(UN POET ÎN ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI)

Anchetă personală:

Crez: poziția artistului contează poate mai mult decât artistul;

Păcate: destule, cu unul mă mândresc – în timpul regimului totalitar

mi-a fost arestată și dată la cuțit cartea „Descântece de alb și negru”;

Dureri: luptă omul cu omul și nu întotdeauna învinge;

Limba cea mai limbă: română;

Poetul cel mai poet: M. Eminescu;

Locul cel mai Sfânt: Basarabia;

Cea mai nobilă stare sufletească: dorul;

Veșnicie: Veșnic e numai cuvântul – cel dăruit cu har.

Am încercat să trăiesc în Cuvânt.

Extras din Dosarul personal Dumitru Matcovschi.

Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei.

Fond 8303, Dos. 29, f. 6, 24.

Poetul și scriitorul Dumitru Matcovschi a avut o contribuție substanțială la dezvoltarea literaturii române, una din valorile spirituale supreme ale tuturor românilor și mai ales ale celor din Republica Moldova, supuși mai bine de jumătate de veac unui proces înșelător de moldovenizare. Numele lui Dumitru Matcovschi ne duce spre mișcarea de renaștere națională  a cărui vârf de lance a fost.

În Dosarul personal al academicianului Dumitru Matcovschi, aflat în cadrul Arhivei Științifice Centrale a Academiei de Științe a Moldovei, se reflectă aspecte inedite din viața și activitatea lui Dumitru Matcovschi din prima sursă, adică vom încerca să-l portretizăm apelând la o serie de fragmente culese din autobiografia și dosarul personal al acestuia.

Activitatea lui Dumitru Matcovschi în Academia de Științe a Moldovei trebuie racordată și reevaluată la fenomenul de epocă, care lejer poate fi definit drept fenomenul „Matcovschi”. E poetul cu talent și caracter, cel care a suferit, răbufnit și punctat. Academicianul Dumitru Matcovschi a fost un nonconformist nu doar în lumea oamenilor din domeniul literaturii, ci și în cea din perimetrul comunității științifice. În domeniul creației literare s-a comportat ca un academician, iar în cadrul Academia de Științe a Moldovei s-a comportat ca un poet.

În autobiografia sa D. Matcovschi scria: „Ordine, medalii nu-mi place să port: în anii de grea pomină le-am așteptat, nu mi s-au dat; în anii de după «revoluție» nu le mai aștept, le refuz… Premii: multe (pentru dramaturgie și proză, cântece)…”. Tot despre distincții, D. Matcovschi scria: „multe, nu le duc contul, pe unele le-am refuzat, pe altele le-am acceptat; dintre toate două rămân să-mi întregească biografia: Scriitor al Poporului (octombrie, 1989) și Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru volumul „Soarele cel Mare” (1990)”. Pe lângă cele amintite de academician a fost, inclusiv, laureat a numeroase premii din țară și de peste hotare: ‹‹За трудовое отличье›› (1986), Medalia „Mihai Eminescu” (1998, România), Ordinul „Steaua României” cu grad de comandor (2000), „Ordinul Republicii” (1996), cavaler al ordinului „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer (2011, România), Premiul Național (2011).

1. Dumitru Matcovschi s-a născut la 20 octombrie 1939, în satul Vadul-Rașcov, județul Soroca. Cu referire la data nașterii, scria: „m-am născut când au vrut să mă nasc părinții mei”. Provenea dintr-o familie de țărani-plugari, Eudochia și Leon Matcovschi care „au muncit la pământ toată viața și au crescut cinci copii…”. Când au venit sovieticii în 1940 și ulterior în 1944, aceștia „nu au plecat în România cu frații și surorile dimpreună”, ci au ales să trăiască „frumoși în naivitatea lor… la Mărgioară, cu nevoile și păcatele lor”. „Cu apele Nistrului au plâns, cu apele Nistrului au tremurat și zile mai zile au așteptat…”.

Membri Academiei de Științe a Moldovei purtând fracul de membru al forului științific suprem din Republica Moldova (la Sesiunea Jubiliară 60 ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei și lansarea cărții „Academia de Științe a Moldovei – istorie și contemporaneitate”. De la stânga la dreapta: M.c. Ch. Stratievschi, acad. D. Matcovschi, acad. A. Eșanu, m.c. D. Moldovanu și D. Dragnev, 2006. Foto: Vladimir Colos. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00119d

2. Școala, poetul și scriitorul, a absolvit-o în satul natal. Ulterior, între anii 1956 și 1961 a devenit student la Facultatea de Istorie și Filologie a Universității de Stat din Chișinău, specialitatea învățător de limbă și literatură. A lucrat învățător „doar în lunile de practică”. La anul cinci de facultate a fost invitat în calitate de colaborator literar la ziarul, pe vremuri, „Moldova socialistă”.Activitatea scriitoricească de redacție însă i-a fost întreruptă de serviciul militar pe care l-a îndeplinit în orașul Kaliningrad între anii 1962 și 1964. Acolo, potrivit propriilor afirmații, a „absolvit cursurile de ofițer-artilerist” și a „scris poeme soldățești”.În perioada stagiului militar, în anul 1963, poetul a debutat cu placheta de versuri „Maci în rouă”.După doi ani „de cătănie”, s-a reîntors, în calitate de lucrător literar și șef de secție cultură și literatură, la același ziar, „Moldova socialistă”, iar din 1966 până în 1970 a fost redactor-adjunct al săptămânalului „Cultura”. După patru ani de activitate a fost eliberat din funcție deoarece creația-i „nu corespundea postului pe care-l ocupa”.

3. La scurt timp însă a fost angajat la Editura „Lumina”, apoi a devenit colaborator literar la revista „Nistru”, unde „au urmat opt ani de muncă cerșită”, timp în care a scris cinci romane și câteva volume de versuri, inclusiv piese montate la teatrul „A.S. Pușkin” (astăzi, „Mihai Eminescu”) din Chișinău. Creația teatrală a lui Dumitru Matcovschi se remarcă prin arta dialogului și a replicii, a sugestiei figurative și arhitectonicii, a auto-exprimării personajelor etc.

4. În anul 1988 a fost confirmat drept redactor-șef al revistei „Nistru”, denumită, ulterior, „Basarabia”, cea mai prestigioasă revistă pe vremuri. Pe marginea acestei reviste a desfășurat o fructuoasă activitate de trezire a conștiinței naționale a populației și de integrare a literaturii din Moldova sovietică în spațiul general românesc. Cu referire la revistă, scriitorul Paul Goma spunea: „redactată de Dumitru Matcovschi, „Basarabia”, este cea mai bună revistă românească la ora actuală”.Publicația patronată de Dumitru Matcovschi readucea literatura română la ea acasă, valorificând procesul literar interbelic și permițând publicarea articolelor de istorie națională, cultură și sociologie. În calitate de redactor-șef, Dumitru Matcovschi, găsea sponsori și promova revista în timpuri deloc ușoare.

5. Poetul a fost printre primii care a avut curajul să facă o revizuire a activității sale din perioada sovietică, atunci când „se cântau ode” regimului. Condamnându-se pentru activitatea de altădată, Dumitru Matcovschi și-a reformulat crezul cetățenesc și misiunea poetică. Poetul își vedea menirea de-a fi un tribun și luptător consecvent pentru schimbarea lucrurilor în spațiul strămoșesc, de-a fi crainic al adevărului. În anii redeșteptării naționale, Dumitru Matcovschi s-a impus printr-un neastâmpăr creator și accentuat spirit militant, fapt care i-a adus numeroase neplăceri. De exemplu, placheta de poezii „Descântece de alb și negru”, publicată în 1989, a fost supusă cenzurii.

6. Activitatea sa publicistică, inclusiv cu rubrici în ziarele „Cultura” sau „Literatura și arta”, s-a desfășurat sub „semnul slujirii adevărului, curajului civic și al implicării în problemele realităților social-economice de la sfârșitul anilor 1980”. Scriitorul s-a încadrat intransigent „în lupta pentru oficializarea limbii române, revenirii la grafia latină și la simbolurile naționale”. Tot atunci, Dumitru Matcovschi s-a implicat activ în politică, devenind din mai 1989 până în iunie 1991 deputat în Sovietul Suprem al URSS. Acțiunile de alegere în calitate de deputat s-au soldat, după spusele poetului, cu trecerea sa „prin moarte”. La doar trei zile, 17 mai 1989, după învingerea lui Gheorghe Lavranciuc, șeful Securității RSSM, la alegerile pentru funcția de deputat al poporului din URSS, Dumitru Matcovschi a fost accidentat. În legătură cu acest fapt au fost lansate mai multe ipoteze care conchid că asupra scriitorului s-ar fi săvârșit o tentativă de asasinat. Ipoteza, însă nu a fost demonstrată nici până astăzi. În iunie 2013, când Dumitru Matcovschi era internat în spital și diagnosticat cu un proces expansiv de tumoare cerebrală de etiologie post-traumatică, medicii afirmau că boala s-ar fi datorat accidentului prin care a trecut poetul la sfârșitul anilor 1980.

7. În pofida tuturor impedimentelor, activitatea acestuia în anii 1990 este foarte productivă. Scrie „Soarele cel mic” (1990),„Imne și blesteme” (1991), „Floare Basarabie” (1992, București), „Al țării fiu” (1993), „Of” (1993), „Capul și sabia” (1993, București), „Vad” (1998), „Veșnica teamă” (2001). Scriitorul a devenit un mesager al dorului: dor de viață și patrie, de neam și de grai, de casă părintească și strămoși, de femeie și natură, de adevăr și dreptate, de bine și frumos, de omenie și demnitate. Opera lui Dumitru Matcovschi aduce un omagiu de pietate marilor înaintași, valorilor morale și spirituale perene. Temele persistente în arta acestuia sunt: dragostea, responsabilitatea, datoria, lupta dintre bine și rău, dintre frumos și urât, sentimentul acut al trecerii timpului.

8. Ultima carte de versuri și eseuri elaborată în perioada în care poetul era internat în spital (a reușit să o vadă!), în primăvara anului 2013, are titlu de „Poeme în genunchi”. Așa cum a dorit autorul, cartea a fost lecturată de criticul literar, poetul, traducătorul și redactorul Tudor Palladi. Concepția artistică a lucrării a fost realizată de designerul Vitaliu Pogolșa. Lucrarea a fost finanțată de banii proprii a doctorului în politologie Constantin Manolache. Manuscrisul volumului au fost predat spre păstrare,la 21 decembrie 2018, Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” (director Vasile Malanețchi).

Acad. Dumitru Matcovschi, cercetătorul care prezenta rapoartele de activitate științifică în formă poetică. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00533

9. Ținând seama de calitățile sale de militant al valorilor naționale și de munca asiduă depusă în domeniul scriitoricesc, la 12 decembrie 1995, Asociația Oamenilor de Știință, Cultură și Artă din Republica Moldova decidea să-i confere lui Dumitru Matcovschi titlu de academician la specialitatea „Literatura română”, iar la 27 decembrie 1995 prezidiul Academiei de Științe a Moldovei aproba candidatura acestuia. În legătură cu acordarea titlului de academician, într-o caracteristică semnată de Aureliu Scobioală se menționa: „crezul estetic al poetului se asociază celui civic, neliniștile pentru frumusețea cuvântului ce exprimă adevărul îmbinându-se organic cu neliniștile pentru tot ce tulbură frumusețea morală a omului, echilibrul naturii, pacea și dominarea binelui”.

10. În calitate de membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, D. Matcovschi a avut o activitate dinamică. În cele câteva rapoarte de activitate surprinse în dosar, acesta menționa: „A fost un an jubiliar pentru mine (2009). Mai greu adică” sau „Am muncit ca în anii cei buni… am publicat multe, multe, multe articole de ziar, nu le-am publicat însă pentru darea de seamă și nu voi face trimitere la ele”, „am avut emisiuni radiofonice, televizate, întâlniri cu cititorii mei, în școli, în colectivele de muncă, nu știu câte, nu le-am numărat, eu nu trăiesc și nu scriu după plan…”. Nu rareori D. Matcovschi se întreba: „care e statutul meu în Academiei? Nu e ca și a lui Druță, Doga?” La care tot el răspundea: „am trăit, am luptat – și pentru viață, dar și pentru cuvânt, am scris până la extenuare, cum am socotit de cuviință, nu ca să-mi dau seama, ca să fiu, aici și acum”. Cei care și-l amintesc pe academicianul Dumitru Matcovschi la ședințele Academiei de Științe a Moldovei țin minte replicile sale tăioase și discursurile sale filipice la adresa inechităților din societate.

După ce se retrăsese din viața politică,în rapoartele sale se desprinde adesea o notă de tristețe și amărăciune. Cu referire la activitatea de zi cu zi, academicianul D. Matcovschi scria: „Omul de artă, omul de cultură, omul de știință dintotdeauna n-a avut ore precise de muncă. Nu am nici eu. În primul rând din cauza sănătății, dar și din cauza unui anume specific al profesiei mele de credință: muncesc, scriu, creez, nu întotdeauna când vreau, ci doar când pot. Nu-mi planific ziua, știu că voi fi numai și numai la masa de scris, nu mai am timp de pierdut, muncesc zi și noapte, ca un osândit, o fac însă din convingere, din plăcere, dar și din datorie. Avem obligațiuni, dacă nu în fața instanțelor, în fața Celui de Sus”.

Tot despre activitatea zilnică, Dumitru Matcovschi însera următoarele:

„Ziua mea de muncă începe la masa de scris

și tot aici sfârșește.

N-aș fi fost membru al Academiei, tot așa începea.

Unde public, unde sunt republicat nu știu,

știu ce scriu, cum scriu, când scriu”.

Dumitru Matcovschi este unicul membru titular al Academiei de Științe a Moldovei care și-a prezentat realizările în rapoarte sub formă de versuri:

„A fost un an jubiliar pentru mine..!

Munca de fiecare zi pentru mine este lege,

să fie așadar și pentru ceilalți colegi de breaslă…

scrisul ține de har, nu există zi să nu mă aplec asupra hârtiei,

niciodată însă nu am numărat paginile, cuvintele, cărțile scrise,

știu că sunt multe, foarte multe…”.

În raportul pe anul 2011, poetul scria: „a fost poate cel mai bun an dintre ultimele douăzeci pentru mine, cel mai rodnic. Au văzut lumina zilei două volume de versuri…”.

Daniela HADÎRCA, Lidia PRISAC, Ion Valer XENOFONTOV

 Motto: „Poartă spre inima Transilvaniei”.

Sloganul Salinei Turda

  Salina Turda, aflată în localitatea omonimă din județul Cluj, România, îmbină armonios istoria, arta, agrementul, misterul etc. Viața Salinei Turda a început cu 13 milioane de ani în urmă, iar aspectul ei arhitectural actual este o ingerință a factorului uman. Subterana sărată a fost atestată documentar la 1 mai 1271, atunci când valoarea clorurii de natriu era raportată la cea a aurului. Cavalerii teutoni, de exemplu, erau remunerați pentru acțiunile lor de loialitate cu bolovani de sare. În sec. XVII, în urma veniturilor semnificative pe care le aduceau minereul extras, Salina Turda a devenit un obiectiv strategic pentru autoritățile habsburgice. În 1932, salina a fost închisă, fiind adăpost antiaerian în cel de-al Doilea Război Mondial, depozit de telemea (1948–1992), fiind redeschisă după șase decenii ca destinație de turism și spațiu de tratare a bolilor respiratorii. Cele 172 de trepte direcționează vizitatorii spre vatra salinei.

Salina Turda,1931. Foto I. Fussy. Reproducere după o carte poştală. Sursă: https://salinaturda.eu/?page_id=218

1. Cel mai misterios loc din salină este Mina Terezia, edificată în anul 1690. Aflată la o adâncime de 112 m, mina cu pereți decorați cu stalactite este numită în cinstea împărătesei Maria Tereza, suverana Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Aici se află o insulă înfrumusețată cu construcții futuriste și un lac de sare (are o adâncime maximă de 8 m) rezervat turiștilor pentru recreare și plimbare cu barca.                                   
   

   Vedere spre Mina Terezia. Foto: IVX, 2 februarie 2020

2. Mina Iosif, edificată după Terezia, este un spațiu unic unde, ca urmare a formei sale și a lipsei de comunicații cu alte săli, se propagă sunetele a 20 de ecouri.
3. Dacă minele Terezia, Iosif, Anton au fost săpate în formă de clopot, atunci Rudolf (după 1924, mina s-a numit Sfântul Nicolae) și Ghizela au reprezentat ultimele mine de unde s-a extras sarea utilizându-se o metodă inovativă de exploatare, pereții fiind săpați în formă trapezoidală.
   

   Element de legătură și crampon de linie ferată fabricat manual și utilizat pe Galeria Franz Josef. Foto: IVX, 2 februarie 2020

4. În prezent, în Mina Rudolf se proiectează filme și concerte, dar se practică și bowlingul, minigolful, baschetul, tenisul de masă. Ghizela reprezintă un staționar balnear destinat pacienților cu afecțiuni respiratorii.
   

   Mina Rudolf. Foto: IVX, 2 februarie 2020

5. În anii 1853–1870, pentru a asigura transportarea sării la suprafață, a fost săpată cu dalta și ciocanul Galeria Franz Josef. Totuși, minereul era ridicat la suprafață de o mașină de extracție (crivacul). Aceasta era pusă în funcțiune de unul sau doi cai. Din cauza iluminării slabe, cabalinele orbeau peste circa două săptămâni, atunci când erau scoase din salină. După aproximativ jumătate de an caii nu mai dădeau randament și erau scoși din mină. Electrificată în anul 1910, galeria are o lungime de 917 m.

Galeria Franz Josef. Foto: IVX, 2 februarie 2020

6. Înainte de a coborî în mină, tăietorii de sare spuneau o rugăciune în altar, apoi urma un apel care semnala începutul lucrărilor. În Sala de Apel există Scara Bogaților, construită în cca anul 1700 din lemn de brad în stilul barocului transilvănean.

Trepte în Salina Turda. Foto: IVX, 2 februarie 2020

7. Salina, cu o temperatură constantă de maximum 16˚C și o umiditate a aerului de peste 70 la sută, oferă un spațiu favorabil pentru cura de speleoterapie (cură cu aer sărat) cu o durată de 14–18 zile pentru adulți și 7–10 zile pentru copii, recomandată a fi practicată de două ori pe an. Pentru tratament sunt recomandate toamna și primăvara, atunci când temperatura din salină este proximă cu cea din exterior, facilitând astfel aclimatizarea organismului uman. Atât pentru adulți, cât și pentru copii salina are următoarele indicații terapeutice: rinită alergică, hipertrofie amigdaliană, infecții respiratorii repetate, astm bronsic etc.
   

   Cârlig pentru agățarea uneltelor și torțe cu seu aplicate pentru iluminat în subteran în anul 1850. Foto: IVX, 2 februarie 2020

   8. Puritatea sării este de 99%, iar rezervele sunt de cca 40 milioane de tone. 

   În Sala Puțului de extracție din Mina Rudolf, transportul se realiza pe calea ferată îngustă, iar vagonetele erau trase de cai. Foto: IVX, 2 februarie 2020

   9. Ca urmare a unui amplu proces de modernizare, în anii 2008–2010, Salina Turda a fost reamenajată, fiind vizitată anual de sute de mii de oameni, care încearcă să cucerească cea mai fascinantă atracție turistică a Transilvaniei.

                   Crivacul (mașina de extracție) a fost construit în 1881, anul fiind inscripționat pe axul vertical al mașinii. Este singurul utilaj de acest tip din toate salinele din Europa, care se păstrează pe locația lui actuală. Foto: IVX, 2 februarie 2020

   10. La 2 februarie 2020, costul biletului de 40 RON nu era unul preferențial, de aceea localnicii erau nemulțumiți că trebuie să achite costul unei intrări în salină la fel ca turiștii. 

   Bloc de sare detașat manual în urma lucrărilor de modernizare din Mina Iosif. Foto: IVX, 2 februarie 2020

       Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

(CETATEA MĂRII)

Bastionul mării, Suomenlinna, numit și „Gibraltarul de Nord”, vizitat anual de cca 1 mil. de turiști, reprezintă cea mai mare atracție turistică a Finlandei. Este unul din cele șapte monumente ale Finlandei incluse în Patrimoniul Mondial al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).

1. Suomenlinna reprezintă un bastion asimetric, cu o rețea intensă de galerii și tuneluri, cu o arhitectură puternic influențată de sistemul de apărare a trei state: Suedia, Rusia și Finlanda.

2. Construcția acestei cetăți a început la mijlocul sec. al XVIII-lea, atunci când Finlanda era parte componentă a Suediei. În 1750, Frederic I, regele Suediei, a numit cetatea Sveaborg („Cetatea Suedeză”), scopul edificării acestei construcții fiind orientat exclusiv pentru a se apăra de politica expansionistă a Imperiului Rus. În 1788, cetatea a servit drept bază militară pe parcursul războiului dintre Suedia și Rusia. La 8 mai 1808, la 11:30, ca urmare a războiului ruso-suedez, după două luni de asediu, cetatea invincibilă a fost cedată rușilor practic fără de lupte (în aceste confruntări rușii au pierdut doar șase militari, 32 de răniți, au aplicat pe larg sistemul de corupere [inclusiv a șefului garnizoanei], rețeaua de spionaj, demoralizarea dușmanului etc.), fiind pe parcursul a 110 ani garnizoană a flotei rusești. În 1855, în contextul Războiului Crimeii, cetatea dotată cu armament de uzură fizică și morală a fost puternic bombardată de flota anglo-franceză.

Academia Navală, fondată în anul 1756, este un obiectiv militar strategic pe insulă. Foto: IVX, 26 decembrie 2019

3. Biserica din cadrul cetății a fost edificată în 1854 (arhitect: Constantin Ton) pentru garnizoana rusă. Dacă inițial era un lăcaș de cult al creștinilor ortodocși cu hramul Aleksandr Nevski, atunci în anii 1920, după obținerea independenței Finlandei, a fost transformată în biserică luterană. De la edificare și până în prezent, turnul bisericii servește drept far pentru transportul maritim și aerian.

Biserica cu hramul Aleksandr Nevski edificată în 1854 pentru garnizoana rusă. În prezent, lăcaș de cult luteran. Foto: IVX, 26 decembrie 2019

4. Din 1918, cetatea a trecut sub administrarea Finlandei și i s-a atribuit denumirea ei actuală – Suomenlinna („Cetatea Finlandeză”).

5. În contextul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, cetatea a servit drept bază militară, situație menținută până în 1973, atunci când fortificația devine un obiectiv turistic, intrat din anul 1991 sub auspiciile UNESCO ca monument european de arhitectură militară.

Unul din cele șase muzee ale cetății. Foto: IVX, 26 decembrie 2019

6. În cetate funcționează șase muzee: Muzeul „Suomenlinna” (cel mai important), Muzeul Submarinului „Vesikko” (o navă reconstituită, funcționabilă în cea de-a doua conflagrație mondială), Muzeul Militar (o expoziție care prezintă istoria Finlandei în diferite etape istorice), Muzeul Jucăriilor (o expoziție constituită din mii de jucării datate cu începutul sec. al XIX-lea și finalizând cu anii 1970), Muzeul Erensveard (primul locatar al cetății a fost mareșalul August Erensveard), Muzeul Vamei Finlandeze (este amplasat în fosta închisoare; prezintă nu doar istoria vamei, ci și a contrabandei finlandeze; la începutul sec. al XX-lea, orașele Haparanda din Suedia și Tornio de pe malul finlandez erau punctele comerciale de trecere cele mai aglomerate din Europa. „Cârciumile unde doar păstorii poposeau cândva pentru un păhărel gemeau acum de prostituate și de speculanți, sub ochii vigilenți ai polițiștilor sub acoperire”, după cercetătoarea Catherine Merridale).

La Cetatea Suomenlinna se ajunge doar cu feribotul. Foto: IVX, 26 decembrie 2019

7. Accesul la fortăreață este asigurat doar pe cale maritimă. Punctul de pornire a feribotului este Piața Kauppatori (vizavi de palatul prezidențial).

8. Docul cetății, funcțional până în prezent, este unul dintre cele mai vechi din lume. În anii 1760, sub conducerea lui Ph. Cepman aici se construiau nave maritime pentru flota militară suedeză.

O pasarelă edificată în anii 1868–1871. Foto: IVX, 26 decembrie 2019

9. Simbolul cetății sunt monumentalele porți regale. Au fost construite între 1753 și 1754, ca un spațiu ceremonial, în locul de ancorare a corabiei regelui Adolf Frederic, venit aici să inspecteze lucrările de construcție a fortificației. De altfel, porțile cetății reprezintă o construcție unică. Dacă un rând de porți se deschideau, altul se închidea, și viceversa. De altfel, porțile cetății reprezintă o construcție unică. Dacă un rând de porți se deschideau, altul se închidea, și viceversa.

10. Complexul monumental amplasat pe opt insule este un sector al orașului Helsinki locuit de cca 800 de cetățeni.

Bloc  locativ din cetate. Foto: IVX, 26 decembrie 2019

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

(Per aspera ad astra)

Motto: „Viaţa însăşi este magie, iar dacă nu crezi asta,

măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva magic”.

Albert Einstein (1879–1955), fizician, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1921)

„Viața este o ciudataă comedie care amestecă împreună și dureri

și bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”.

 Alexandru Macedonski (1854–1920), poetul rondelurilor,

membru post-mortem al Academiei Române (2006)

Academicianul Ion Toderaș este fondatorul şcolii Biogeochimia ecofiziologică a animalelor, care a deschis noi frontiere vizând fundamentarea unor principii necunoscute antecedent în cuantificarea funcţionării populaţiilor de animale în ecosistemele acvatice şi cele terestre. A pregătit 10 doctori habilitaţi şi 30 doctori în ştiinţe. Este autor a circa 600 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 25 de monografii publicate în ţară şi peste hotare, coautor a 46 de brevete de invenție.

Cercetători științifici de la Institutul de Zoologie al AȘM în discuții referitoare la „Cartea Roșie a Republicii Moldova”, ediția a doua, 2001. De la stânga: profesorul universitar Andrei Munteanu, membru corespondent Ion Toderaș, doctorul Mircea Vicol, doctorul habilitat Anatol David, doctorul habilitat Dumitru Erhan, doctorul habilitat Valeriu Derjanschi. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00053

Savantul Ion Toderaș este cunoscut în mediul științific drept o personalitate sobră, echilibrată, întotdeauna cu o poziție fermă, argumentată și bine conturată în problemele cardinale ale managementului academic. În mediul privat, într-o atmosferă distinsă, cu rudele și prietenii se prezintă ca un om bine dispus, plin de vorbe înaripate, uneori pus pe glume… Din amintirile celor trei surori (lelea Elena, Dora, mezina Veruța) și ale fratelui mai mic Dumitru, desprindem crâmpeie inedite din biografia privată a notoriului zoolog. Omul de știință își amintește cu mult drag de copilărie și de micile șotii, pe care le comentează cu o vorbă din bătrâni: „copil cuminte și babă frumoasă nu există”.

 Ion Toderaș analizând strategic programul de activitate pentru anii 2014–2018 în calitate de candidat la postul de director al Institutului de Zoologie al AȘM, 2014. Foto: Eugenia Tofan

1. Tata academicianului Ion Toderaș, Chirică Ion Toderaș (20.10.1921–05.02.2005), era un „om vesel și isteț”, sufletul petrecerilor, nu-i plăceau oamenii ursuzi și bârfitori. Avea „patru clase românești” și nu-l întrecea nimeni la capitolul cultură generală și vorbe de duh. Găsea replici spirituale la orice expresie. Învățătorii din școala medie din Logănești îl ocoleau „pentru a evita încurcătura cu înțeleptul satului”. Odată a intrat chiar în polemici socratice cu poetul Iulian Filip, oaspete de onoare la Logănești. Chirică Ion Toderaș avea un bagaj bogat de exemple de înțelepciunea populară încât sătenii îl numeau „Ion Creangă de Logănești”. Făcea zilnic naveta, pe jos, la serviciu, aflat la o depărtare de 4-5 km de casă. Consuma o mâncare modestă și practic nu a fost bolnav. Nu avea încredere în nimeni ca să-i lucreze ogorul privat.

Chirică Toderaș (tatăl acad. Ion Toderaș), Mihai Toderaș (fratele tatei) și Alexandru (?) în armata română. Arhiva privată Ion Toderaș

2. Mama, Maria Mihail Toderaș (15.01.1924–18.01.1995) nu avea școală, însă avea o înțelepciune nativă, își iubea familia și avea grijă să nu le lipsească nimic copiilor. Vorba mamei despre sănătate și pace în țară și acuma este laitmotivul vieții copiilor. Academicianul Ion Toderaș a împrumutat armonios aceste calități native de la părinți.

Ion Toderaș cu feciorul Alexandru la Baza de Odihnă „Știința” a Academiei de Științe a RSS Moldovenești. Satul Nikolaevka (Balabanovka), raionul Belgorod-Dnestrovsk, regiunea Odesa (Basarabia de altădată), 1980. Arhiva privată Ion Toderaș

3. Viitorul academician a trecut prin mari greutăți pentru a ajunge la realizările arhicunoscute de toată lumea. Mama vindea câte o desagă de varză pentru a întreține cheltuielile studentului, iar tata muncea câte o vară întreagă ca să aducă o mașină de lemne pentru a crea condiții elementare tinerei familii Toderaș, care sta în gazdă la Chișinău.

Portretul acad. Ion Toderaș la 50 de ani, executat de nepotul Nicolae Catan. Arhiva privată Ion Toderaș

4. Cunoscuții îl descriu pe academicianul Ion Toderaș ca pe un om dependent de muncă („workaholism”). Veruța, sora mai mică a savantului, își amintește: „Numai la lucru stătea, venea acasă, ca să plece… Mama zicea că trebuie să se mai oprească din munci. Deseori era lipsă de la evenimentele de familie: nunți, cumetrii, botezuri…”

5. În copilărie, frații Ion și Dumitru Toderaș deseori improvizau în gospodărie. Odată au încercat să pregătească, după exemplul mamei, niște plăcinte. Lucrul la bucătărie le-a fost însă încurcat de o pisică șireată, care a răsturnat vasul cu amestecul de făină și apă și a reușit să „picteze” cu aluat toată casa… și perdelele, și așternutul de pe jos, și păretarele… Sărmana mama… abia a putut salva băieții de furia justițiară a tatei.

6. O tradiție de familie, în ziua de Crăciun, a fraților Ion și Dumitru era vânătoarea de vrăbii. Acestea erau fripte la foc și constituiau un deliciu la masa de sărbătoare a întregii familii…

7. Pentru oamenii apropiați, academicianul Ion Toderaș este considerat un exemplu de disciplină. Surorile consideră că ordinea spartană creată de fratele lor renumit pot fi considerate „elemente extrase din perimetrul vieții cazone”. Abia sosit acasă, Ion Toderaș își anunța cu grijă familia că trebuie să plece, deoarece îl așteptau noile experimente de laborator…

8. Pe când frații Toderaș învățau la „școala veche”, încercau să trișeze drumul peste podul de peste Cogâlnic. Îl treceau direct. Odată însă s-a întâmplat un mic necaz. Frații n-au reușit să treacă râul, umplându-și cizmele cu apă. În așa stare era dificil să ajungi acasă și să nu fii pedepsit de mama. Colacul de salvare a fost bunica Vera, care a trecut nepoții direct pe cuptor, la cald. Cizmele le-a umplut cu cenușă pentru a se usca, deoarece a doua zi copiii trebuiau să plece la școală. Astfel, bunica și-a salvat nepoții fără a spune despre mica ispravă nimănui.

9. Odată frații Toderaș împreună cu un băiat mai mare pășteau vacile în zona Bucium a satului Logănești. Spre seară au trecut prin pădurea din apropiere. Deodată băiatul a început a țipa ca din gură de șarpe și să arate într-o direcție. Copiii și-au îndreptat ochii spre locul respectiv și li s-a ridicat părul în cap… au văzut un lup… care se orienta spre ei. Copiii s-au ascuns în mijlocul vitelor timorate… însă lupul avea calea lui… spre turma de oi. Drept urmare a acestei situații, s-a decis ca cireada de vite să fie adusă mai devreme acasă.

10. Într-o toamnă elevul Ion Toderaș, aflat la lucrări agricole, și-a fracturat mâna. A stat vreo două luni cu mâna bandajată în ghips. După ce i-a fost extras ghipsul, era necesară o perioadă de recuperare. De masare se ocupa o doamnă în vârstă. Tata a venit cu o idee ingenioasă. A cumpărat un acordeon rusesc (garmoșkă). Ținta a fost atinsă: s-a asigurat un exercițiu benefic al mâinii și, totodată, pacientul s-a învățat a cânta bine. Mai mult ca atât, dexteritățile de muzicant au fost testate cu mare succes, într-o toamnă tardivă și friguroasă, la o nuntă în sat. Munca i-a fost răsplătită pe măsură, căci nuntașii i-au majorat la maximum plata – 10 ruble. Ulterior, cu mare inspirație și talent interpreta melodii la nunți la „dezbrăcatul miresei” și la petrecerile flăcăilor din sat „la armată”. Această situație l-a făcut și pe fratele Dumitru să învețe a cânta la instrumente muzicale… n-a reușit însă să-l întreacă niciodată pe fratele său mai mare, care între timp s-a învățat să interpreteze bine și la chitară.

Ion Valer Xenofontov,

doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-ion-toderas-per-aspera-ad-astra_25097

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL LOGĂNEȘTI, RAIONULUI HÂNCEȘTI

Motto: „Cu un murmur de izvor ne amintește/

Să nu uităm de vatra strămoșească/

 De cuibușorul nostru „Logănești”/

Să mai venim la casa părintească”.

Fragment din Imnul satului Logănești.

Versuri și muzică de Viorel Martin

Satul Logănești este situat în nordul raionului Hâncești, la o distanță de 9 km de centrul raional și la 46 km de stația de cale ferată Chișinău. Localitatea, amplasată pe o regiune de deal, este traversată de râul Cogâlnic, cunoscut și cu formele Kogâlnic, Cohâlnic sau Cunduc. Fondul apelor din Logănești este format din 32 ha – râul Cogâlnic și un iaz.

În 1973, localitatea număra 3 796 de locuitori. Din anii 1990, numărul populației din sat este relativ stabil. În 1994 în localitate trăiau 4 149 de oameni, iar în 2004 – 4 117 locuitori. La 24 iulie 2018, numărul total al populației era estimat la 4 200 de locuitori. Peste hotare activează peste 1 000 de persoane, ale căror bani sunt utilizați la procurarea tehnicii agricole, construcția caselor de locuit și alte activități. În localitate sunt 1 476 case de locuit cu o suprafață de 229 ha. La 1966, școala a obținutp statutul de școală medie, iar în 1981 instituția de învățământ din localitate a fost transferată într-o clădire de trei etaje cu 1100 de locuri. În prezent, în Gimnaziul „Logănești” învață 270 de elevi. Grădinița de copii „Andrieș” este frecventată de 160 de copii. În Centrul de Sănătate activează doi medici cu studii superioare și șase surori medicale. Timp de șase zile pe săptămână, medicul de familie este prezent în localitate. Viața socioculturală este întreținută de două biblioteci înzestrate cu calculatoare din proiectul „Novoteca”, un stadion cu teren de fotbal etc. Fondul funciar al localității are o suprafață de 4 403 ha. Fondul forestier gestionat de Agenția de Stat pentru Silvicultură „Moldsilva” este constituit din 1 543 ha, cel al APL „Logănești” – 120 ha. În sat funcționează 11 întreprinderi comerciale/SRL-uri: SRL „IMD” dispune de 25 ha de plantații cu prune și o secție de uscare și prelucrare a prunelor; SRL „Crist-Valg” activează în domeniul agricol și al comerțului, dispune de brutărie; SRL „Dovimar-Trans” activează în domeniul transportului peste hotare; SRL „Tehnostel-Car” dispune de 94 ha de teren agricol, iar în or. Hâncești deține o fermă cu 3 000 de capete de bovine pentru carne și un abator modern; SRL „V.V. Valster” are 43 ha de teren agricol pe care cultivă culturi agricole ș.a. Populația satului lucrează peste 1 300 ha de teren agricol. Se pune accent pe creșterea animalelor. Carnea este comercializată la abatorul din or. Hâncești, iar laptele este colectat la Cooperativa „Lăptișor Com” din localitate. Viața economică este animată și de alte unități: o moară pentru procesarea cerealelor și una pentru procesarea florii-soarelui, șapte magazine alimentare, două magazine de materiale de construcții, un magazin agricol. Prin sat trece drumul național R 44 Hâncești–Ungheni, 25 km, drumuri locale, din care 1,2 ha asfaltate, 10 km cu pietriș. Anual din fondul primăriei se repară 1,5 km de drum în variantă albă. Mai nou, în sat este cunoscut „drumul Gaburici”, care trece pe lângă casa părintească a actualului ministru al Economiei și Infrastructurii a Republicii Moldova. La capitolul comunicații menționăm activitatea „Moldelectrica”, cu rețele electrice cu tensiune înaltă (10 KV); SA „Moldtelecom” deține o stație ce asigură activitatea serviciilor de telefonie fixă a satului, cu peste 1200 de telefoane și internet; SA „Voxtel”, „Moldcell”, care asigură funcționarea telefoniei mobile. În sat derulează proiectul „Aprovizionarea cu apă potabilă și sistemele de evacuare și purificare a apelor uzate în s. Logănești”. Rețeaua de apă este de 11 km, cu 267 de conexiuni pentru 560 de persoane. În paralel, se efectuează și lucrări la instalarea rețelelor de canalizare constituite din 3 km. Lungimea totală a rețelelor sistemelor de canalizare este formată din 16 km. În anul 2006 a început gazificarea localității. În prezent sunt instalate 12,8 km cu rețele de tensiune medie și joasă la care sunt conectate peste 600 de case, toate instituțiile administrative, trei agenți economici. Săptămânal prin localitate trec 105 rute regulate. Suprafața totală a celor opt clădiri publice este de 8 038 m^². Una din clădirile publice utilizează surse de energie regenerabilă.

Școala primară din Logănești, în construcție, 1936. Sursă: Mihai M. Voia, Județul Lăpușna. 1934–1937, București, „Cartea românească”, 1937, vol. II, p. 124

1. Așezarea are vestigii istorice milenare. În 2017, în proximitatea satului Logănești, specialiștii au descoperit un sit arheologic, care se întinde pe o lungime de 500 m și lățime de peste 250 m. Un strat arheologic este datat cu sec. XII î. Hr. O altă conexiune istorică este descoperirea unui cimitir medieval. În urma alunecărilor de teren, mormintele au ieșit la suprafață. În zonă au fost descoperite două monede medievale de origine suedeză, ceramică din sec. XVI–XVII.Proiectul de edificare a bisericii din s. Logănești. Pânză, dimensiunile 70×60 cm. Arhiva curentă a Bisericii „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”
2. În profilul unei justiții a istoriei, sfidând istoriografia, localnicii consideră că anul de întemeiere a localității începe din timpul domnului Țării Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt. Într-un uric din 1457 al voievodului Ștefan se amintește numele boierului Lohan, împroprietărit cu câteva fălci de pământ, vatra numită „siliștea Lohanului”. În anul 1600, urmașii boierului au vândut pământul logofătului Patrașco. Pe parcurs, „siliștea Lohanului” s-a contopit cu „Pulberenii din matca Cogâlnicului”, devenind moșie a Mănăstirii Neamț. La 5 aprilie 1655, în Divanul Moldovei s-a judecat neînțelegerea dintre localnici și clericii lăcașului sfânt. Într-un zapis de hotărnicire din 28 iulie 1667 a câtorva boieri moldoveni despre împărțirea satului Stolniceni, în ținutul Lăpușna, se amintește „di ocină… dinspre Lohănești”. La 25 aprilie 1740, din indicația lui Grigore Ghica Vodă, Ștefan, pârcălab de Lăpușna împreună cu căpitanul Onofrei Pojoga și vornicul Ursu din Stolniceni urmau să cerceteze cazul lui Nicolae Grosul din Ciuciuleni, care susținea că a avut scrisori de recomandare de răscumpărare a satului de la Postolache Covrig și alte rude de-ale lui, de la care pretindea că le-ar fi pierdut atunci când „i-au arsu casa lui de vreo 5 ani”. Ulterior, la 20 iunie 1740, Nicolae Grosul răscumpără cu 50 de lei de la Sandu și feciorul său, Constantin, Cărăbăț, „seliștea cu loculu Lohăneștii pe Cogâlnicu la ținutul Lăpușnii. Potrivit istoricului Sergiu Bacalov, acești Cărăbăț ar fi fost urmașii lui Ion Cărăbăţ, pârcălabul Lăpușnei. Neamul Cărăbăț a avut un rol însemnat în istoria medievală a Țării Moldovei.                     Parohul Bisericii „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” Leontie Lilicu în fața ușilor împărătești. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
3. Potrivit cercetătorului Alexandru Cerga, prima biserică cu hramul „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din Logănești a fost atestată în 1797. Lăcașul sfânt era din lemn, acoperit cu stuf, îndestulat cu podoabe, veșminte și cărți. În 1862, în localitate funcționa o școală elementară, transferată în 1876 într-un nou edificiu. La începutul secolului al XX-lea, satul avea 258 de case, în care locuiau 1 324 de oameni. În localitate funcționa o școală de băieți cu o clasă, unde se învăța în limba rusă. Sătenii dețineau împreună cu țăranii din Pulbereni, 1 440 desetine de pământ. Armeanul Grigore I. Manuc Bey avea o proprietate funciară mai mare de două ori – 3 238 de desetine. Printre participanții la Marele Război sau Primul Război Mondial (1914–1918) menționăm logăneștenii Afteni I. Ababii, Teodor Gh. Antohi, Afteni I. Bulac, Toma I. Bunesco, Gheorghe I. Butnariu, Vasile A. Gaburici, Nistor Gh. Guba, Ion Gh. Morariu, Ion Gh. Sturzu. În anul 1923, în sat erau 520 de clădiri locuite, 484 de menage, o moară de vânt, poștă rurală. Primăria se afla în Șișcani. În anii 1930, în localitate s-au efectuat lucrări de construcții ale noilor obiective sociale și de reparație a infrastructurii. Astfel, între 1936 și 1937 au fost alocate 300 000 lei pentru construcția a două săli de clasă și locuința directorului școlii, edificându-se astfel o nouă școală. În 1936, s-au executat lucrări cu mașinile „Caterpillar” pe segmentul Dahnovici–Stolniceni–Logănești pe un segment de 12 km. Iar peste un an, în 1937, la Logănești s-a edificat un pod de 7 m în valoare de 42 000 lei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locuitorii din satul Logănești au participat în marea conflagrație mondială atât în componența Armatei Române, cât și a celei sovietice.                               Secvențe de la sărbătorirea a 560 de ani ai satului Logănești. Foto: 27 august 2017. Arhiva curentă a Primăriei Logănești
4. Ca și în alte localități din Moldova sovietică, locuitorii din Logănești au fost supuși deportărilor, foametei. Meletie Moraru, primarul comunei Logănești în anii 1995–2003, își amintește că părinții lui în timpul foametei au fost nași de cununie la o familie „care au făcut o nuntă cu un castron de zeamă… asta a fost toată nunta”.                                 Gospodari din satul Logănești în ambianța unui covor moldovenesc. De la stânga la dreapta: Natalia Movilean, Elena și Chiril Catan, Meletie Moraru (primarul s. Logănești în anii 1995–2003). Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
5. Între 1949 și 1953, în localitate au activat trei colhozuri: „Cuibîșev,” „Mikoian” și „Stalinistul”. După moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878–1953), secretar general al PC al URSS (1922–1953) și prim-ministru al Uniunii Sovietice (1941–1953), în perioada 1953–1980, în Logănești a activat colhozul „Дружба” („Prietenia”). Primul președinte al colhozului „Drujba” (1953– 1959) a fost bunicul lui Chiril Gaburici (care poartă numele și prenumele bunicului), prim-ministru Republicii Moldova în perioada 18 februarie 2015 – 22 iunie 2015. În anul 1972, producția globală a satului a constituit 1,2 mil. ruble, producția realizată – 819 mii ruble, inclusiv viticultură și pomicultură – 287 mii ruble, creșterea vitelor – 205 mii ruble, culturi tehnice – 131 mii ruble, cereale – 65 mii ruble. Venitul net constituia 180 mii ruble. La 1 ianuarie 1973, mijloacele fixe valorau 2,0 mil. ruble. În gospodărie erau 35 de tractoare, 17 autocamioane, 7 combine. În anii 1980–1994 gospodăria colectivă din localitate s-a numit sovhozul „Logănești”, iar între 1994 și 1998, CAP „Logănești”.                     Maria și Chirilă Toderaș (născuți în anul 1933), părinți a șapte copii, oameni respectați în localitate. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
6. Sub aspect toponimic al satului Logănești desprindem următorii termeni: Bucium (3 km de la Hâncești), Ciuta, Cloanța, Șiereni, Șucvenil. Ciută, de exemplu, semnifică „căprioară” . Sunt cunoscute Mahala de Jos, Mahala de Sus. În partea de răsărit a localității sunt râpi cu următoarele denumiri: Budăi, Cornul (în formă de corn), Irești (în proximitatea iazului) ș.a. Sunt izvoare care se revarsă în Cogâlnic. Mai există râpile Valea Cailor, Clanța (unde erau stânele, acolo sunt izvoare), Grosu (unde există o stână). Într-o zonă de pâraie există râpa Șuierenilor, care duce în Cogâlnic. În altă direcție se află râpile Mărculesei, Laiu, Mitocul, Fâneței, Ciuta (era și o băltoacă unde se scăldau copiii). Moș Nistor Topală a fost un gospodar care avea grijă de toate izvoarele din sat. De la el a rămas în memoria colectivă izvorul lui Topală, în locul numit Fântâna Tâlharului, o topofobie, spațiu unde „lucra echipa lui Cotovschi”. În zona respectivă „sunt niște spini că nici vrăbiile nu pot intra prin ei”. La Cramă a existat o fântână frumoasă.Secvențe din s. Logănești, rn. Hâncești. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 iulie 2018
7. Lângă stâna de oi, aflată la marginea satului, „întotdeauna dădeau târcoale lupii”.
8. Sătenii sunt oameni veseli, spirituali, fac haz de necaz. De exemplu, la băutura fermentată din mure îi zic „muriovka” .
9. Odată cetățenii „autohtoni” ai satului, aflați la munci agricole, au întocmit o listă a tuturor „veneticilor” (celor neoriginari din localitate), au pus-o într-o sticlă de șampanie și au îngropat-o în pământ pentru ca generațiile viitoare „să afle de unde a venit vița”.Satul Logănești, frumos în orice anotimp. Foto: 22 martie 2018. Arhiva curentă a Primăriei Logănești
10. Spre deosebire de alte localități din împrejurimi (Stolniceni, Ciuciuleni ș.a.), logăneștenii nu prea au porecle. „Mai cu seamă au porecle cei din Mahala de Sus… acolo nu-l găsești fără porecle”. Toți locuitorii din Logănești numiți Rusu, în realitate, în documente, sunt trecuți ca Rotaru. Se presupune că sunt de origine etnică rusă. În localitate exista o tradiție ca numele bunicilor să-l poarte nepoții.

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Motto: „O minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa

unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice…”.

Mihai Eminescu

Din perspectivă biologică, inima este considerată un „organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare”. În cazul în care vom avea grijă fizică și spirituală de inimă, atunci și inima ne va asigura o viață îndelungată, sănătoasă și armonioasă.

1. Bătăile inimii încep deja la fătul cu vârsta de patru săptămâni. Inițial, inima umană seamănă cu cea a unui pește, ulterior are două camere, ca inima unei broscuțe, apoi trei camere, ca inima unui șarpe. Se estimează că, la opt săptămâni de sarcină, inima fătului este complet formată, având cele patru camere caracteristice ființei umane, precum și altor mamifere.
2. Acest mic, enigmatic și neobosit organ reușește să pompeze fără încetare sânge în vasele corpului, grație unui înveliș muscular foarte bine dezvoltat. Inima poate forma o presiune capabilă să arunce jetul de sânge la o distanță de 9 m. Medicul englez William Hurvey (1578–1657), cel care avea în grijă sănătatea regilor, a descris pentru prima dată „ingineria” construcției sistemului cardiovascular în centrul căruia se află inima și a intuit „puterea uriașă” a acesteia, estimând lungimea totală a vaselor sangvine drept enormă, ea putând înconjura perimetrul Angliei.
3. Pe parcursul unei vieți medii, inima omului bate, fără încetare, peste 3 miliarde de ori. Inima poate degaja zilnic o cantitate de energie necesară deplasării unui camion pe o distanță de 32 km. Într-o viață, energia produsă de inimă poate asigura unui automobil energia necesară parcurgerii unui drum tur-retur până la Lună. Pe durata unei zile, o inimă ar putea umple o cisternă de 15 000 l. Inima are circa 15 cm, un diametru de 11–12 cm (volumul unui pumn) și o greutate de circa 300–350 g la adult. Inima bărbaților este mai mare decât a femeilor, însă bate mai lent.
4. Cea mai mare inimă din lume (circa 600 kg) o deține balena albastră (Balaenoptera musculus), mamiferul marin care are o lungime de 30 m și o greutate de circa 170 t.
5. În structura celulară a inimii se găsesc celule nervoase indispensabile creierului, care pot destul de inteligent să perceapă, să analizeze și să se conformeze în mod optim la variațiile eferente ale creierului și la oscilațiile neuroendocrine iminente. În condiții de izolare absolută, inima știe perfect cum să se adapteze la modificările de temperatură, presiune, volum etc. Câmpul magnetic al inimii este de 5 000 de ori mai puternic decât cel al creierului, iar în cadrul dezvoltării intrauterine inima întrece în timp evoluția acestuia. Inima transmite mai multe informații spre creier decât creierul spre inimă. Din această perspectivă se vorbește chiar că „inima are creier” și, mai puțin, despre faptul că „creierul are inimă”.
6. Etimonul vocabulei inimă este latinesculanima, care semnifică aer, suflare, răsuflare, suflet, viață. Pentru comparație, în limba italiană, anima înseamnă spirit, suflare, gând, intenție; în limba spaniolă; anima se traduce ca suflet, canal al țevii de pușcă; în franceză, âme – suflet, canal al țevii de pușcă, miez, măduvă, inima arborelui. În cultura anglo-saxonă, atunci când se face referință la esența problemei, se evoca în mod implicit și inima.
7. Mai mult decât alte organe interne, inima este menționată, studiată, divinizată, mistificată. Ea este considerată elementul vital nu doar al omului, ci și al plantei, al legumei, al fructului; miez. Într-o formă extinsă, inima a fost considerată partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. Există mai multe expresii în conexiune directă cu inima care fac referință la starea de beatitudine: Pe inimă goală, în sensul de stomac gol, fără să fi mâncat ceva; A (mai) prinde (la) inimă, care semnifică a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere.  Deseori, inima este considerată firea, caracterul (moștenit) al omului. Astfel, sunt cunoscute expresiile de genul Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă.Inima a fost echivalată cu însăși făptura umană: ființa, omul, individul: Înflăcărarea a cuprins toate inimile.Poporul a interpretat inima în cântece, a invocat-o cu vorbe de duh. Uneori a confundat-o, numind-o impropriu: burtă, stomac, pântece, rânză etc. Sunt cunoscute și unele expresii ironice legate de inimă: A rupe inima târgului, în sensul de a face o afacere proastă, a cumpăra ce este mai prost sau, viceversa, a impresiona cu ceva foarte tare. În religie, inima este considerată a fi de sorginte divină. În optica folclorului european, inima apare stilizată, roșul constituind simbolul pasiunii și al emoției.
8. În învățătura budistă, calea spre fericire trece prin inimă: „Nu există o cale spre fericire. / Fericirea este Calea. /Calea nu este în ceruri. /Calea este în inimă. /Creează-ți propria salvare. /Nu depinde de alții”. Dacă în religia islamică inima este considerată Tronul lui Dumnezeu, atunci în creștinism ea simbolizează Împărăția lui Dumnezeu. Vocea inimii este evocată în cartea cărților, în Biblie: „Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, și te vei lasă amăgit să te închini înaintea altor dumnezei și să le slujești, vă spun astăzi că veți pieri, și nu veți avea zile multe în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul” (Deuteronomul, 30:17,18). Una dintre cele mai puternice adresări ale credincioșilor din lumea creștină către divinitate este considerată Rugăciunea inimii.
9. Potrivit cercetărilor realizate de Natalia Grădinaru, pentru a trata bolile cardiovasculare, în medicina populară din spațiul pruto-nistrean se aplică feriga (Dryopteris filix-mas L.), lăcrimioara (Convallaria majalis L.), mușețelul (Matricaria recutita L.). Zona biotopică a plantelor medicinale respective este cea a pădurii și stepei.
10. În istorie sunt cunoscute cazuri în care inima este lăsată de către marile personalități drept moștenire. Inima era plasată în spații cu profunde valențe simbolice sau îngropată în lăcașuri sfinte. Iată câteva exemple:

În 1849, la vârsta de 39 de ani, aflat pe patul de moarte, compozitorul şi pianistul polonez Frederic Chopin și-a rugat o soră să fie „tăiat” pentru a se asigura că nu va fi îngropat de viu. Drept urmare, inima i-a fost extrasă și conservată într-un borcan cu coniac. Trupul lui Frederic Chopin a fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris (alături de Marcel Proust, Oscar Wild, Jim Morrison), iar inima i-a fost adusă în Polonia de sora sa și se află în cripta bisericii „Sfânta Cruce” din Varşovia. În anul 1944, datorită unui admirator al compozitorului, ofițer SS, inima s-a păstrat la sediul central de comandă german, fiind apoi înapoiată bisericii.

Regina Maria (29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – 18 iulie 1938, castelul Peli;or, Sinaia), regina României (1914–1922), în testamentul redactat la 29 iunie 1933, la Balcic, a solicitat fiului său Carol II îndeplinirea unei dorințe misterioase pentru timpurile respective: „Inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetă prețioasă de bijuterii (pe care o las eu) și îngropată în micuța ‹‹Stella Maris››, la Balcic, bisericuța simplă cu vedere la mare…”.

Aristocratul Pierre Fredy de Coubertin (01.I.1863, Paris, Franța – 02.IX.1937, Geneva, înmormântat la Lausanne, Elveția), om politic francez, literat, istoric, sociolog, pedagog, iniţiatorul şi fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, renăscute în 1896, la Atena, a dispus, prin testament, ca inima să-i fie depusă într-o stelă de marmură înălțată în vechiul oraș grecesc Olympia, locul de desfășurare a celor 293 de întreceri sportive din Antichitate (776 î. Hr. – 393 d. Hr.).

Ion Valer XENOFONTOV,

doctor în istorie

Corpul de onoare însoțește inima baronului Pierre Fredy de Coubertin în ultima sa casă, Olympia, 26 martie 1938. Sursă: http://www.proskopos.com/decoubertin_en.html (accesat: 1 februarie 2018)

Caseta de argint în care se află inima reginei Maria. Sursă: http://www.balcic.net/regina%20maria/caseta%20argint.jpg (accesat: 1 februarie 2018)

Semnătura în formă de inimă a doctorul în filosofie (2010) Alexe Rău (1953–2015), „trădează” faptul că acesta era cardiac. Sursă: Arhiva curentă a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan”

Harta lumii sub formă de inimă. Paris, 1536. Sursă: http://publicdomainreview.org/collections/the-heart-in-art/ (accesat: 8 februarie 2018)

Detaliu dintr-o colecție de embleme antice și moderne a lui George Wither, 1635. Sursă: https://archive.org/details/collectionofembl00withe (accesat: 6 februarie 2018)

Detaliu din  George Wither, Școala inimii sau inima ei a plecat de la sine la Dumnezeu, Londra, 1676. Sursă: https://archive.org/details/collectionofembl00withe (accesat: 1 februarie 2018)

Jacques Chiquet,  Oglinda păcătosului, sec. XVIII. Muzeul Civilizațiilor din Europa și Marea Mediterană, Paris. Sursă: http://www.culture.gouv.fr/Wave/image/joconde/0483/m500202_08-516615_1.jpg (accesat: 8 februarie 2018)

Juan Patricio Morlete Ruiz, Inima Sfintei Maria, 1759. Ulei, 56 cm x 42,5 cm. Muzeul Național de Arte din Mexico. Sursă: https://gorbutovich.livejournal.com/35580.html (accesat: 1 februarie 2018)

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-inima_23488

(RELATATE DE PROFESORUL UNIVERSITAR NUREDIN IBRAM)

Motto: „Avem șansa – prin cultură, cunoaștere, dialog, comunicare

 – să refacem și să actualizăm patrimoniul istoric și cultural,

conștiința de sine a etniei tătare, turco-tătare din România”.

Nuredin Ibram, lider al comunității tătare din România

Tătarii sunt un popor turcic, de confesiune islamică sunnită, care au lăsat o amprentă profundă în istoria universală, în mod general, și a spațiului carpato-danubiano-pontic, în mod special. Etnonimul tătar este atestat pentru prima oară în „Inscripțiile Enisei Orhonice”, monument funerar ridicat în memoria unor căpetenii. Sunt cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei de la Volga și Ural, în mod special cei din Kazan; tătarii din regiunea Astrahan și din Siberia, dar și cei din Lituania, descedenții tătarilor înrolați pentru a lupta cu cavalerii teutoni. Un grup aparte îl formează tătarii din Crimeea, constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației autohtone. Aceștia au dominat peninsula până la cucerirea rusă din 1783. Pentru ruși, tătar semnifică populația de origine mongolă sau turcă, care i-au dominat în secolele XIII–XVI (Hoarda de Aur), sau populația războinică de origine asemănătoare și de confesiune musulmană. Imperiul cosmopolit al lui Ginghis Han, „cel mai mare din lume” (după Nicolae Iorga), se întindea de la Marea Chinei până la gurile Dunării și din Siberia de Sud până la Golful Persic și Oceanul Indian. „Imperiul făurit din goana cailor” inițial a fost dominat politic de mongoli, apoi de tătari, ulterior – etnic, lingvistic și cultural – de turci. Procesul de turcire a fost generat și de recunoașterea islamului ca religie oficială în sec. XIII.

Hoarda de Aur (1223–1502), responsabilă de organizarea ordinii și securității politice în regiune, s-a decompus ca urmare a disensiunilor interne și a problemelor externe. S-au desprins mai multe hanate, care treptat au fost lichidate de puterea țaristă aflată în plină ascensiune. Tătarii și-au menținut identitatea istorică, lingvistic și religioasă în spațiul ex-sovietic (Tatarstan, Kîrgîzstan, Turkmenistan ș.a.), dar și în Turcia, Canada, Australia, România. În prezent, numărul total al tătarilor care locuiesc în lume se cifrează la circa 12-15 milioane de suflete.

Istoria, spiritualitatea și identitatea acestui popor a fost abordată cu lux de amănunte într-o monografie complexă elaborată recent cu acribie profesională de Nuredin Ibram, renumit profesor universitar (a activat 50 de ani fără întrerupere în mediul universitar), doctor în filosofie (1974), membru fondator al Universității „Ovidius” din Constanța. Nuredin Ibram, tătar, cu mare dragoste pentru propriul popor, mare cunoscător al istoriei, culturii, filosofiei, poate fi considerat, pe bună dreptate, înțeleptul din Dobrogea.

Profesorul Nuredin Ibram la monumentul lui Mehmet Niyazi (1878–1931), cel mai mare poet tătar din Dobrogea. Municipiul Medgidia, județul Constanța, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

1. Tătarii din România fac parte din familia popoarelor turcice, fiind de confesiune islamică, sunnită hanefită, vorbesc un dialect și grai al limbii turce și sunt atașați de Crimeea (Yeșil Ada). Majoritatea tătarilor din România trăiesc în Dobrogea (90%–95%), „plămânul României” (potrivit afirmației regelui Carol I). Conform recensământului din anul 2011, în România locuiau 20 464 de tătari, cei mai mulți fiind la Constanța (7 367). Prima atestare documentară cu privire la tătarii din Dobrogea se referă la Ginghis Han. Călătorul arab Ibn Battutah, în notițele sale referitoare la Dobrogea (datate cu anii 1330–1331), menționa că „Baba Saltuk” (în prezent, Babadag) este cel din urmă oraș pe care îl stăpâneau tătarii. Între această localitate și începutul împărăției grecești (bizantine) erau 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni.

Un grup de absolvenţi ai Seminarului Musulman de la Medgidia, sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX. Colecţia Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, Filiala Bucureşti. Expoziția ISPMN – Turcii și tătarii din Dobrogea. Amintiri. Sursă: https://adevarul.ro/locale/constanta/fascinanta-istorie-turcilor-tatarilor-romania-stapanii-dobrogei-otomane-supusii-tari-ortodoxe-1_54df44f2448e03c0fd9a10ee/index.html (accesat: 20.08.2018)

2. În spațiul nord-carpatic, tătarii se afirmă abia în sec. XIII. După năvălirea tătarilor, în 1241, Moldova și o bună parte a Munteniei s-au aflat sub influența acestei populații până la formarea principatelor. Totodată, transgresau și munții, în Transilvania și Ungaria, generând pagube și luând prizonieri. În 1343 armata regelui maghiar Ludovic, din care făceau parte și maramureșenii conduși de voievodul Dragoș, îi înfrânge pe tătari și îi silește să se retragă peste Nistru.
3. Prezența tătarilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic a avut și un revers pozitiv deoarece au reușit să oprească „înaintarea feudalilor unguri spre răsărit” și a facilitat formarea principatelor. Astfel, Basarab, întemeietorul Țării Românești, fiind ajutat de tătari, l-a învins, în 1330, la Posada, pe Carol Robert, regele Ungariei. În urma acestui conflict militar, statul muntean și-a câștigat independența.
4. Datorită invaziilor tătarilor s-a sistat procesul de catolicizare a populației românești în Muntenia și Moldova. S-a format chiar un episcopat catolic al cumanilor în răsăritul Munteniei și în sudul Moldovei, cu sediul la Milcov.
5. Până în anul 1877, tătarii, turco-tătarii dobrogeni au fost lipsiți de o cultură politică identitară, fiind sub tutela Imperiului Otoman, ca cetățeni otomani, iar după 1878, într-un nou context politic, ca cetățeni români, loiali statului român.
6. Imperiul Rus a susținut înlocuirea în Basarabia a populației tătare cu cea bulgară creștină, dar nu românească.

Secvență din interiorul Geamiei Sultan Abdulmecid Camisi (edificată în anul 1856) din municipiul Medgidia. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

7. În mentalul colectiv – alimentat consistent de cronicari și balade populare românești – s-a imprimat o imagine a tătarilor cruzi și barbari. În realitate, era vorba de mercenari militari cu solda, care au executat misiuni de război

8. În profilul ocupației tradiționale, păstoritul, tătarii au dat lunilor anului denumiri legate de creșterea animalelor. Lunile de primăvară se numesc „koykozladî” („oaia a fătat”); lunile de toamnă se numesc „kesîm” („animale alese pentru tăiere”) sau „soyîm”/„soyîmlîk” („animal crescut pentru sacrificare”); vara este numită „caz”/„yaz” și semnifică „a împrăștia hrana”, „turma pe întinsele stepe”.

9. Potrivit unor cercetători, 61,89% din totalul denumirilor toponimice din Dobrogea veche sunt turco-tătare și doar 33,34% – românești. Exemple de toponimie turco-tătară: cele două stepe muntene Bărăgan (din limba turcă „bora”, vifor, vârtej de zăpadă) și Burnaz (în turcă, nas lung și gros), numele județului Teleorman (în turcă „orman”, pădure) al pădurii Deliorman (semnifică „pădure bună”); „Basarabă” în vechea turcă semnifică „părinte cuceritor” sau „părinte stăpânitor” etc.

10. Tătarii sunt atașați de cai. Un om fără cal („atsîz”, în tătară) este un paria, marginal al societății. Un copil începea să călărească de la trei ani. Există multe proverbe și zicători tătare care au în epicentru vieții cotidiane cabalina: „În inima oricărei femei un pașă, în inima oricărui bărbat un cal înșeuat”, „Calului bun, un bici, calului leneș, o mie”, „Dacă-ți moare calul, rămâne drumul”, „Vezi stăpânul și cumperi calul, vezi mama și ei fata”, „Un cal scund poate fi încălecat de toți” etc.

 Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-istoria-tatarilor-din-romania-relatate-de-profesorul-universitar-nuredin-ibram_23407

ÎN CEHOSLOVACIA (1968)

Motto: „Domnea o totală dezorganizare, deși ar fi fost de așteptat

ca mobilizarea legată de astfel de evenimente

să presupună încorporarea unui efectiv de o pregătire specială…”.

Din memoriile unui medic militar

O acțiune majoră cu impact internațional a fost intervenția din august 1968 (cu numele codificat operația „Dunărea”) a trupelor Pactului de la Varșovia (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Bulgaria, Germania de Est, Ungaria și Polonia) în Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, marcată de sindromul puterilor mari, avea drept deziderat politic înlăturarea reformelor socioeconomice ale „Primăverii de la Praga” inițiate de Alexander Dubček (1921–1992), secretarul general al Partidului Comunist din Cehoslovacia (1968–1969). URSS, în scopul apărării propriilor interese şi pentru extinderea influenţei globale, a promovat acțiuni ce îmbrăcau forma unor aşa-zise ajutoare internaționale, interese vitale pentru stat, pentru legitimarea acţiunilor în politica mondială. În cazul de față este vorba despre doctrina Brejnev, potrivit căreia, statele socialiste urmau să vină în ajutor altor state socialiste ameninţate de ,,forţe reacţionare”. În realitate era vorba de conservarea sferei sovietice de influență. In grosso modo, acțiuni militare active în Cehoslovacia nu s-au desfășurat. Potrivit  unor informații, 108 cetăţeni şi-au pierdut viaţa, iar cca 500 de persoane au fost rănite. În prima zi a ostilităţilor, 58 de persoane au fost ucise sau rănite, inclusiv șapte femei și un copil de opt ani. Pe parcursul a 36 de ore a fost stabilit controlul deplin asupra teritoriului cehoslovac, iar conducerea de la Praga a fost înlocuită cu una prosovietică.

Placheta Pactului de la Varșovia. Muzeul „Casa Mureșenilor”, Brașov, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 mai 2018

1. Potrivit istoricului italian Francesco Guida, pe parcursul crizei cehoslovace, între ianuarie și august 1968, nu a avut loc nicio reuniune a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia. Acest fapt s-ar fi datorat poziției deosebite a României.

2. Anatoli Dobrînin, ambasadorul Uniunii Sovietice în Statele Unite ale Americii, în memoriile sale In Confidence (Confidenţial) afirmă că imixtiunea sovietică în Cehoslovacia a fost „ilizibilă” la Casa Albă. Mai mult ca atât, președintele american (1963–1969) Lyndon Johnson (1908–1973) a rămas indiferent față de acest eveniment, considerând că această zonă este sub influența sovieticilor, solicitând, totodată, o vizită la Moscova. Iar Biroul Politic al CC al PC al URSS nu s-a aşteptat ca  „Johnson să reacţioneze aşa placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de dorită de acesta”. Diplomatul sovietic specifica: „Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson”. Reacția pasivă a președintelui SUA a fost aspru criticată în Congres.
3. Ca și în alte acțiuni militare (de exemplu, în cazul războiului sovieto-afghan) purtate de sovietici, se constată intempestivitatea şi aleatorismul evenimentului. Cetățenii sovietici, militarii, mobilizaţi din unităţile şi cantoanele armatei sovietice, erau puşi în faţa faptului împlinit, considerent cu implicaţii majore atât asupra prestaţiei serviciului efectuat, cât și a stării de spirit din armată. A fost o mobilizare fără o selecţie bine definită, situaţie generată și de faptul că Moscova a secretizat implicarea trupelor militare în Cehoslovacia. Secretul militar şi cu atât mai mult necesitatea pregătirii speciale a efectivului au fost elemente percepute ca fiind de o actualitate deosebită de doar un cerc restrâns de liderii sovietici.
4. În mod oficial, participarea cetățenilor din RSS Moldovenească la acest conflict nu este recunoscută.

Segment al „Cortinei de fier” de pe frontiera ceho-germană, din apropierea fostului sat Gsenget din munții Sumava. Donație a domnului Juri Gruntordar, directorul Bibliotecii „Libri Prohibiti” din Praga. Memorialul Sighet, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 10 martie 2018

5. Mărturiile oferite în ianuarie 2018, prin intermediul interviului semistructurat, de către un doctor ne prezintă un studiu de caz relevant a ceea ce a fost ingerința sovieticilor în Cehoslovacia. În vara anului 1968, societatea fierbea în nedumerire și răvășită de zvonuri. Totul a derulat în perimetrul unei situații antebellum. Mobilizarea în armată a fot promptă, impusă, fără a asigura un personal calificat: „Era perioada concediilor de vară, mulți angajați din efectivul rezerviștilor erau la odihnă și atunci lucrătorii comisariatelor, dar și persoane angajate special, pur și simplu arcăneau la întâmplare bărbați pentru a-i înrola (mobilizare forțată) în armată. Mulți dintre cei care urmau  să fie înrolați nu erau de găsit, de aceea  la comisariatele militare erau aduse și persoane întâmplătoare, care, evident, aveau o pregătire profesională precară. Cea mai bună pregătire profesională, adică versați în radiotehnică, o aveau inginerii înrolați de la radioteleviziunea națională. Erau puțini profesioniști pricepuți  în domeniul de bază al  unității noastre. Nu aveam nici eu experiența necesară unui medic militar, unde mai pui că m-am  trezit și în postura de medic-șef al regimentului. La acestea se adăugau particularitățile specifice  activității de  cadru militar, mai ales în condiții de susținere logistică inferioră față de nivelul solicitat. Mai mult ca atât, nu aveam aprovizionarea cu cele necesare pentru a acorda asistență medicală în condiții de marș sau în condiții de campanie, când mașinile speciale pe care erau instalate radiolocatoarele se dislocau pe  o distanță de 50-70 km una față de alta. Practic nu aveam nimic decât spirt și câte ceva pentru bandaje”. Din considerente de securitate, hărțile care indicau traseul spre Cehoslovacia au fost preluate de la Statul-major (ștab) și aduse în unitate în mijloacele de transport sanitar.

6. Nicolae Ceaușescu ieșise la balcon să anunțe că nu trece nimeni hotarul României. „Vom apăra hotarul cu toții – bărbați, copii, femei!”. Prin discursul de la 21 august 1968 al liderului comunist român, public și vehement au fost condamnate acțiunile agresive ale „trupelor celor cinci țări”. De consemnat că  acest fapt a asigurat României un prestigiu internațional. Drept reacție, trupele sovietice au fost angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. La 24 august 1968, N. Ceaușescu a discutat cu I. B. Tito că, în caz de atac al URSS, să se permită o eventuală retragere a militarilor români în Iugoslavia. Liderul iugoslav a fost de acord, cu condiția dezarmării trupelor române. La 4 septembrie a fost aprobat decretul de constituire, organizare și funcționare a gărzilor patriotice românești. Era vorba de niște detașamente înarmate ale muncitorilor, țăranilor și intelectualilor ce aveau drept scop sprijinirea armatei în caz de imixtiune. Astfel s-a conturat doctrina „luptei întregului popor” pentru apărarea suveranității.
7. Kremlinul era iritat că liderul României N. Ceauşescu nu susținuse ingerința în Cehoslovacia. Americanii erau îngrijorați de activizarea trupelor sovietice la hotar cu România. Anatoli Dobrînin menționează că „Pe 28 august (1968 – n.n.) Rusk (Dean Rusk, secretar de stat în domeniul politicii externe) m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei”. Moscova însă nu a intenționat să intervină în România, deoarece nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist din această țară. Acțiunile sovieticilor erau sub vizorul serviciilor occidentale de informaţii, care l-au anunțat pe preşedintele Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk, căruia i-a transmis pentru liderii sovietici un mesaj „emoţional”, descris astfel de Dobrînin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea, sperăm că niciun fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”. Ambasadorul sovietic a transmis de urgență o telegramă superiorilor despre îngrijorările americanilor. Răspunsul primit de curând a fost transmis șefului diplomației americane: „Sunt instruit să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental”.La auzul acestui mesaj, Dean Rusk a răsuflat uşurat.
8. Drumul militarilor din RSS Moldovenească spre Cehoslovacia trebuia să treacă prin România, însă itinerarul a fost modificat în urma deciziei istorice a lui Nicolae Ceaușescu de a nu susține țările din blocul Pactului de la Varșovia implicate în ingerința din Cehoslovacia. Drept urmare, traseul s-a schimbat din direcția României spre Ucraina, localitatea Ciop, apoi Ungaria.Multiplul campion olimpic Emil Zatopek a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. Sursă: https://www.independent.co.uk/sport/olympics/

9. Față de această intervenție au protestat mai multe personalități ale timpului. Celebru în acest sens este cazul multiplului campion olimpic Emil Zatopek (19.IX.1922, Koprivnice – 21.XI.2000, Praga, Cehia). Supranumit „locomotiva cehă”, „locomotiva umană” sau „omul-locomotivă”, E. Zatopek nu a avut niciodată un antrenor – alerga până la epuizare. În 1968, celebrul sportiv a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. A fost înlăturat din funcţia pe care o deţinea la Ministerul Apărării, fiind nevoit să activeze într-o mină de uraniu. Performerul a fost respectat de toată mişcarea sportivă internaţională, fiind oaspete de onoare la toate ediţiile ulterioare ale Jocurilor Olimpice.

10. În URSS „dosarul Cehoslovacia” era unul tabuizat chiar și în rândurile elitei. Ulterior, în decembrie 1989, Guvernul Uniunii Sovietice a recunoscut faptul că „decizia de a trimite trupele aliate în Cehoslovacia a fost una nejustificată, s-a produs o imixtiune greșită în afacerile interne ale unui stat suveran”.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursă: http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-interventia-sovietica-in-cehoslovacia-1968_22928

Vasile Cociu (1924–2009), inginer-agronom,

membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice ,,Gheorghe Ionescu-Siseștiˮ (1990),

Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2003)

Doar 7% din suprafața Terrei este prielnică cultivării nucilor. Republica Moldova se încadrează armonios în acest spațiu. Media de viață a unui nuc este de 300 de ani. Toate componentele nucului (fructele, frunzele, scoarța, lemnul) pot fi utilizate în beneficiul oamenilor.

Nucul este originar din Asia Centrală şi din Asia de Sud-Vest. În spațiul carpato-danubiano-pontic se consideră a fi printre cele mai vechi specii pomicole cultivate. Din opera lui Ovidiu reiese că nucul era adaptat la condiţiile pedoclimatice din regiune cu încă două milenii în urmă. În Țara Moldovei, în vetrele și hotarele târgurilor și satelor se sădeau nuci. În Moldova sovietică s-au sădit plantații de nuc de-a lungul drumurilor, s-au cultivat fâșii forestiere de protecție (pentru nămeți și vânturile uscate), însă nucul nu se utiliza la scară economică largă deoarece în cadrul Uniunii Sovietice republica era considerată specializată în producerea de legume, fructe și struguri. Din anii 1990, în Republica Moldova s-a început cultivarea industrială a nucilor.

Profesorul Ion Comanici (născut la 14 iulie 1933, în comuna Colibaşi, judeţul Cahul), mareșalul nucului comun (Juglans regia L.), a aplicat, în premieră în spațiul ex-sovietic, metode și tehnologii rezultative de producere a materialului săditor de nuc altoit, fondând astfel un nou domeniu în agricultură – nucicultura bazată pe soi. Este unul dintre cei mai erudiți cercetători ai nucului din Europa și poate vorbi la nesfârșit despre lumea misterioasă a nucilor.

Profesorul Ion Comanici, mareșalul nucului comun (Juglans regia L). Foto: Ion Valer Xenofontov, 30 iunie 2018

1. Numele nuc provine din limba latină (și semnifică fruct cu coajă tare, castan, migdal etc., copac cu astfel de fructe) nux, nucis, care, potrivit lui Marcus Terentius Varro (116–27 î. Hr.), ar proveni de la cuvântul nox – noapte (după culoarea închisă a scoarței copacilor bătrâni) sau, după mărturiile lui Dioscopide (sec. I d. Hr.), de la cuvântul noxius – vătămător – referitor la coaja verde (pericarp) și la despărțiturile interioare ale nucilor premature care provoacă arsuri în gură și în stomac (pirozis).
2. Nucile se bucurau de mare popularitate la romanii antici. La nunți și sărbători, nucile erau aruncate în calea mulțimii, ca simbol al belșugului și al bunăstării.
3. Denumirea științifică i-a fost atribuită nucului comun de către marele botanist Carl von Linné (1707–1778) prin utilizarea prescurtată a cuvintelor Iovis glans – Iuglans și a epitetului regia. Astfel, denumirea științifică a nucului comun este Iuglans regia L. Genul Iuglans L. a dat denumirea întregii familii Iuglandaceae Lindl. Lui Iovis glans, adică ghinda lui Jupiter – Zeul cerului și Stăpânul zeilor, spre deosebi de alte nucifere (castanul), i s-a adăugat epitetul ,,regalˮ.
4. Denumirea nucului în limba rusă este Грецкий орех. Acest fapt a generat o traducere eronată în spațiul actual al Republicii Moldova, puternic influențat de limba rusă. Mulți îl numesc Греческий орех (nuc grecesc), considerându-l a fi de origine din Grecia. În realitate, nucul a pătruns în Rusia veche din Bizanț, pe care strămoșii rușilor îl numeau Греки (,,Путь из Варяг в Грекиˮ), de unde și denumirea Грецкий орех (vezi С. Г. Жилин, Жизнь растений. Том 5 (1), Москва, Просвещение, 1980, c. 329-342).
5. La popoarele romanice din cuprinsul Imperiului Roman, denumirea nucului derivă din latinescul nux: nuc – la români (cum s-a arătat mai sus); noce – la italieni; nogal – la spanioli. La periferia Imperiului Roman și la vecinii săi germanici și slavi însă, denumirea nucului provine de la cuvântul Walch (din germana veche): Walnuss – la nemți; walnut – la englezi; walnod – la danezi. Cu acest cuvânt (walch) erau numiți străinii, romanii, dar și românii – valahii. În limbile de proveniență slavonă, nucul se numește valah: волохський горiх – la ucraineni; orech vlassky – la cehi; orzech wloski – la polonezi.
6. Miezul de nucă, produs complex și concentrat, conține principalele substanțe nutritive energetice: lipide (grăsimi) – 50,0-78,6%; proteine – 7,2-20,9%; glucide (hidrați de carbon, zahăr) – 4,3-15,0%, precum și substanțe minerale și vitamine. Valoarea energetică a nucilor este destul de înaltă – 612-850 kcal la 100 g de miez, în această privință aproape egalându-se cu untul. Grație valorii energetice înalte, miezul de nucă este recomandat și se aplică la restabilirea puterilor în caz de surmenare, neurastenie etc. Nucile au atras deseori atenția exploratorilor și călătorilor ca un aliment concentrat și noninterșanjabil (care nu se sintetizează în organismul uman și trebuie considerat drept hrană). Astfel, astronauții folosesc în zborurile cosmice paste și alte produse din miez de nucă, fapt prevăzut încă de K. E. Țiolkovski. Tur Heyerdahl, în călătoriile sale marine, introducea în rația alimentară a echipajului miez de nucă. Militarii americani din unitățile de desant aerian foloseau, în timpul operațiilor, tablete de ciocolată cu miez de nucă.Ion Comanici, doctorand la Grădina Botanică (conducător științific fiind prof. V.A. Rîbin), efectuează altoirea nucului în ghivece (containere) în spațiu protejat. Arhiva privată Comanici. Foto: 1959

7. Miezul de nucă este un produs alimentar cu efect benefic în cazul unor afecțiuni. Faptul că miezul de nucă este bogat în aminoacizi esențial noninterșanjabili (inclusiv lizina), în acizi polinesaturați (linolic, linolenic) și mononesaturați (oleic), precum și în vitamine, elemente minerale, polifenoli etc., nucile constituie un produs alimentar cu efecte benefice asupra consumatorilor în cazul unor astfel de afecțiuni cum ar fi bolile cardiovasculare, cancerul, diabetul zaharat. E demonstrată influența favorabilă a miezului de nucă în privința tensiunii arteriale. Folosirea controlată a nucilor, care ar duce la substituirea grăsimilor prin cele de nucă, permite diminuarea colesterolului în sânge, având o mare însemnătate în tratamentul și profilaxia aterosclerozei. Consumul regulat de miez de nucă în stare proaspătă contribuie, prin vitamina B1, la scindarea acidului piruvic, care se formează prin oxidarea hidraților de carbon în organism, aceasta exercitând o acțiune dăunătoare (dereglări cardiovasculare și gastrointestinale); prin intermediul vitaminei A și B2 ia parte în procesele de percepție a luminii în ochi.
8. Miezul de nucă se utilizează în scopuri terapeutice. Medicii consideră că miezul, bogat în mangan și fosfor, trebuie aplicat pentru funcționarea normală a inimii și creierului. Fiind bogat în săruri de cupru și zinc, miezul de nucă contribuie la formarea hemoglobinei în sânge. Este utilizat în caz de anemie, deoarece conține fier și cobalt. Datorită potasiului, magneziului, iodului se folosește la combaterea bolilor nervului sciatic. Conținutul bogat de iod este recomandat pentru activitatea normală a glandei tiroide. Bolnavilor cu aciditatea sucului gastric ridicată li se recomandă să consume zilnic 25-100 g de miez de nucă. Pentru reglarea hipertensiunii se recomandă zilnic consumul a 100 g de miez de nucă cu miere de albine. Nuca contribuie la scindarea acidului lactic, care provoacă (prin acumulare) îndesarea (tasarea) țesutului muscular al inimii, iar ca rezultat apare aritmia, stenocardia, ameliorarea tensiunii. Uleiul de miez de nucă este recomandat în cazuri de conjunctivită, nefrolitiază, la ungerea arsurilor și rănilor care se cicatrizează cu dificultate. Are proprietăți de tonificare a pielii. În cosmetică se utilizează în componența cremelor împotriva ridurilor, cremelor regeneratoare pentru pielea uscată, pentru restabilirea pielii vătămate, în balsamurile pentru buze. Grăsimile nesaturate din ulei rețin apariția sclerozei, împiedică dezvoltarea celulelor cancerigene, micșorează colesterina în sânge; se folosește cu succes în cazul hepatitei cronice, ca remediu purgativ, împotriva viermilor intestinali. După operații grele și stresuri e folositor balsamul de nucă cu frunze de aloe și miere de albine în proporție de, respectiv 500 g, 100 g, 300 g. Se administrează câte o lingură de trei ori pe zi cu jumătate de oră înainte de masă. În farmacii poate fi găsit uleiul de nucă ,,Bumapoviciˮ. El conține vitaminele A, B, C, E, acizi grași seminesaturați noninterșanjabili, macro- și microelemente (zinc, cupru, iod, calciu, magneziu, fier, fosfor, cobalt), substanțe biologic active. Nucile contribuie la creșterea calității spermei și fertilității bărbaților.Implementarea altoirii de iarnă – primăvară a nucului în gospodăria colectivă (colhoz) „Moldova Socialistă” din Ialoveni. Arhiva privată Comanici. Foto: 1962

9. Utilizarea nucilor verzi premature și a frunzelor. Fructele premature de nuc sunt bogate în vitamina C (3000 mg %). Din fructele premature s-a obținut un concentrat lichid cu conținut în acid ascorbic de 1,0-2,0 %, acizi organici 2,3-2,9%, precum și fier, fosfor ș.a. Se recomandă în caz de hipoavitaminoză, ca remediu pentru îmbunătățirea metabolismului și în calitate de tonic general.În popor, din nuci se fac dulcețuri, marinate, tinctură, se obțin vitamine. Medicamentele preparate din nucile premature sunt recomandate în cazuri de polichistoză, afecțiuni ale rinichilor și plămânilor, infecțiuni intestinale, boli cronice de piele, pentru eliminarea paraziților intestinali. La începutul anilor 1970, geograful M. P. Todică, fost rector al Institutul Pedagogic din Tiraspol, a elaborat o tinctură din nuci premature pe bază de gaz de lampă, aplicată la tratarea mai multor maladii (radiculitei, ulcerului, polipilor, negilor, prostatitei și chiar a cancerului). Vestea despre acest preparat senzațional (numit ,,Todicampˮ) a ajuns până la Vladivostok. Se zice că însuși Leonid Ilici Brejnev, secretar general al PC al URSS, s-ar fi tratat cu acest produs. Cu toate că efectul pozitiv în urma aplicării preparatului a fost confirmat de autorități în domeniu, medicamentul așa și n-a fost recunoscut în mod oficial. Unii autori consideră cu utilizarea fructelor premature de nuc pentru obținerea concentratelor vitaminoase nu este rațională și că, în acest scop, este mai bine de folosit frunzele tinere bogate în vitamina C – 2000-2200 mg% masă verde recoltate pe la mijlocul perioadei de vegetație (iunie – prima jumătate a lunii iulie). Pentru a obține vitamina C în cantități mari, se utilizează lăstarii tineri cu frunze de la puieții de nuc cultivați în plantații speciale îndesite, care se cosesc cu combinele de 2-3 ori în decursul perioadei de vegetație. Vitamina C participă în procesul de oxidare-reducere, schimbul protetic al colesterinei, la sinteza hormonilor steroizi, formarea oxiprolinei întrebuințată la sinteza structurilor țesutului conjunctiv. Frunzele de nuc mai conțin vitaminele B1 (tiamina), P (riboflavina) și provitamina A, care, de asemenea, joacă un rol important în procesele vitale ale organismului. În medicina științifică, glicozida juglonă obținută din nuc se utilizează sub formă de unguent sau soluție hidroalcoolică în combaterea tuberculozei pielii, stafilococilor. Pentru vindecarea lupusului tuberculos a fost propus preparatul caryon, obținut din frunze de nuc. La finele anilor 1940, la Institutul Agricol din Chișinău, L. Aizenberg împreună cu colaboratorii au elaborat o metodă de obținere a juglonei, ulterior, începând cu în anul 1961, produsă la Fabrica de Produse Zooveterenare din orașul Ungheni.

10. Potrivit sintezei bibliografice a lui Alexandru Jolondcovschi, autorul cărții ,,Odă nuculuiˮ (2006), din nuci se pot realiza zeci de rețete culinare. De exemplu, din miez de nucă se pot obține 10 rețete de plăcintă, 13 rețete de torturi, 11 rețete de prăjituri, 11 rețete de biscuiți, 35 rețete de salate. Sunt consemnate 11 rețete de dulcețuri și băuturi din nuci premature. Pentru a ne menține și a fortifica sănătatea este necesar să consumăm zilnic câte cinci nuci.

 Ion Valer XENOFONTOV,

doctor în istorie