de pictură murală în locaşurile monahale: unul generat de atelierele din capitala Bizanţului, rafinat şi elegant, care recurge Ia revigorarea din timp în timp a manierei „impresioniste” şi stilul liniar apărut în zona siro-palestiniană.
Muzica a fost şi este, în locaşurile monahale, o artă însufleţitoare şi inspiratoare de divinitate. Cum în Biserica Ortodoxă este specifică rugăciunea prin cuvânt, în locaşurile monahale de la noi se practică muzi¬ca fără instrumente muzicale, muzica liturgică, vocală. Cu un text adecvat, specific slujbelor. „Monodică în esenţă, scrie autorul studiului, arta muzicală bizantină cunoaşte două categorii de cântări: liturgică şi laică. După modul de interpretare, s-au constituit şi au dăi¬nuit trei tipuri de cântări: cântarea în comun (specifică sec. I-V d. Hr.) cu participarea tuturor credincioşilor prezenţi; cântarea solistică (încetăţenită în sec. V d. Hr. ), în manieră psaltică, cu acompaniament de ison vo¬cal sau fără; şi cântarea corală (începând cu sec. XIX). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost şi părinţi ai muzicii ei erau compozitori ai imnurilor şi cântărilor din Biseri¬că Principalele forme ale iconografiei bizantine – tro¬parul, condacul şi canonul – apar în sec. V-XI.
După căderea Constantinopolului (1453) s-a pro¬dus o dispersie a marilor personalităţi ale muzicii bise¬riceşti spre ţările ortodoxe din jur. O faimoasă şcoală muzicală a existat, pe timpul Iui Ştefan cel Mare, la Putna, unde activa „românul Eustatie”, ritor, protopsalt şi melurg, cel care a compas imnurile şi a condus corul psalţilor la înmormântarea marelui voievod. Manus¬crisele psaltice ale sale au circulat la Lvov (Lemberg) şi Ia Przemysl în Polonia, apoi în Rusia, unde erau cunoscute sub denumirile de „raspev putnevski” sau de „notacija putnevaja”. În tratatul enciclopediştilor sunt aduse exemple de protopsalţi bas arab uni ca Ius¬tin Caramanliu de Ia schitul Lacu, sau de compozi¬tori bisericeşti basarabeni ca Ghelasie Basarabeanul de Ia mănăstirea Sfântul Pavel de pe Muntele Athos. La mănăstirile Rudi, Dobruşa, Curchi, Căpriana ş. a. funcţionau şcoli de psaltichie. Mă¬năstirea Noul Neamţ avea o colecţie muzicală. Mi s-au părut interesante concluziile despre rostul campanologic al dangătului de clopot.
În partea a II-a a volumului sunt incluse descrierile (eseurile) mănăs¬tirilor şi schiturilor vechi fondate pe parcursul sec. XV-XIX, în total 27 de aşezăminte. Fiecare descri¬ere e făcută după o structură unică ce include repere istorice, stareţii şi personalităţi de referinţă, comunita¬tea monahală domeniul mănăstirii, biserica, inventarul liturgic. La une¬le mănăstiri se dau compartimente specifice lor, cum ar fi Biblioteca, necropola, hramul, activităţi spirituale şi cărturăreşti, pomelnicul, condica, sigiliul, închiderea mănăstirii, renaşterea aşezământului, tradiţii legendare, tabloul anual al cărţilor şi broşurilor comandate, cimitirul mă¬năstirii, instituţii cultural-educative, schitul mănăstirii, metocul, şcoala, ctitorii şi donatorii, casa urbană a mă¬năstirii, clădirea spitalului cu ambulatoriu, minuni ale vreunei icoane, preoţii schitului ş. a. O structură deose¬bită are în special eseul dedicat mănăstirii Noul Neamţ.
În partea a III-a se conţin informaţii şi relatări despre aşezămintele monahale desfiinţate şi dispărute. Numărul lor este mare – 41. Despre modul în care au dispărut ele au scris mai mulţi autori evocaţi in tratat. Este menţionată încercarea ieromonahului Marcu-Marian Petcu, în 2010, de a edita un ghid al tuturor aşeză¬mintelor monahale dispărute. Spre deosebire de Petcu, care a comis mai multe erori, autorii volumului acade¬mic au elucidat acest aspect, prezentând o informaţie structurată în câteva componente: 1. dispariţiile din te¬ritoriul pruto-nistrean, 2. aşezămintele monahale care au activat în teritoriile istorice ale statului moldove¬nesc, înstrăinate de către regimul sovietic şi cuprinse astăzi în hotarele Ucrainei. Partea a III-a e structurată pe ţinuturi şi judeţe. Un loc aparte i-a fost rezervat mă¬năstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişi¬nău, închisă de sovietici, iar la 7 august 1959 aruncată în aer pe motiv că se afla in pericol de prăbuşire după bombardamentele din 1944, deşi în timpul operaţiilor militare din acel an, cum demonstrează documentele de arhivă, ea a rămas intactă.
În partea a IV-a sunt descrise succint 38 de lo¬caşuri monahale înfiinţate în anii de independenţă ai Republicii Moldova.
Volumul se încheie cu câteva anexe care ne ofe¬ră informaţii relevante despre mişcarea monahală pe teritoriul nostru: 1. Repertoriul istoric de mănăstiri şi schituri active şi dispărute din Basarabia şi spaţiul ac¬tual al Republicii Moldova. Sec. XV – începutul sec. XXI; 2. Evoluţia statistică a sălăşluitorilor aşezărilor monastice din spaţiul istoric al Basarabiei şi al Repu¬blicii Moldova (1772-2013). După acestea urmează lista abrevierilor bibliografice, indicele de nume şi lista surselor pentru imagini şi hărţi care facilitează regăsirea informaţiilor conţinute în volum.
Graficianul Vitaliu Pogolşa, autorul concepţiei grafice, al designului şi al copertei, a contribuit, îm-preună cu meşterii tipografi, la transformarea acestui tratat într-un veritabil model de arta cărţii.
Ţinuta lingvistică, cel de-al treilea component (pe lângă prezentarea grafică şi execuţia poligrafică) care trebuie întrunit pentru a putea pretinde la Marele Pre¬miu Coresi, este una exemplară şi ea. Stilul ştiinţific sobru, conceptualizarea efectuată Ia un nivel superior, documentarea riguroasă şi, în cele mai multe studii, exhaustivă fac din acest tratat, din această enciclope¬die a evoluţiei monahismului in Moldova o carte rară, o carte de căpătâi pentru toţi cei care activează în do¬meniu sau se interesează de el.
Alexe RĂU, doctor în filosofie