UN COPIL TRECUT PRIN RĂZBOIUL DIN AFGHANISTAN

Scriitorul și medicul afghan-american Khaled Hosseini, autorul bestsellerului „Vânătorii de zmeie” (2003), ne prezintă o radiografie tulburătoare a țării sale de origini. Este pastila de narațiune creată dintr-o rațiune psihologică: „oamenii au nevoie de povești, care să le abată atenția de la timpurile grele pe care le trăim”.

Sindromul culpabilității faptului că împreună cu familia a reușit să părăsească țara în ajunul imixtiunii sovietice îi va marca profund itinerarul vieții. S-a creat eternul conflict între cei plecați din țară și cei care au rămas să supraviețuiască. Tensiunea bipolară – cea a cetățeanului supraviețuitor în exilul „de lux” și cea a cetățeanului afghan marcat de penuria materială și spirituală – va fi una fundamentală în edificarea volumului de debut,  un adevărat pașaport al Afghanistanului anilor 1960–2002.

Legătura de sânge este una extrem de puternică în lumea afghană. „Ia doi afghani care nu s-au văzut în viața lor, pune-i în aceeași încăpere zece minute și imediat o să descopere că sunt rude”. Subiectul are în epicentru povestea a doi prieteni, dintre care unul trădează. Spre finalul romanului, ca un deznodământ răvășitor se dovedește că cei doi prieteni erau, de fapt frați vitregi. Cartea reprezintă istoria „țării montane” cuprinse de sindromul războiului fratricid.

Societatea afghană a fost marcată de grave probleme interne de sorginte etnică/națională, lingvistică, religioasă, de mozaic de datini. Afghanii prețuiesc datinile, dar detestă regulile. Pentru afghani loteria genetică care stabilește sexul este una existențială. Or, explozia afghană a prins contur cu mult înainte de intervenția militară sovietică din decembrie 1979.

Imixtiunea Uniunii Sovietice avea doar să amplifice și mai mult situația creată. Kabulul s-a divizat: în cei care trăgeau cu urechea și cei care nu o făceau. Conflictul militar a schimbat profund axa de valori. Or, în „război nu există rușine”. Afghanistanul a devenit sinonim cu țara în care morții sunt considerați mai norocoși, decât cei vii: există oare o moarte mai afghană decât asta? se întreabă autorul cărții.  „Bocetul mamei. Mă rog lui Allah să nu auzi niciodată așa ceva”. Afghanistan, transformat într-un loc fără speranțe, este statul în care sunt mulți copii însă există prea puțină copilărie. Țara războiului a creat un cotidian al războiului: „Urechile ni se obișnuiseră cu șuieratul și căderea rachetelor, cu focul mitralierilor, iar ochii cu imaginea oamenilor care dezgropau cadavre de sub grămezilor de nămoz”.

Plecarea sovieticilor și venirea la putere a talibanilor nu a adus pacea în Afghanistanul cu un Minister al Viciului și al Virtuții, creat de noile autorități. S-au impus noi reguli printre locuitorii afghani: să ții privirile în pământ când sunt talibanii prin preajmă. „Străzile sunt deja pline de orfani și înfometați și îi mulțumesc lui Allah în fiecare zi că sunt viu, nu pentru că mi-ar fi frică de moarte, ci pentru că soția mea are un soț și fiul meu nu este orfan”.

Divizarea societății afghane, înlăturarea sentimentului culpabilității și al trădării fratricide, potrivit autorului, poate fi soluționată prin intermediul valorilor de sorginte confesională. Astfel s-ar întrezări o speranță pentru țara nesperanțelor. Esența răscumpărării păcatelor între afghani rezidă în transformarea vinovăției acestora în bunătate. Cu alte cuvinte, Khaled Hosseini vine cu o soluție consensuală (de sorginte Occidentală) într-o lume a nonconsensului (străină civilizației asiatice): „aceasta este calea de a fi bun din nou”.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie