ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL CARAHASANI, RAIONUL ȘTEFAN-VODĂ

Motto: „Vatră seculară voievodală, îndrăgită de cocostârci

și populată de oameni gospodăroși și ospitalieri”.

Tudor Țopa, scriitor și publicist;

Alexandru Ganenco, cetățean de onoare a comunei Carahasani;

coautorii monografiei consacrate satului Carahasani

Satul Carahasani, raionul Ștefan-Vodă, este situat la o distanță de 119 km sud-est de Chișinău și 25 km sud de centrul raional. Suprafața moșiei însumează 3 900,94 ha, vatra satului – 306,27 ha. Terenurile cu destinație agricolă – 2 870,12 ha. Viile și livezile sunt plasate pe o suprafață care ocupă peste 300 ha, fondul silvic – 54,6 ha. Oglinda apei celor trei iazuri are 88 ha. Rețeaua stradală cuprinde 23 km. În 2016, localitatea număra 2940 de oameni (1 370 de femei și 1 570 de bărbați). Comuna este gazificată, apeductul cu o lungime de 35 km include în rețeaua sa peste 400 de gospodării. În centrul satului, pe o suprafață de 0,12 ha se află un parc. În 2009, parcul a fost amenajat cu diferite specii de arbori coniferi și arbuști. În domeniul vinificației este renumită Societatea pe Acțiuni „Carahasani Vin”. Casa de cultură a fost dată în exploatare în 1970. Aici se află o bibliotecă pentru maturi și alta pentru copii. Fondul comun al acestor biblioteci depășește 14 000 de exemplare. În noiembrie 2000 a fost dat în exploatare noul bloc cu trei etaje al Gimnaziului „Mihai Viteazul”. În 2006, în localitate a fost deschis Centrul de Artizanat „Țărăncuța”, baza căruia a fost pusă de etnograful Elena Postolachi.

Ecaterina Onofriescu (mijloc) împreună cu fiicele Efrosenia și Agafia. Carahasani, 1939. Arhiva familiei Iuraș

1. Localitatea a fost menționată documentar în 1656. Toponimul Carahasani ar fi de origine turanică și ar semnifica „Hasanul cel Negru”. E vorba de turcul Cara-Hasan care a zidit prima casă. La începutul sec. XIX, așezarea a fost populată de români din Bucovina, aceștia nu doreau să-și facă serviciul militar în armata austriacă de ocupație. Bucovinenii erau cunoscuți în mod special ca proprietari de mori de vânt. Pe parcurs, localitatea a fost populată de polonezi, ucraineni ș.a.

O înmormântare într-o familie domiciliată pe str. Pușkin nr. 12 din satul Carahasani, iunie 1958. Arhiva familiei Iuraș

2. În 1827, în sat locuiau 339 de moldoveni (români), șase ucraineni și cinci evrei. În locul numit astăzi „Cimitirul Vechi” sau „Satul Vechi” a fost construită o bisericuță din nuiele și lut, fiind acoperită cu stuf, „îndestulată cu veșminte și cărți”. În sat erau 14 fântâni și cinci în câmp. Unele fântâni aveau apa sălcie. În grădini creșteau doar pruni. În mijlocul satului, peste o vâlcea mică, era un pod din piatră. Crâșma localității aducea un venit anual de 725 de ruble.La pescuit. Carahasani, 1968/1969. Arhiva familiei Răileanu

3. În 1861, la Carahasani s-a deschis o școală ministerială (de stat) cu o singură clasă. Instruirea era doar în limba rusă. În 1905, în localitate a fost construită din pământ și lemn, acoperită cu țiglă, clădirea școlii cu cinci săli de clasă. În 1933, în sat funcționau două școli, care întruneau 338 de elevi, una pentru băieți și alta pentru fete. În urma intervenției sovietice din anii 1940 și 1944, tot contingentul de elevi (de la clasa I până la clasa a VII-a) a rămas corigent deoarece s-a trecut de la grafie latină la cea slavă. În anul de învățământ 1944–1945, în localitate au fost înlocuiți patru directori de școală.Standul Centrului de Artizanat „Țărăncuța” din satul Carahasani, raionul Ștefan-Vodă, în Ziua Națională a Portului Popular 2016. Foto: I. V. Xenofontov, 26 iunie 2016

   4. Potrivit Recensământului general din 1897, în Carahasani locuiau 1 473 de oameni, 1 454 dintre aceștia erau creștini ortodocși. Numărul mare de creștini a generat edificarea,  lângă vechiul lăcaș de cult, în anii 1903–1906, a bisericii de zid cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Acest lăcaș sfânt funcționează neîntrerupt de la fondare. În 1941, președintele sovietului sătesc Anisim Ceaicovschi a respins ordinul de a distruge podeaua bisericii și de a arde cărțile sfinte. Pentru aceste acțiuni a fost omorât. În perioada sovietică biserica era frecventată de creștini din tot raionul. În 1973, de exemplu, în lăcașul sfânt s-au botezat 225 de suflete și s-au oficiat 54 de cununii. Din anul 1999, parohul instituției religioase este Valeriu Cușcenco, născut la 25 martie 1966 în satul Răscăieții Noi. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău, cu sediul la Mănăstirea Noul Neamț (1993).

   Pavel Boian (născut la 7 aprilie 1938) prezintă locul fostei case părintești, de unde familia acestuia a fost deportată în anul 1949. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   5. În contextul evenimentelor sociopolitice din anii 1905–1907 din Imperiul Rus, Ana Cnop, soția morarului Iohan Cnop, la o șezătoare a declarat că „Țarul, de frică, a scris manifest: Morții sunt liberi, ceilalți – sub arest”. Morărița a nimerit sub ochii autorităților. În urma unor percheziții la domiciliu, în prezența starostelui satului, au fost depistate „120 de cărți și broșuri cu conținut politic, inclusiv 71 interzise de cenzură”.  După percheziție, „soția morarului n-a mai fost văzută la șezătorile din Carahasani”.

   Moara din satul Carahasani. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   6. Neamul Boian din localitate a deținut mori, iar neamul Ciobanu a fost proprietar de vite și pământ.Secvență din centrul localității. În prim-plan: Firma Agricolă „Carahasani Agro” (dispune de 2017 ha de pământ), cuibul de cocostârc alb (care este element simbolic în stema și drapelul satului) instalat pe stâlpul înalt de lângă primărie. Pe fundal, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   7. În 1924 în localitate erau 11 mori de vânt, care aveau următorii proprietari: Gavril Boian, Grigore Boian, Luchian Boian, Manuil Boian, Nichifor Boian, Nichita Boian, Ana Horobei, Ignat Hotca, Evdochia Mazare, Călin Onofriescu, Gh. Roșca. De menționat că în contextul deportărilor din anii 1941 și 1949, majoritatea proprietarilor de mori din Carahasani au avut de suferit (În total, din Carahasani au fost deportați 82 de oameni).Un gard cu aspect floral de pe strada 1 Mai nr. 5. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   8. În anul 1928, Onisim Ciobanu, proprietarul a 90 ha de pământ, era cel mai bogat carahasănean (cărăsănean, așa își zic localnicii), urmat de Trofim Ciobanu cu 53 ha. 

   Mormântul medicului Andrei Prisac, alias „Anton Cehov de Carahasani”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   9. În 1982, în Carahasani, la insistența medicului-șef Andrei Prisac (1950–2006) a fost edificată actuala clădire a Oficiului Medicului de Familie, care în prezent poartă numele fondatorului. Andrei Prisac a fost comparat cu Anton Cehov, „doctorul sătesc” care cunoștea toate bolile sătenilor. Punea diagnoza fără greș. În munca sa nobilă a fost ajutat de soția Galina, și ea lucrător medical. Fiica Diana continuă munca părinților în domeniul medicinei, iar feciorul Anatol, absolvent al Universității de Stat de Educație Fizică și Sport, a revenit la baștină ca specialist în kinetoterapie. Nepotul Andrei perpetuează prenumele bunicului său vestit. Angajații Oficiului Medicului de Familie „Andrei Prisac” și acum își visează colegul c-ar veni la serviciu.

   Triplu obelisc încununat de semnul crucii, edificat de Victor Boian în 2005. Obeliscul central are 12 m și este ridicat în cinstea „Eroilor morți pe câmpul de luptă pe Frontul de Răsărit”. Obeliscul din dreapta „e ridicat în memoria eroilor moldoveni în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, care și-au dat viața pentru neam, credință și țară”. Obeliscul din stânga e ridicat în onoarea „Eroilor morți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial din comuna Carahasani care au fost dați uitării”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 8 august 2017

   10. La 1 noiembrie 2014, cele mai numeroase familii în localitate erau Ciobanu (Ceban) – 252 de persoane, Luchin – 98, Șavga – 86, Roșca  – 84, Boian – 81, Marinescu – 71, Golban – 66.

   Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE SATUL GRIGORIEVCA, RAIONUL CĂUȘENI

Motto: „Eu când vin acasă, vin direct la Grigorievca… la mama”.

Din scrisoarea unei fiice (emigrate în SUA) către mama sa din Grigorievca.

Arhivă privată

Satul Grigorievca, raionul Căușeni, este situat la o distanță de 79 km nord-vest de Chișinău și 7 km sud-est de centrul raional. La sfârșitul sec. XIX, aici era „loc de pustie”, care aparținea negustoresei Soltana Nicolaevna Stefania din orașul Chișinău. Aceasta, la 4 iunie 1883, fiind văduvă și aflată în dificultate financiară, a vândut 3 000 desetine de pământ. Inițial terenul a fost cumpărat de 61 de persoane, ulterior un cumpărător a fost exclus din listă. Ocupația tradițională a sătenilor a fost creșterea vitelor. În medie, o familie deținea un cal, opt vite mari cornute și 15 ovine. O altă sferă de activitate economică era viticultura și pomicultura. În ultima jumătate de secol numărul populației este relativ stabil, cu o ușoară descreștere, sporul natural fiind în regres. În 1970, în sat locuiau 1 280 de oameni. În anii 2007–2011, în sat s-au născut 49 de copii și s-au înregistrat 96 de cazuri de deces. În anul 2012, în localitate trăiau 1 220 de suflete. Potrivit datelor recensământului populației din anul 2014, numărul total al populației din Grigorievca constituia 1 096 de oameni, inclusiv 587 (53,6%) de sex feminin și 509 (46,4%) de sex masculin. Cele mai frecvente cazuri de deces ale sătenilor sunt generate de bolile cardiovasculare, cancer, boli ale aparatului respirator. În 2012, categoria populației sărace constituia 1,39% din numărul total al sătenilor. Localitatea este una multietnică. Predomină moldovenii, 599 de persoane (55,3%), și ucrainenii, 396 (36,5%). Alături de ei mai locuiesc ruși, găgăuzi, bulgari, romi etc. Cele mai solicitate țări pentru emigrarea populației din localitate sunt Federația Rusă, Spania și Ucraina. Tipul locuințelor sunt casele individuale – 516 (100%). Locuințe ocupate – 416 (82,1%). La sistemul centralizat de aprovizionare cu apă sunt conectate 252 de gospodării (60,7%). Populația satului este constituită din 99,84% creștini ortodocși, care frecventează cu regularitate (în proporție de 30%) biserica din localitate. Școala (gimnaziul) a fost dată în exploatare în 1965 și are o capacitate de 320 de locuri (spațiu valorificat în proporție de 1/3). Satul dispune de opt iazuri cu o suprafață totală de 10 ha, patru fântâni arteziene și 85 de fântâni de mină. Viața culturală este întreținută de un cămin cultural, o bibliotecă publică (în 2012 cu un fond de carte existent – 7 337 de exemplare) și o școlară (în 2012 cu un fond de carte existent – 12 633 de exemplare). Casa de cultură a fost dată în exploatare în 1971. În 1983, în legătură cu consemnarea a 100 de ani de la fondarea satului, fațada instituției de cultură a fost placată cu elemente decorative. Casa de cultură dispune de 400 de locuri și a fost renovată în 2009 din fonduri europene. Drept zonă de agrement este considerat parcul (0,3 ha) din centrul localității. Acesta a fost amenajat cu diferite specii de arbuști și conifere. Sătenii dispun de o suprafață totală de 2 862 ha, inclusiv 2 302 ha de terenuri agricole; 21 ha – terenuri ale fondului silvic; 238 ha – drumuri, străzi, piețe, construcții și terenuri neagricole. Prevalează solurile de tip ciornoziom (2 470 ha sau 95%) și de luncă (106 ha sau 4,5%). Primăria dispune de propriul sediu cu o suprafață totală de 120 m².

Pe latura din stânga a fațadei Primăriei comunei Grigorievca este fixată o placă cu un text de 13 rânduri, în limba rusă, în care este notat faptul că „s. Grigorievca a fost eliberat de ocupanții fasciști la 22 august 1944”. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

1. Fondatorii satului sunt veniți din părțile Chișinăului, Tiraspolului și Benderului. Numele de familie ale celor care au stat la baza localității sunt: Belous, Burlacenco, Cușnir, Pocnea, Savastra, Zaharcenco ș.a.În 1975, în centul localității a fost instalat un ansamblu monumental consacrat celor căzuți în al Doilea Război Mondial. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

2. Recordmen de vârstă al localității este considerat Toma Boicenco, care a trăit 105 ani și a construit prima casă din Grigorievca.

Săteni din Grigorievca la un chef, anii 1970. Arhiva privată a Ecaterinei Sclicun

3. În octombrie 1946, la Grigorievca a fost format primul colhoz din raionul Căușeni. Primul președinte de colhoz a fost Ion Romaniuc (octombrie 1946 – primăvara 1947). Gospodăria colectivă a rezistat până în anul 1999, când s-a format SRL „Triticalex”.Bucătărese din colhozul „Victoria”, circa 1980. Arhiva privată a Ecaterinei Sclicun

4. Primele becuri electrice la Grigorievca au fost instalate în 1956.

Fațada casei de cultură are elemente decorative, executate în anul 1983, în stilul socialismului realist. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

5. În perioada postbelică, în localitate erau trei mori de vânt, plasate pe culmea dealului din preajma așezării.

Icoana „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” (ocrotitorul localității), adusă de la mănăstirea Hagimus, se află în primăria din localitate. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

6. În anii 1946–1962, în sat exista o casă de copii, unde erau întreținuți circa 100 de copii orfani. Instituția avea o livadă înfloritoare și arbuști decorativi. Aici activa o orchestră vestită, cor, se practicau diferite probe sportive.

O casă de gospodari. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

7. În anul 2005, sătenii erau abonați la 160 de exemplare din periodice. La revista „Babușka”, ediție de rețete ale medicinei tradiționale, erau abonați 56 de săteni (35% din numărul total de exemplare distribuite în localitate).

Părintele Valeriu Babelev, unicul păstor al bisericii, din 1994. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

8. În prezent, cele mai răspândite nume de familie sunt Goloborodco, Ciobanu, Climenco ș.a. Localnicii poartă nume arhaice (Agafia, Ananie, Calistrat, Fedot, Foma, Hariton ș.a.). În localitate sunt peste 200 de nume de familii diferite. Cauzele acestui mozaic de onomastică rezidă în migrația intensă a oamenilor din regiune.

Ecaterina Sclicun (n. 21 noiembrie 1930) deportată cu părinții în Siberia (1949), deapănă cu amărăciune itinerarul vieții. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

9. Un specific al localității sunt băncile instalate la fiecare poartă, la umbra unor copaci. Sătenii sunt persoane bine dispuse și optimiste, de la primăriță (Tatiana Ivanova), preot (Valeriu Babelev) și până la copiii și bătrânii din sat. Oamenii fac haz de necaz. Consideră gluma drept o strategie de supraviețuire în condițiile acerbe ale vieții.

Tatiana Ivanova, primărița satului Grigorievca, din anul 2015. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

10. În anul 1921 au fost puse bazele lăcașului sfânt din localitate, iar între 1937 și 1938 s-au reluat lucrările de construcție. În perioada sovietică lăcașul de cult a fost transformat în depozit pentru cereale. Au fost menținute crucile pe biserică. Se zice că președintele de colhoz Mihail Coptelnicov le-ar fi spus celor de la Comitetul Executiv Raional Căușeni că, atâta timp cât sunt crucile pe biserică, hoții evită să sustragă pâinea colhozului, deoarece se tem de pedeapsa divinității. De altfel, această strategie gândită și camuflată l-a scutit pe conducătorul colhozului de salarizarea unor paznici. Grație enoriașilor, credincioșilor din împrejurimi și ctitorului Vladimir I. Colesnicenco, Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a fost reactivată, fiind sfințită la 16 septembrie 1994 de episcopul Vichentie și Înalt Preasfințitul Vladimir, mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove. Din 1994, Valeriu Babelev (născut în satul Slobozia, raionul Ștefan-Vodă) este paroh al lăcașului de cult. Corul bisericii este condus de preoteasa Petrea, care îndeplinește și funcția de dascăl. Biserica este ornamentată în stil vechi rusesc, cromatica este galbenă și verde (aleasă de ctitor), ceea ce redă construcției o frumusețe aparte și captivează atenția oricărui trecător.

Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – spațiu spiritual și identitar al localității. Foto: Ion Valer Xenofontov, 31 iulie 2017

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie