CÂND O STRADĂ DEVINE O LECȚIE DE ISTORIE

De aproape patru decenii merg, zi de zi, pe străzile capitalei. Le-am văzut schimbându-se, uneori încet, alteori aproape de nerecunoscut. Fiecare zi îmi aduce ceva nou sau, poate, ceva vechi pe care îl redescopăr cu alți ochi.
Îmi place să privesc oamenii. Mă bucur când întâlnesc chipuri luminoase, oameni care poartă în privire bunătate și liniște, dar mă bucur și mai mult atunci când văd curiozitate. Pentru că omul curios vrea să afle, să înțeleagă, să descopere. Iar curiozitatea este, poate, una dintre cele mai frumoase forme ale inteligenței.
Astăzi, o simplă vizită la o filială EximBank, de pe strada Mihail Kogălniceanu, s-a transformat într-o întâlnire pe care nu cred că o voi uita prea curând.
Când am cotit pe strada Șciusev, m-am întâlnit cu câțiva oameni care, după ce și-au cerut scuze că mă deranjează, m-au întrebat în limba engleză dacă le pot spune câte ceva despre două case asupra cărora li se oprise privirea.
Trebuie să recunosc: din primele secunde am făcut un mic gest prin care le-am dat de înțeles că nu cunosc limba engleză. Dar imediat, un tânăr care mergea pe stradă sa oprit și mi-a spus că, dacă doresc, îmi va fi cu drag traducător.
Și atunci a început o conversație frumoasă. Le-am povestit despre doi mari artiști ai teatrului și cinematografiei moldovenești – Constantin Constantinov și Ecaterina Cazimirova, un cuplu artistic emblematic pentru cultura noastră și pentru generația de actori care a contribuit la dezvoltarea teatrului și cinematografiei din Republica Moldova.
Pe măsură ce le vorbeam, parcă se deschidea în fața mea o ușă către trecut. Mi-am amintit de filmele în care i-am văzut, de spectacolele lor și, mai ales, de anii copilăriei.
Țin minte că, prin anii ’70, atunci când în sat veneau de la Chișinău trupele de artiști, colhozul punea la dispoziție patru mașini. Acestea erau așezate într-un anumit fel, unindu-și caroseriile, iar pentru câteva ore deveneau o adevărată scenă.
Spectacolul se desfășura lângă izvor, într-un loc cu iarbă verde și multe sălcii. Pentru noi, copiii de atunci, era un adevărat eveniment. Veneau artiști de la Chișinău și aveam impresia că lumea întreagă cobora pentru câteva ore în satul nostru.
Mai târziu, în sat s-a construit o estradă de vară, iar eu mă așezam de fiecare dată în primul rând. Voiam să-i văd pe artiști cât mai aproape, să le văd chipurile, gesturile, emoția.
Poate tocmai de aceea, atunci când am început să le povestesc străinilor despre Constantin Constantinov și Ecaterina Cazimirova, nu le vorbeam doar despre niște nume din istoria teatrului. Le vorbeam despre oameni pe care îi păstram în propria mea memorie.
Aș fi vrut să le spun mult mai multe, dar timpul era sub semnul întrebării. Așa că le-am rezumat câteva lucruri importante și le-am recomandat să caute pe YouTube filmele în care au jucat cei doi mari artiști.
După aceea, conversația noastră s-a îndreptat spre celălalt nume legat de această stradă: Alexei Șciusev, renumitul arhitect, istoric și teoretician al artei, una dintre personalitățile importante ale arhitecturii din Imperiul Rus și, mai târziu, din Uniunea Sovietică.
Le-am spus câte ceva despre activitatea sa, despre formarea sa la prestigioasa Academie de Arte din Sankt Petersburg și despre preocupările sale pentru arhitectură, restaurarea monumentelor istorice și proiectarea unor edificii în stilul neorusesc.

Și atunci am realizat încă o dată că acele două case în fața cărora se opriseră privirile oaspeților nu sunt doar niște construcții vechi și frumoase.
Sunt locuri care păstrează urmele unor oameni. Iar o stradă poate deveni, pentru cine știe să privească, o adevărată carte de istorie.
Poate că străinii aceia nu se așteptau ca, oprindu-mă pe stradă, să primească o mică lecție despre teatru, cinematografie, arhitectură și despre oamenii care au lăsat ceva în urma lor.
Iar eu nu mă așteptam ca o simplă plimbare spre bancă să-mi aducă aminte de copilărie, de spectacolele din sat, de artiștii pe care îi priveam cu ochii mari și de emoția pe care o aveam atunci când acele patru mașini se transformau, pentru noi, într-o scenă adevărată.
Ne-am luat rămas-bun după un dialog care, pentru mine, a fost unul dintre acele momente mici, dar prețioase, pe care viața ni le oferă fără să le anunțe.
Am rămas cu bucuria privirilor lor atente, cu întrebările lor, cu curiozitatea lor și, mai ales, cu sentimentul că cineva a dorit să cunoască.Să cunoască două case. Să cunoască doi artiști. Să cunoască un arhitect. Să cunoască puțin din orașul nostru.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme prin care putem face cunoscut Chișinăul: nu doar arătându-i străzile și clădirile, ci spunând poveștile oamenilor care au trecut prin ele.
Un oraș trăiește prin memoria oamenilor săi. Iar astăzi, pentru câteva minute, pe o stradă din Chișinău, memoria mea s-a întâlnit cu curiozitatea unor oameni veniți de departe.
Și a fost o întâlnire frumoasă.

Veronica Pîrlea-Conovali , scriitoare, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România