POVESTEA CÂINELUI STALIN

 Dimensiunea psihologică a represiilor staliniste, de esență politico-ideologică, a vizat imobilizarea societății pentru o eventuală rezistență împotriva sistemului politic. Pe larg a fost utilizată sintagma „pe cei fără culpă nu-i pedepsim”. Lipsurile de bunuri materiale, pauperizarea maselor au generat intensificarea agresiunii emoționale și necesitatea de a identifica adversarul, potrivit formulei „cine-i de vină?”. A fost un steriotip al psihologiei de masă, utilizat abil de I. V. Stalin (1878–1953), secretar general al PC al URSS (1922–1953) și prim-ministru al Uniunii Sovietice (1941–1953), care a divizat societatea în „ai noștri” și „dușmani”.

Pe acest fundal, specificăm faptul că politica lui Stalin în Moldova sovietică, ca și în alte republici unionale, după cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat teroare, foamete, anxietate, deportare, colectivizare și pauperizare. Criza sociopsihologică prin care trec cetățenii Republicii Moldova este o consecinţă directă a terorii staliniste. Frica față de autoritatea centrală, obediența excesivă a cetățeanului față de elementul politic – în mod special față de conducătorul autoritar – au generat o fobie în fața subzistenței, a supraviețuirii fizice. Indiscutabil, a existat un segment al populației care s-a împotrivit sistemului prin diferite modalităţi, inclusiv prin refuzul de a se înscrie în colhoz (așa-numiții, edinolișnici). Au existat și situații elucubrante, în care oameni au devenit victime ale sistemului politico-ideologic din motive stupide. Cercetătoarea româncă Mariana-Alina Urs a depistat în arhivele din România o formă ciudată de protest – „Cazul pisicii Bombonica”. Este vorba de o femeie care, în semn de doliu pentru decesul lui Stalin din 5 martie 1953, a legat de coada pisicii Bombonica o panglică de culoare bleumarin, afirmând că este în doliu. Femeia a fost prinsă și pedepsită de autorități.

Familia lui moș Panchiușa Cătărău (93 de ani) din s. Olănești, rn. Ștefan-Vodă a fost deportată în Siberia (1949) deoarece socrul acestuia și-a numit câinele Stalin. Foto: Ion Valer Xenofontov, 9 august 2017

  În acest sens consemnăm și cazul din RSS Moldovenească a lui Pantelimon Cătărău, fixat de autoriI studiului de față în contextul unui interviu realizat la 9 august 2017, în satul Olănești, raionul Ștefan-Vodă. Olăneșteanul a fost deportat în Siberia în urma unui motiv nostim…

Pantelimon Cătărău, născut în 1925, s-a însurat în anul 1946 cu o fată bogată, socrul acestuia  „avea un câine căruia i-a pus numele Stalin! Când au venit rușii, l-au pârât la KGB-iști și pentru asta l-au luat pe 25 de ani la pușcărie”. Moș Alexei, socrul lui P. Cătărău „era un moșneag zdravăn, avea și o femeie zdravănă, din Olănești. Deținea o livadă mare… în locul căreia pe urmă s-au făcut 10 case”.

Nu se cunosc persoanele care au fost implicate în actul de trădare: „Cine l-o fi pârât? Vreun lucrător care activa la el..? Noaptea au venit și l-au arestat”. „În seara aceea când ne-au luat în Sibiri, a venit o curvă de miliție, pe care l-am cinstit, l-am hrănit și i-am cântat… putea să-mi spună: în noaptea asta fugi că o să te ia în Sibiri! Dar, la ora 2, acesta a venit cu trei soldați străini, ruși… Numai intră în casă și spuse: Cătărău Pantelei Lukovici siudenii v Sibiri na vekov, vekov! Și zic: da pentru ce, ce am făcut eu? N-am nimic, sunt sărac, am tată, mamă, surori, frate? Ei, te legăm și o să te sui în mașină acum, îmbrăcate cu ce vrei și srok îți dăm jumătate de ceas!”. Astfel, Pantelimon Cătărău a fost deportat împreună cu soacra, soția și copilul minor: „Când m-au luat în Sibiri, cu nevasta aveam o fetiță, Nina”.

Urmează drama pregătirilor de deportare, a pregătirilor de rezerve alimentare sumare pentru a se deplasa într-un spațiul intrus și scena implicării rudelor în tendința de a bara exilul: „Aveam jumătate de sac de făină de grâu și oleacă de brânză… Eram eu, femeia, copilul, și baba (soacra). Noi trăiam în casa socrilor, de-acolo ne-au luat. Ei aveau două rânduri de case… și când m-am însurat cu fiica lor, nouă ne-au dat una… Am vrut să fug, dar mai nu m-au împușcat, am avut noroc că m-am aplecat… Nu fi prost că o să te împuște, trebuie să te duci..! M-au speriat.., ne-au suit în mașină și au mai mers pe la 7 case, și după ce i-au luat pe toți ne-au dus la Comitetul Executiv Raional … Tata și mama au știut că ne-au arestat, și s-a dus tata la președintele Comitetul Executiv Raional și i-a zis: de ce îl trimiteți pe copilul meu în Sibiri, că el este sărac, toată familia noastră e săracă..! Președintele când le-a dat o blende, mama a căzut…, s-a julit și a început a plânge…”.

Scenariul deportării include geografia exilului, intinerarul: „Pe noi ne-au dus la Căușeni la stație, trei zile ne-au ținut până i-au grămădit pe toți și după aceea ne-au ambarcat în vagoanele de vaci… era o căldură, muream de sete, fetița plângea, soția îi dădea sân, ne aduceau apă… 12 sau 18 zile am mers cu trenul până am ajuns…”.

După un traseu dificil, familia deportată a ajuns în regiunea Kurgan, raionul Safakulievsk, sovhozul Elansk. Aici erau mai mulți moldoveni, care au fost intimidați de către reprezentanții anumitor instituții: „săracii moldoveni, când ne-au dus noaptea într-o pădure, nu era nimeni acolo, și-au venit trei generali și ne-au judecat pe loc… mie mi-a zis să mă iscălesc să sunt deportat pe toată viața, la care eu am zis: da nu mă iscălesc că nu sunt vinovat! Semnează, dacă vrei să trăiești !”.

Apoi a urmat trierea și condițiile precare de trai: „ne-au dus într-o școală, acolo erau niște ploșnițe, măi frate! A doua zi au venit mașini și ne-au împărțit pe secții.”. În fiecare bordei a fost plasată câte o familie: „Eu am căzut la un om calic, bătrân, el și femeia. Casa lui era plină cu ploșnițe, ne-au dat un pat, noaptea aprindeam un bec și toate ploșnițele veneau la mine. Nu se ducea să o mănânce pe soacră-mea, soție sau copil, da veneau toate doar la mine. Aveam bube, mușcăturile de la ploșnițe se făceau umflături și toată noaptea plângeam… După ce ne-au împărțit la lucru, m-am dus la administrator și i-am zis că nu mă pot odihni din cauza ploșnițelor. El atunci mi-a dat niște benzină și mi-a zis să scot patul, să fac curățenie și să ard în încăpere ceva benzină ca să moară ploșnițele…”.

A urmat edificarea propriei locuințe: „pământul era ca țelina… mergea plugul, făcea brazdă ș-apoi făceam gard din nuiele, puneam brazde cu sârmă și le ungeam… am făcut bordeiul acela la două familii, am stat cu o familie din Antonești. Deasupra am pus toli care nu permitea să treacă apa când ploua, atunci când ningea omătul era așa de mare că ne părea că ne înădușim… am mai pus și niște țevi din fier ca să țină…”.

De menționat că deportații nu trebuiau să fie din aceeași localitate: „Eram doi din Olănești, o familie din Purcari, vreo trei familii de bulgari, eram împărțiți ca să nu fim toți dintr-un loc…”.

Alimentația era una precară, ceea ce putea agrava și mai mult starea de sănătate a celor deportați: „pâinea era acră, din secară… eu bolnav cu ulcer stomacal  ziceam că nu mai scap, aici îmi cântă cucul..! ”.

În Siberia a fost luată și icoana din casă, fiind menținute astfel ritualurile creștin-ortodoxe: „De-acum când s-a născut acolo a doua fată, erau două familii din Olănești și m-am rugat de dânșii și de upravleaiușcii să-mi dea o căruță. La vreo 40 km, într-un raion, era o biserică care lucra, acolo, așa cum scrie cartea, am botezat fetița…”. Morala creștină, a fost cea care l-a ghidat în viață: „De mic am iubit rugăciunile, și aveam frică de Dumnezeu, îmi era frică să nu fac rău, să nu sudui, să nu fumez, să fiu cuminte!”.

Componența etnică, religioasă și socială din așezare era una pestriță, iar necunoașterea particularităților acestor realități putea genera și situații punitive: „erau acolo tot de alde noi ridicați sau pușcăriași…, erau tătari… femeile lor erau îmbrăcate în roșu și nu li se vedea fața, erau îmbrobodite. Când veneau la fântână să ia apă noi le vedeam… odată, unu când mi-a dat o palmă, că n-aveam voie să le privim… erau frumușele, dacă erau tinere… nația lor – toți musulmani, aveau 3-4, 5, 6 copii, da trăiau într-o sărăcie lucie, în niște bordeie..”. Focul în bordei era făcut inițial la o placă de fontă, ulterior au zidit o sobă.

Întoarcerea din Siberia a fost intermediată de rudele apropiate, care au apelat la autorități în vederea eliberării: „am avut noroc că fratele meu, Visarion, două săptămâni a șezut la Moscova sub păreții Kremlinului.  Fratele meu era învățător la raion în Cimișlia, și i se plângea unui general..: Uite, tata îi acasă, surorile – acasă, da pe fratele meu l-au luat în Siberia, au zis că a avut cu nemții magazin, a fost „vrag naroda” și l-au luat în Sibiri! Ș-atunci generalul i-a zis că-i face o cerere să se ducă la raion, la Olănești, la sovietul sătesc, și acolo să facă o jalbă pe care să o iscălească 70 de oameni, iar la final să confirme președintele că ceea ce s-a spus despre fratele lui, adică despre mine, nu e drept… Peste vreo 2-3 ani de zile, fratele meu s-a dus și a scris la președintele Sovietului Suprem… A trecut cât a trecut, da eu scriam jalbe și jalbe… și părinții scriau jalbe, și Visarion scria, da venea refuz. Când au trimis special KGB-ul de la Moscova în sat,  cei care s-au iscălit au venit și au confirmat că nu eram vinovat…”.

Drumul spre casă a fost precedat de elementele configurate din mentalul colectiv, specific lumii rurale, ancorate în misticism dar și în credințele populare: „Am visat că a venit un avion și s-a așezat pe bordeiul nostru, pe care parcă deja îl turtea și noi ne înădușeam. Între timp unul a ieșit din avion și a zis: ia familia și pleacă acasă..! Soacra-mea dormea după sobă, iar noi într-un pat… Atunci m-am sculat și plângând i-am spus visul… la care ea îmi zice: Panchiușa, tu degrabă o să te duci acasă, da mie n-o sa-mi deie voie! La scurt timp m-au chemat la raion… Era o iarnă, măi frate! M-am îmbrăcat și m-am dus la KGB, acolo unde mă controla. Da de câte ori mă chema îmi spuneau că am fost refuzat, era un uzbec… pe urmă era un locotenent superior, Sokolov. Când au ajuns documentele, de la raion au venit să mă cheme, noaptea nacialnicul mi-a dat pâsle, cojoc, un harmăsar, și am plecat. Acolo m-au întrebat: Îți place viața aceasta? Îmi place, dar nu pot suporta acest frig.! Da el: așează-te! Mă așează pe un scaun, deschide o ladă din fier și zice: Stai liniștit! Cătărău Pantelei Lukovici are drept să se întoarcă în Moldova pentru totdeauna. I-ați soția și copiii, dar pe bătrână s-o lași! Ulterior, soacra e revenit și ea în RSS Moldovenească.

În anul 1957, Pantelimon Cătărău a revenit acasă, iar viața personală a acestuia a luat o altă turnură.

Din cele relatate, putem estima că studiu de caz reflectă o biografie individuală marcată profund de parcursul istoric tumultuos, de conjunctura aleatorică și anecdota tragică a unui destin individual conectat la „marea istorie”.

Ion Valer XENOFONTOV,

Lidia PRISAC, doctori în istorie

Sursă: Literatura și Arta, nr. 24 (3797), joi, 14 iunie 2018