ZECE CURIOZITĂȚI DESPRE STRĂZILE ARMENEȘTI DIN CHIȘINĂU

Motto: „Strada Armenească este locul care marchează

memoria și identitatea comunității cu același nume”.

Anonimus

Comunitatea armeană și-a lăsat amprenta asupra geografiei Chișinăului prin denominarea unor spații aflate în strânsă legătură cu evoluția istorică a orașului. Din discuțiile cu mai mulți reprezentanți ai comunității armene, putem spune că aceștia se simt onorați că la Chișinău există o stradă care le marchează apartenența identitară. Mai mult chiar, Serghei A. Osipean, fost președinte al Comunității Armene din Republica Moldova, completează conținutul străzii Armenești cu „ingredientul armenesc” prin deschiderea unei afaceri de comercializare a vinurilor autohtone în preajma Pieței Centrale. Un alt fost președinte al aceleiași comunități, Ernest Vardanean, susține că printre complexul „Manuc-Bey”, Biserica Apostolică Armeană „Sfânta Maica Domnului” din Chișinău – strada Armenească este locul regăsirii imaginare a tuturor armenilor apartenenți ai acestui spațiu. Percepția străzii de către segmentul populației băștinașe este legată de existența armenilor aici în trecut. Totodată, în mentalul colectiv, Cimitirului Central i s-a atribuit denumirea de armenesc din considerentul proximității străzii față de acesta, deși cimitirul cu numele adevărat – armenesc-catolic – se află în altă parte a orașului.

1. În izvoarele istorice se vorbește despre existența a două străzi armenești. Prima (neoficială) se afla în partea dreaptă a râului Bâc (zona veche a orașului). A doua, constituită în partea orașului nou în 1835, atunci când se finaliza noul plan urbanistic al Chișinăului, poate fi lesne depistată și astăzi pe harta străzilor capitalei Republicii Moldova.
   

   În planul Chișinăului din prima jumătate a sec. al XIX-lea este marcată și spațialitatea locuită de armeni. Sursă: Istoria Kișineva, Kișinev, 1966, p. 43

2. La 4 ianuarie 1817, descriind orașul Chișinău, călătorul englez William Mac-Michael scria: „Printre mulțimea ciudată deosebeai aici (…) și mulți armeni, atât de numeroși, încât ocupau o stradă întreagă. În mijlocul norodului (…) trăsura unei agere frumoase copile, fata vlădicăi armenesc, mergea încet pe strada îngustă și păcătoasă (…) Astfel stăteau lucrurile … în cartierul de jos al bazarului (…)”.

Strada Armenească la sfârșitul sec. al XIX-lea. Sursă http://www.monument.sit.md/old-views/(accesat: 15.07.2017)

3. Lipsa oficială a denumirii străzilor în partea veche a orașului ținea de faptul că majoritatea erau locuite de grupuri etnice, fiind denumite după cei care le populau, și arătau mai mult ca niște cartiere etnice. Afirmația lui Ștefan Ciobanu că armenii la începutul sec. al XIX-lea trăiau pe strada lor – ne face să conchidem că aceasta nu putea fi decât străduța „cufundată vara în praf, primăvara și toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”, pe care a fost înălțată Biserica Armenească „Sf. Maica Domnului”, căreia i s-a mai zis Veche.

Strada Armenească în perioada interbelică. Sursă: http://oldchisinau.com (accesat: 22.12.2015)

4. Denumirea „veche” ulterior s-a extins atât asupra bisericii, cât și asupra străzii, ceea ce făcea diferența dintre strada Armenească din zona veche și, respectiv, cea nouă a orașului, una longitudinală și alta transversală.

Str. Armenească din Chişinău în perimetrul Pieței Centrale, 1959. Sursă: Arhiva Națională a Republicii Moldova.

5. Începutul celei de-a doua străzi Armenești este legat de transferarea la Chișinău, după 1812, a Arhiepiscopiei Armene, constituite la 1809, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, pe teritoriul Principatelor Moldovei și al Munteniei.

Secvență de pe str. Armenească. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

6. În 1813, pentru Casa Episcopală Armeană la Chișinău, dar și pentru construcția unor case parohiale, guvernatorul Basarabiei i-a atribuit Arhiepiscopiei Armene un teritoriu cu o suprafață de circa 25 de mii desetine de pământ (aproape 27 ha – n. n.) cuprins, ulterior, între străzile actuale bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, str. 31 August 1989, str. Tighina și str. Armenească. Suprafața de teren pusă la dispoziție constituia „cartierul” pe care îl ocupa arhiepiscopul (1809–1828) armean Grigor Zakarian la Chișinău. Acesta mai era numit și Mitropolia Armenească, iar arhiepiscopul avea statut de mitropolit. Potrivit proiectului de localizare, suprafața de teren oferită Arhiepiscopiei era numită „curte armenească” și era împrejmuită cu un gard așa cum ne-o prezintă denominațiile în rusă – Aрмянское подворье și Aрмянская ограда. Teritoriul Arhiepiscopiei aparținea mănăstirii de Echmiadzin, locația Patriarhului Suprem și Catolicosului Tuturor Armenilor. Casa Episcopală în interiorul curții era localizată undeva la mijloc, actualmente, str. Bulgară.

Aspect floral de pe str. Armenească. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

7. În 1813 începe elaborarea unui prim proiect al orașului, încredințat de către guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, arhitectului gubernial Mihail Ozmidov. Lucrările de formare a Chișinăului, drept capitală a provinciei Basarabia, au durat până pe 9 august 1834, atunci când planul definitiv al orașului, cu o tramă stradală ortogonală, diferită de tradiția locală, a fost aprobat de Nicolae I. Străzile au fost denumite în 1818, atunci când A. N. Bahmetiev, guvernatorul militar al Podoliei, a efectuat o schiță a orașului cu localizarea străzilor până la str. actuală M. Kogălniceanu. Respectiv străzii Armenești, din „partea de sus” a orașului, i s-a dat numele ca urmare a amplasării imediate a Arhiepiscopiei Armene. În preajma acesteia, la 1825, a fost deschisă Piața Nouă (astăzi Centrală), cu spații comerciale mobile și destul de frumoase pentru acea perioadă. Doar în cadrul acesteia toți negustorii din Chișinău erau obligați să-și vândă mărfurile, fiindu-le interzisă practicarea comerțului în preajma caselor lor amplasate în partea veche a orașului. Atașați de poziția propriilor prăvălii, 2000 de proprietari armeni, bulgari, greci și evrei și-au arătat nemulțumirea într-o scrisoare, din 18 iulie 1826, adresată guvernatorului civil al Basarabiei, V. F. Tișkovski. Totuși, lucrurile nu s-au schimbat, iar târgul vechi, treptat, și-a pierdut din însemnătate, ca și „partea de jos” a orașului.

Unele localuri din sfera servirii sociale au conservat din denumirile vechi ale orașului Chișinău. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

8. În 1902, porțiuni ale străzii Armenești noi, precum și ale celei vechi, au fost pavate cu granit adus din Podolia între 1888 și 1889. După construirea apeductului de către inginerul Haris, la 15 decembrie 1892, strada Armenească din „partea de sus” a orașului era asigurată cu apă, care venea de la izvoarele Fântâna Mare şi Arteziană. Locuitorii străzii care utilizau apa trebuiau s-o plătească. Astfel, de exemplu, de la cei care luau până la 300 de căldări de apă pe zi se percepeau 25 de copeici, iar de la cei care luau mai mult de 1 000 de căldări pe zi se luau doar 12 copeici. Dacă apa era utilizată pentru adăparea animalelor, se lua doar 1 copeică pe zi.

Conexiunea cu str. Armenească a creat confuzii în denumirea Cimitirului Central. Foto: Lidia Prisac, 11 iunie 2017

9. Într-un raport din 29 decembrie 1921 se menționa că murdăria „cu mirosuri pestrițe” „ajunge sub orice limite”. Însuși Ștefan Ciobanu, prin afirmația că „de la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă a orașului”, pare să tragă jaloane în acest sens, arătându-ne existența a două lumi.

10. La 29 februarie 1924, toate străzile din Chișinău au fost redenumite. Strada Armenească „de sus” a fost denumită Cetatea Albă, ulterior în cinstea Mareșalului Pietro Badoglio, iar cea „de jos” – Gh. Asachi. Cu toate acestea, din inerție, atât populația, cât și administrația românească le consemnau Armenească și Veche Armenească. După 28 iunie 1940, autorităţile sovietice au restabilit numele străzilor existente până la 1924. La 12 aprilie 1941, când oraşul Chişinău a fost divizat în trei raioane urbane: Stalinski, Krasnoarmeiski şi Leninski, strada Armenească făcea parte din ultimul. Tot atunci a început implementarea planului reconstruirii Chişinăului în stil sovietic. În ceea ce privește strada Armenească, după decizia din 7 decembrie 1949, luată de autoritățile sovietice în privința naționalizării clădirii nr. 47, adică a Casei Eparhiale Armenești, nimic nu mai amintea în acest perimetru de elementul armean perpetuat odinioară în acest teritoriu. Astăzi, cu o lungime de 1,8 km, strada Armenească din Chișinău figurează în categoria simbolurilor care „povestesc” nu doar relaţia dintre timp şi istorie, dar și istoria devenirii unei spațialități socioidentitare în care s-a înscris comunitatea armeană.

 Lidia PRISAC, doctor în istorie
Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-despre-strazile-armenesti-din-chisinau_19589

Titanul zilelor noastre

ZECE CURIOZITĂȚI DIN BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI MIHAI CIMPOI

(EMINISCOLOG ȘI FILOSOF AL CULTURII)

Motto: „Dacă o cultură, ca necesitate umană, devine destin,

pot spune că sunt un om de cultură devenit un destin”.

Mihai Cimpoi

„[Mihai Cimpoi – n.n.] Iubește cartea ca pe o femeie, știe ce înseamnă ea,

ce bucurii poate dărui, de ce forță persuasivă,

extraordinară este capabilă”.

Dumitru Tiutiuca

      Mihai Cimpoi, figură emblematică a culturii românești, s-a implicat plenar în mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor 1980, inclusiv ca lider al scriitorilor și ca deputat în Congresul Deputaților Poporului al URSS (1989–1991), apoi în Parlamentul Republicii Moldova (1998–2001). A fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991–2011). Este membru de onoare al Academiei Române (septembrie 1991), membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (decembrie 1992), membru titular al Academiei Europene de Științe și Arte (cu sediul la Viena și Salzburg) (2015), membru de onoare al Academiei Balcanice de Știință, Cultură Liberă și Dezvoltare Durabilă (cu sediul la Sofia) (2015). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Organizației Mondiale a Scriitorilor (PEN). În 1996 a fost distins cu Ordinul Republicii, la care a refuzat (2003) în semn de protest față de autoritățile politice care au compromis cea mai înaltă distincție de stat. Are numeroase premii și distincții. Este laureat al Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii și artei (1994), al Premiului Savantul anului 2010. Este autor a 60 de volume, a peste 3000 de studii, articole, cronici și recenzii, prefețe etc., inclusiv a sintezei „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996), a proiectului unic în spațiul cultural românesc „Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu” (2012). A inițiat fondarea Centrului Academic Internațional Eminescu, căruia i-a dăruit colecția sa de cărți despre Eminescu, în număr de peste 1000 de unități (2000). Este fondatorul Congresului Mondial al Eminescologilor (organizat din septembrie 2012 și ajuns, în 2017, la a șasea ediție). Atunci când Mihai Cimpoi, consultant la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, din anumite motive obiective (lecturi în biblioteci, participări la manifestări științifice, stagii, interviuri etc.) lipsește de la serviciu, în edificiul central al forului științific suprem din Republica Moldova este mai trist, lipsește îmblânzitorul de cuvinte  – Mihai Cimpoi.

        Parcursă pe verticală și orizontală, biografia eminiscologului și filosofului culturii – Mihai Cimpoi – reflectă soarta intelectualului (mai bine zis, a „perioadei de teroare intelectuală”, „a risipei de talente”) din spațiul actual al Republicii Moldova, profund marcat de un exil interior și care tinde să-și modeleze continuu propriul destin. În opoziție cu realitatea acerbă, savantul este atras de geniul creativ, de aceea a studiat în profunzime opera lui Eminescu („autorul emblematic”). Consideră că ne putem mântui doar prin cultură, „sub semnul călăuzitor al lui Eminescu”. Pentru foarte multă lume Universul Cimpoi este încă unul ascuns, misterios: urmează să-l studiem, să-l cunoaștem și să-l readucem în actualitatea recurentă….

1. Academicianul Mihai Cimpoi s-a născut 3 septembrie 1942, ora 6.00 dimineața, în comuna Larga, județul Hotin (azi – raionul Briceni), în familia agricultorilor fruntași Ilie Cimpoi (1901–1976) și Ana Habureac (1910–1979). De la tatăl Ilie Românul (cum îi spuneau sătenii) a moștenit darul povestitului, recitatul, bunătatea, hărnicia, disciplina de fier prusacă, iar de la mama, nepoată de preot, – firea creativă și artistică. Familia viitorului academician, ca și a altor 500 de suflete din Larga, avea să fie deportată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, însă întâmplarea fericită a făcut ca listele celor condamnați să fie copiate de o rudă, care a omis deliberat, la transcriere, numele Cimpoi.
   

   Părinții Ana și Ilie Cimpoi, 1927. Arhiva privată Mihai Cimpoi.

2. În anii studenției la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (1960–1965), într-un context excesiv de ideologizat, Mihai Cimpoi s-a autocultivat intens din literatură străină (care conținea un fond bogat de cărți românești) la „Femeia lui Lenin”, cum era numită Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova, spațiu considerat de eternul student „o lume sub formă de cărți”. Odată Mihai Cimpoi a fost închis, din întâmplare, în bibliotecă o noapte. Cititor înflăcărat n-a dormit, ci a citit până dimineața, până la deschiderea instituției.
   

   Tânărul critic și istoric literar Mihai Cimpoi, conferențiind cu șarm original și binecunoscutu-i umor, mijlocul anilor 1960. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000244

3. Tot la bibliotecă, Mihai Cimpoi l-a descoperit pe criticul pattern G. Călinescu. Fascinația și tentația de a scrie frumos i-a format complexul Călinescu, care a reușit să-l depășească doar „printr-o îndelungată și profundă relecturare”.
   

   Cu Petru Zadnipru și Grigore Vieru la o șezetoare a Clubului Literar „Miorița”, 1968. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000245

4. La bibliotecă a înființat Clubul Literar „Miorița”, iar la Universitate – Cenaclul Literar „Mihai Eminescu”, considerate de autorități „cuibare de naționalism”.
   

   Împreună cu scriitorul ucrainean Andrei Miastkivski, redactorul de radio Ala Cupcea și Arcadie Suceveanu. În satul natal Larga, 1978. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000247

5. Studenția chișinăuiană i-a fost marcată de lipsuri materiale. Câțiva ani a locuit la demisolul actualei Biblioteci Naționale pentru Copii „Ion Creangă”.
   

   Împreună cu poetul Marin Sorescu, 1987. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000246

6. A încercat să debuteze ca poet în revista „Nistru”, fiind criticat de însuși poetul Grigore Vieru, care l-a îndemnat să facă critică literară. Prima carte a lui Mihai Cimpoi este consacrată operei vierene (1968). Grigore Vieru zicea că de la B.P. Hasdeu încoace n-am mai avut asemenea personalități ca Mihai Cimpoi.
   

   Comemorarea academicianului Andrei Lupan la Academia de Științe a Moldovei. La tribună: acad. H. Corbu. În prezidiu: acad. Mihai Cimpoi și acad. A. Andrieș, președintele Academiei de Științe a Moldovei, 2002. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică:  00133

7. În 1974 a fost acuzat de I.I. Bodiul, primul-secretar al CC al PCM, de naționalism de orientare proromână. I s-a refuzat orice activitate publică.
   

   Mihai Cimpoi alături de scriitorul Vladimir Beșleagă și istoricul Demir Dragnev, 2012. Arhiva familiei Dragnev. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000242

8. Deoarece la Chișinău a fost considerat un naționalist înveterat, în 1986 a întreprins prima călătorie de studii în România, având viza Ministerului de Interne al Federației Ruse.
   

   Mihai Cimpoi, moderatorul celei de-a șasea ediții a Congresului Mondial al Eminescologilor, 4 septembrie 2017. Foto: Ion Valer Xenofontov. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000249

   

9. Spre deosebire de Hemingway și Gogol, care scriau stând în picioare la un pupitru înalt sau Faulkner, care scria pe o mască de sudare; pentru Mihai Cimpoi locul de creație nu contează, creează unde nimerește: la bibliotecă, în tren, în birou, în prezidiu…
   

   Glebus Sainciuc, Mihai Cimpoi. Crochiu, 21 octombrie 2007. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000248

10. Cifra 13 are o semnificație aparte în viața cărturarului: a locuit în casa cu nr. 13 de pe strada 28 Iunie 1940, astăzi Vlaicu Pârcălab, a avut locul 13 în Congresul Deputaților Poporului al URSS și Parlamentul Republicii Moldova, care s-au dizolvat. În prezent, locuiește tot într-un apartament cu nr. 13, care a rezistat la cutremure…
    

    Mihai Cimpoi. Filă din manuscrisul „Eminescu, poet tragic”. Muzeul Științei al Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. Cota arhivistică: 000243

 Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie